Notă: am fost întrebată de cîteva ori dacă colecția de povestiri 67° Nord s-a întîmplat cu adevărat? Da, s-a întîmplat cu adevărat în decembrie 2014. A fost o experiență pe care am pus-o la cale cu 18 luni în urmă și pentru care aveam nevoie de timp ca să mă pregătesc financiar și fizic. 67° Nord e latidutinea geografică la care mă aflam, pentru cei care nu au înțeles încă.
______________________________________________________
- We're turning around! (Ne întoarcem), a decis Oli. - Haw, Haw! a strigat el cîinilor să cotească la stînga.
Ordinea săniilor trebuia păstrată pentru că Oli avea cîinii staroste care erau urmați, de obicei, de ceilalți cîini. Prima sanie a făcut stînga împrejur, a urmat a doua sanie condusă de Roland și eventual și sania mea se urnise din loc făcînd un mic semicerc. Aveam toți pîslele și pantalonii uzi. Mie îmi degeraseră urechile și labele picioarelor. Îmi amintisem că luasem cu mine în ghiozdanul din sanie o balaclavă veche (un fel de scufie ce se poartă sub casca motocicletei care protejează capul și gîtul de frig) pe care mi-am tras-o pe cap.
- We need to make a fire (Trebuie să facem un foc), a spus Oli trecînd pe lîngă mine.
Eu am tăcut, de frig. Ne-am întors la marginea lacului, și de cum am pășit pe pămîntul pădurii, Oli a făcut semn să ne oprim. Am ancorat cu greu cîinii, fiecare mișcare fiind o durere.
În fiecare sanie era cîte o blană de ren, cîte-un ghiozdan cu lucruri personale și haine de schimb. Oli mai avea în sania lui lemne, mîncare pentru noi și un sac de carne pentru cîini (el avea mai mulți cîini la sania lui desigur). A scos 4 vreascuri mai groase și a încercat să le aprindă. Vreascurile ude nu ascultau de foc.
- Get me some birch bark, now! (Găsiți niște coajă de mesteacăn, imediat!), a strigat Oli scoțînd un cuțit de la brîu.
Coaja de mesteacăn are pe partea sa interioară un ulei care se aprinde ușor. După ce am dezgolit pulpa mesteacănului, am presărat-o peste vreascurile ude, împrejmuind puiul de foc care se înfiripase.
- If you give the fire what it wants, it will give you what you need...(Dacă-i dai focului ce vrea, el îți va da ceea de ce ai nevoie), a spus Oli foarte serios, suflînd în foc.
Am întins blănurile de ren în cerc în jurul focului, am adus cîinii mai aproape de căldura lui și am început a ne scoate pîslele și ciorapii ghioalcă. Eu am adus cu mine 5 kg de materiale termice pentru mîini, picioare și corp (în formă de pliculețe cu praf) care odată agitate mecanic timp de 8 minute se încălzesc pînă la 70° Celsius. S-au adeverit a fi vitale. Le-am ascuns în hainele de schimb (între haine, pentru a preveni arsuri) și ne-am liniștit lîngă foc.
Am scos un termos cu ceai și am băut toți în tăcere. Nu am băut ceai mai bun în viața mea. Cald, dătător de viață, ca o sfidare frigului din jur. Apoi, după ce ne-am dezmorțit un pic, am scos ceaunul și am încălzit supa la foc.
- What happened, Oli? (Ce s-a întîmplat, Oli?), am întrebat într-un tîrziu.
- It is too hot for this time of the year...I think we stumbled upon ice fishing holes. (E prea cald pentru această perioadă a anului...Cred că erau găuri de pescuit prin apropiere).
Se însera, deși nu era trecut de ora 1.
- It's late. We need to keep moving, we are behind the schedule. Put your head lamps on and let's go. (E tîrziu. Trebuie să mergem. Fixați-vă lămpile portabile pe cap)...a spus Oli.
Noaptea se lăsa gravă peste taigaua mută. Așteptasem noaptea pentru că odată cu ea vine și aurora de multe ori. Un viscol mic se ivise de nicăieri.
va urma...
Wednesday, December 31, 2014
Tuesday, December 30, 2014
67° Nord - Part 5 - The melting lake
- Stooooop! Stoooop the dogs! (Opriți, opriți cîinii!), strigasem eu din toată puterea, privind îngrozită cum cîinii mei aleargă cu labele prin apă.
Oli întoase capul spre mine.
- It's all good! (Totul e bine!), și întinse mîna dreapta lateral cu degetul mare ridicat spre cer (semnul care înseamnă ”totul e în regulă”).
- This is madneeeeesss! (Ești nebun!), am răcnit eu.
Goneam mai departe. Pîslele mele erau în apă pînă la glezne. Calm, îmi spuneam. Trebuie să fiu calmă, îmi repetam. Primul lucru pe care trebuie să îl faci cînd cazi în crăpătura unui rîu sau lac e să fii calm. Așa mă învățaseră pescarii nordului. Stai calm pînă creierul se dumerește. Mișcările în plus crapă mai mult gheață și consumă energia prețioasă.
Emil (cîinele meu cu cruce neagră în frunte) își întoase privirile spre mine încetinind pasul. Era și el îngrijorat, dar eu, fiind liderul lui nu aveam voie să ezit în acțiuni. De asta, alungîndu-mi frica din gînd și glas, strigai cîinilor:
- Comon, boys! Faster! (Haideți, băieți! Mai repejor!), încurajîndu-i cu sunete de pupăciuni (kissing sounds) care înseamnă pentru acești cîini că trebuie să meargă mai repede.
Scîîîîîîîîîrț! Sania se adîncise de un deget în osul gheții. Apa se ridicase dintr-odată pînă sub genunchii mei. Simțeam cum mă încolțiseră mii de ace, mușcînd din carnea mea caldă.
- Whoa! Stop! Stooop! Stoooop!, strigase Oli de la celălalt capăt.
Poate nu v-am spus, dar frîna saniei e o versiune în miniatură a plugului, o bară cu doi cîlți care odată înfundați în pămînt opresc sania. De data asta apăsînd pe frînă. îmi dădeam seama că s-ar putea să-mi sap eu singurică crăpătura. De asta atingeam atent frîna, de parc-aș fi dezamorsat o bombă. Apa rece mă ajutase să ogoiesc cîinii.
Toate 3 sănii stăteau nemișcate pe lac. Cîinii au început să latre.
- Keep calm (Fiți calmi), ne striga Oli. Everything is under control! (Totul e sub control!)
- If control is synonim for water...(dacă control înseamnă apă...), șoptisem eu mai mult pentru mine.
Togo și Rocky se smulgeau din hămurile saniei, nerăbdători să continuie cursa. Hary lătra la ei. Numai Emil tăcea, își întoarse din nou privirea lui înțeleaptă spre mine...Era calm, adulmecă văzduhul ridicîndu-și boticul în sus, scoțînd un sunet scurt de reproș. Îmi amintisem cum îl momisem în această dimineață cu ”Vamos a la playa” al meu...de-aș fi știu că va fi o profeție.
Mi se făcuse foarte frig. Tremuram.
va urma...
Oli întoase capul spre mine.
- It's all good! (Totul e bine!), și întinse mîna dreapta lateral cu degetul mare ridicat spre cer (semnul care înseamnă ”totul e în regulă”).
- This is madneeeeesss! (Ești nebun!), am răcnit eu.
Goneam mai departe. Pîslele mele erau în apă pînă la glezne. Calm, îmi spuneam. Trebuie să fiu calmă, îmi repetam. Primul lucru pe care trebuie să îl faci cînd cazi în crăpătura unui rîu sau lac e să fii calm. Așa mă învățaseră pescarii nordului. Stai calm pînă creierul se dumerește. Mișcările în plus crapă mai mult gheață și consumă energia prețioasă.
Emil (cîinele meu cu cruce neagră în frunte) își întoase privirile spre mine încetinind pasul. Era și el îngrijorat, dar eu, fiind liderul lui nu aveam voie să ezit în acțiuni. De asta, alungîndu-mi frica din gînd și glas, strigai cîinilor:
- Comon, boys! Faster! (Haideți, băieți! Mai repejor!), încurajîndu-i cu sunete de pupăciuni (kissing sounds) care înseamnă pentru acești cîini că trebuie să meargă mai repede.
Scîîîîîîîîîrț! Sania se adîncise de un deget în osul gheții. Apa se ridicase dintr-odată pînă sub genunchii mei. Simțeam cum mă încolțiseră mii de ace, mușcînd din carnea mea caldă.
- Whoa! Stop! Stooop! Stoooop!, strigase Oli de la celălalt capăt.
Poate nu v-am spus, dar frîna saniei e o versiune în miniatură a plugului, o bară cu doi cîlți care odată înfundați în pămînt opresc sania. De data asta apăsînd pe frînă. îmi dădeam seama că s-ar putea să-mi sap eu singurică crăpătura. De asta atingeam atent frîna, de parc-aș fi dezamorsat o bombă. Apa rece mă ajutase să ogoiesc cîinii.
Toate 3 sănii stăteau nemișcate pe lac. Cîinii au început să latre.
- Keep calm (Fiți calmi), ne striga Oli. Everything is under control! (Totul e sub control!)
- If control is synonim for water...(dacă control înseamnă apă...), șoptisem eu mai mult pentru mine.
Togo și Rocky se smulgeau din hămurile saniei, nerăbdători să continuie cursa. Hary lătra la ei. Numai Emil tăcea, își întoarse din nou privirea lui înțeleaptă spre mine...Era calm, adulmecă văzduhul ridicîndu-și boticul în sus, scoțînd un sunet scurt de reproș. Îmi amintisem cum îl momisem în această dimineață cu ”Vamos a la playa” al meu...de-aș fi știu că va fi o profeție.
Mi se făcuse foarte frig. Tremuram.
va urma...
67° Nord - Part 4 - The Wolves
Lunecam în brazda zăpezii, cu ochi mari, vrăjiți. I-am deschis larg ca să pot pecetlui prin ei măreția acelei lumi. Iarna, precum o mireasă, își învelise trupul în rînduri de catifea, acoperind cu faldurile ei pămîntul, brațele copacilor, ochiuri de lacuri, albiile înghețate ale rîurilor, sania mea care se înălbise, scufiile cîinilor...Copacii erau fermecători. Doldora de zăpadă, păreau unși cu un strat gros de smîntînă. Unele ramuri sprijineau pături de mai mult de 20 cm. Și dacă se întîmpla să atingi o ramură din mers, pe lîngă o înțepătură de ace, te răcorea un duș scandinav. Era poveste în jur. Pulsa viața în mine. Emoțiile se agitau ca fulgii în sufletul meu fericit:
- Eeeeeeee-haaaaaaaaaaaaaaaaaa! și îmi lăsam glasul să iasă în pădure din venele mele.
Cîinii mei parcă simțind strigătul meu ca o încurajare, se avîntaseră în scutecul zăpezii și mai avid. Tot convoiul zbura pe oglinda unui lac înghețat împrejmuit de pădure. Un cîntec nevăzut îmi umplea urechile...îmi vibrau mușchii, respirația, ochii. De s-ar fi deschis cerul și Dumnezeu ar fi ieșit dintr-un nor, cîntînd dintr-un oboi în straie de șaman, nu m-ar fi mirat...Era o magie în jur. Eu ascultam cîntecul, cîinii mei nu se săturau de goană, o guriță de vînt îmi furase căciula și cu pletele despletite, zburînde și ele din urma mea, rîdeam ca un copil.
Dintr-odată, fără a încetini, Oli întinse brațul spre pădure..o haită de lupi apăruseră la orizont în dreptul nostru. Goneam în paralel, noi pe lac, ei - în pădure...de parcă ne-am fi întrecut, de parcă am fi alergat toți spre o destinație. O secvență atît de cinematică, ruptă dintr-un film neînscenat.
Deodată, labele cîinilor au început să lase urme ude în zăpadă. Tot mai adînci, tot mai ude. Eram pe la jumătatea lacului. Am apăsat ușurel pe frînă pentru a simți gheața sămînțoasă sub tălpile saniei. Apoi, gheața însăși ieșise la iveală. Nu aveam puteri și nici greutate sufiecientă pentru a încetini sania. Un strat subțire de apă ieșise la suprafață. Îmi înghețase sufletul. Am început a flutura din mîini.
Lupii nu se mai vedeau la orizont...
va urma....
Sunday, December 28, 2014
67° Nord - Part 3 - The adventure begins
Cîinii s-au dezlănțuit din loc precum un glonte care se rupe din gîtlejul puștii. Toată greutatea mea cocoțată pe frînă cu ambele picioare era insuficientă pentru a-i opri în loc, mai ales acum la început de drum cînd vîjîiau de energie și odihnă. Ușurel, am ridicat un picior de pe frînă, apoi pe al doilea...și diiiii!
Zorea sania mea ca purtată de un stol de reni. Așa, ca să nu credeți că mergeam cu viteza bolidului prin taiga, adaug că acești cîini dezvoltă o viteză de 35-50 km/la oră. Nu e puțin. E totuși un mediu sălbatec, troienit, plin de pini și brazi acele cărora biciuiesc dureros peste față dacă nu le ocolești, iar ca să le ocolești e nevoie de un pic de acrobație și multe așezări din mers...asta dacă ai noroc să nu fii prea înalt.
Eram într-o caravană de 3 sănii. Eu eram ultima sanie. Distanțele dintre sănii sunt destul de mari încît dacă un strigăt de-al meu ar mai avea vreo șansă să prindă urechea celui dinaintea mea, mai departe la sigur se împotmolește undeva în gerul pădurii. De asta, se comunică prin semne atunci cînd spațiul permite, sau nu se comunică deloc. Semne sunt puține.
Dacă totul e bine, degetul mare se ridică în sus (thumb up). Dacă este o problemă, una din mîini flutură de sus în jos. Dacă este nevoie de un stop, atunci mîna se îndoaie din cot și se afișează lateral pentru ca cel din spate să frîneze.
Mai există o regulă, una singură, dar IMPORTANTĂ. Orice nu s-ar întîmpla, nu dai drumul la sanie. Cîinii husky nu se opresc, odată înhămați ei devin mașini, e sportul și menirea lor. Acești cîini nu sunt dresați comanda Stop, de asta niciun sunet sau bocet decît forța mecanică a frînei nu îi va imobiliza. Ca să vă imaginați cît de voinici sunt, vă spun că dacă este nevoie de a opri și coborî de pe sanie (și de pe frînă), se proptesc două ancore în pămînt și se mai leagă cu o funie sania de un copac.
...
Taigaua mișuna de noi. Liniștea despre care v-am povestit anterior nu se speriase, nu fugise nicăieri. Era prea îmbibată în coaja copacilor, în aluatul zăpezii, în aerul rece ca un parfum ca să se sperie de jarul și veselia cîinilor. Taigaua se dezmorțise un pic de toată sărbătoarea asta. Și precum la o sărbătoare, își pregăti cele mai frumoase veșminte pentru a ne primi în inima ei și cei mai voinici străjeri pentru a i-o ocroti...
va urma...
Zorea sania mea ca purtată de un stol de reni. Așa, ca să nu credeți că mergeam cu viteza bolidului prin taiga, adaug că acești cîini dezvoltă o viteză de 35-50 km/la oră. Nu e puțin. E totuși un mediu sălbatec, troienit, plin de pini și brazi acele cărora biciuiesc dureros peste față dacă nu le ocolești, iar ca să le ocolești e nevoie de un pic de acrobație și multe așezări din mers...asta dacă ai noroc să nu fii prea înalt.
Eram într-o caravană de 3 sănii. Eu eram ultima sanie. Distanțele dintre sănii sunt destul de mari încît dacă un strigăt de-al meu ar mai avea vreo șansă să prindă urechea celui dinaintea mea, mai departe la sigur se împotmolește undeva în gerul pădurii. De asta, se comunică prin semne atunci cînd spațiul permite, sau nu se comunică deloc. Semne sunt puține.
Dacă totul e bine, degetul mare se ridică în sus (thumb up). Dacă este o problemă, una din mîini flutură de sus în jos. Dacă este nevoie de un stop, atunci mîna se îndoaie din cot și se afișează lateral pentru ca cel din spate să frîneze.
Mai există o regulă, una singură, dar IMPORTANTĂ. Orice nu s-ar întîmpla, nu dai drumul la sanie. Cîinii husky nu se opresc, odată înhămați ei devin mașini, e sportul și menirea lor. Acești cîini nu sunt dresați comanda Stop, de asta niciun sunet sau bocet decît forța mecanică a frînei nu îi va imobiliza. Ca să vă imaginați cît de voinici sunt, vă spun că dacă este nevoie de a opri și coborî de pe sanie (și de pe frînă), se proptesc două ancore în pămînt și se mai leagă cu o funie sania de un copac.
...
Taigaua mișuna de noi. Liniștea despre care v-am povestit anterior nu se speriase, nu fugise nicăieri. Era prea îmbibată în coaja copacilor, în aluatul zăpezii, în aerul rece ca un parfum ca să se sperie de jarul și veselia cîinilor. Taigaua se dezmorțise un pic de toată sărbătoarea asta. Și precum la o sărbătoare, își pregăti cele mai frumoase veșminte pentru a ne primi în inima ei și cei mai voinici străjeri pentru a i-o ocroti...
va urma...
Friday, December 26, 2014
67° Nord - Part 2 - Husky story: the dogs
În această perioadă a anului lumina domnește aici numai 4 ore. Se aprinde pe la 8.30 undeva în moalele norilor plini de nea și coboară domol printre pistele pinilor, brazilor, printre faldurile mestecenilor, peste lacuri și rîuri tăcute.
Vîntul nu intră în taiga. Liniștea e atît de vie, atît de plină, încît mi se pare că o pot apuca de umeri...glasul ei răsună în surdina conurilor în care dorm semințe calde de pin, în crăpătura gheții lacului care se extinde, în urmele proaspete ale iepurilor...glasul ei se ridică sus precum descîntecul unui șaman. Sufletul meu ieșise să o asculte...
Hoinăream între genele dimineții, fermecată de o lume nemaivăzută...Dintr-odată cîntecul liniștii fu întrerupt de o sută de voci. Taigaua a tresărit. Peste creștetul meu se cotilise un pumn de zăpadă de pe brațele unui pin care mă trezise din visul meu. "Cîinii", mi-am zis eu. "S-au trezit cîinii!" și am alergat înspre ei.
Oli alinia săniile.
- Vrei să-ți înhămi cîinii?, mă întrebă el.
Am aruncat o privire rotundă peste herghelia de cîini husky, căutîndu-l pe Emil, preferatul meu, cel cu o cruce neagră în frunte. Mama lui Emil fusese un cîine de vînătoare ("Hound dog" în engleză). Taică-său - husky. E o încrucișare de cîini foarte obișnuită pentru cîinii de sanie, care moștenesc dublura de blană și rezistența la frig de la husky și caracterul prietenos de la hound dog. Astfel de cîini se numesc Alaskan husky.
- Emil! Vamos a la playa, îi fac eu din ochi.
Cîinii husky sunt foarte aproape de lupi în felul lor de respecta ordinul ierarhic. Și în ierarhia lor, primul loc revine omului, apoi cîinilor celor mai înțelepți care de obicei sunt cei mai bătrîni, apoi cîinilor celor mai puternici.
Hary era un husky siberian, gri, pufos, așa ca în filme. Emil și Hary se împăcau bine în tandem. Pe ei i-am pus în față. Cîinii din față sunt cîinii lideri, ei pot fi mai puțin puternici, important e să fie deștepți pentru că ei sunt cei care comunică. Ei vor avea grijă să meargă pe pîrtie, nu prin vizuina urșilor, ei vor face pîrtii atunci cînd acestea nu vor mai fi, ei te vor asculta atunci cînd le vei spune stînga sau dreapta la o intersecție, ei se vor opri atunci cînd începe a crăpa gheața pe rîu sub greutatea lor.
Cîinii din spate sunt cîinii roți, sunt cei mai "izghiți". Eu de obicei nu pot stăpîni așa un cîine cu 2 mîini dacă e neastîmpărat...mă poartă pe coline și fără sanie. Togo și Rocky erau în spate. În mod normal acești cîini pot duce o greutate egala cu greutatea lor, iar greutatea lor medie e de 25-30 kg.
Sania mea albastră era pregătită pentru cei aproape 200 de km prin taiga. Mi-am îndesat al doilea rînd de mănuși, mi-am chemat cîinii pe nume pe rînd și cu ochii aprinși am strigat:
- Hike! (înseamnă "Haidem" în limba lor).
va urma...
Vîntul nu intră în taiga. Liniștea e atît de vie, atît de plină, încît mi se pare că o pot apuca de umeri...glasul ei răsună în surdina conurilor în care dorm semințe calde de pin, în crăpătura gheții lacului care se extinde, în urmele proaspete ale iepurilor...glasul ei se ridică sus precum descîntecul unui șaman. Sufletul meu ieșise să o asculte...
Hoinăream între genele dimineții, fermecată de o lume nemaivăzută...Dintr-odată cîntecul liniștii fu întrerupt de o sută de voci. Taigaua a tresărit. Peste creștetul meu se cotilise un pumn de zăpadă de pe brațele unui pin care mă trezise din visul meu. "Cîinii", mi-am zis eu. "S-au trezit cîinii!" și am alergat înspre ei.
Oli alinia săniile.
- Vrei să-ți înhămi cîinii?, mă întrebă el.
Am aruncat o privire rotundă peste herghelia de cîini husky, căutîndu-l pe Emil, preferatul meu, cel cu o cruce neagră în frunte. Mama lui Emil fusese un cîine de vînătoare ("Hound dog" în engleză). Taică-său - husky. E o încrucișare de cîini foarte obișnuită pentru cîinii de sanie, care moștenesc dublura de blană și rezistența la frig de la husky și caracterul prietenos de la hound dog. Astfel de cîini se numesc Alaskan husky.
- Emil! Vamos a la playa, îi fac eu din ochi.
Cîinii husky sunt foarte aproape de lupi în felul lor de respecta ordinul ierarhic. Și în ierarhia lor, primul loc revine omului, apoi cîinilor celor mai înțelepți care de obicei sunt cei mai bătrîni, apoi cîinilor celor mai puternici.
Hary era un husky siberian, gri, pufos, așa ca în filme. Emil și Hary se împăcau bine în tandem. Pe ei i-am pus în față. Cîinii din față sunt cîinii lideri, ei pot fi mai puțin puternici, important e să fie deștepți pentru că ei sunt cei care comunică. Ei vor avea grijă să meargă pe pîrtie, nu prin vizuina urșilor, ei vor face pîrtii atunci cînd acestea nu vor mai fi, ei te vor asculta atunci cînd le vei spune stînga sau dreapta la o intersecție, ei se vor opri atunci cînd începe a crăpa gheața pe rîu sub greutatea lor.
Cîinii din spate sunt cîinii roți, sunt cei mai "izghiți". Eu de obicei nu pot stăpîni așa un cîine cu 2 mîini dacă e neastîmpărat...mă poartă pe coline și fără sanie. Togo și Rocky erau în spate. În mod normal acești cîini pot duce o greutate egala cu greutatea lor, iar greutatea lor medie e de 25-30 kg.
Sania mea albastră era pregătită pentru cei aproape 200 de km prin taiga. Mi-am îndesat al doilea rînd de mănuși, mi-am chemat cîinii pe nume pe rînd și cu ochii aprinși am strigat:
- Hike! (înseamnă "Haidem" în limba lor).
va urma...
Thursday, December 25, 2014
67° Nord - Part 1 - Wilderness
Ca o năframă deasă de lînă vîntul se împleticea printre gleznele scurte ale unui Airbus 321 în acea noapte. Era singurul avion în aeroport. Un pustiu de zăpăda se întindea dincolo de întuneric și un scîrțîit uscat icnea de sub călcîiele mele care se adînceau pînă la genunchi în mușchiul alb al iernii. De la aeroport au mai urmat trei ore cu mașina...mereu spre nord. Trecusem de cercul polar.
Ludvic, la volan, ne povestea despre oamenii "sami", localnicii din nordul Scandinaviei. Landroverul spinteca întunericul și zăpada, farurile lui dînd la iveală o lume albă, imaculată, neînchipuită...de-a lungul drumului stăteau neclintiți mesteceni și pini înveșmîntați în straie regești de argint. Îmi lipisem genele de sticla rece, cu o mînă ștergeam aburii de pe geam iar cu ochii sfredeleam întunericul iluminat de albul iernii. Sătucurile se făceau tot mai mici și mai mici...87 de oameni, 58 de oameni, 27 de oameni...pînă într-un tîrziu Ludvic a anunțat: 3 oameni, doar noi. Doar noi 3 oameni într-un landrover negru goneam prin troiene ca într-un safari de nisip. "This is wilderness...this is Taiga"..a spus el cu o voce atît de misterioasă încît pe mine m-au trecut fiori de bucurie, de sălbăticie...peste geam mișunau reni în stol, liberi, precum niște paseri se înălțau din blana zăpezii. Am deschis geamul, mi-am scos căpățina și pletele în brațele frigului și am urlat ca o lupoaică....Aaaauuuuuuuuuuuuu! Urletul meu se pierduse undeva în întuneric. Simțeam cum zvîcnește o libertate în mine cîndva pierdută în viscerele orașelor, o libertate domesticită necesară într-o conviețuire socială...o aptitudine sau un handicap de care nu aveam nevoie aici, în sufletul virgin al naturii.... Urmase un alt urlet...dintr-un alt capăt al lumii, mai lung, mai lupesc....Aaaauuuuuu-u-u-u!
- This is not an echo..is it? (Acesta nu e un ecou, nu-i așa?), am întrebat eu vrăjită.
- No. Sami people have seen a pack of wolves a couple of days back. It's quite rare here. (Nu. Oamenii sami au văzut o haită de lupi recent. Se întîmplă destul de rar), a răspuns Ludvic.
[...]
Simțeam că am intrat în măduva naturii...adînc în sufletul ei care urla ca un lup în inima de taiga.
va urma...
Saturday, December 13, 2014
Dear...
e soare azi afară. Aerul e proaspăt, un pic rece la prima inspiraţie. Oameni în ciorchine se plimbă pe străzile vesele, pline de Moş Crăciuni, de brazi, de flori Crăciuniţe...e un zumzet general pe străzi, e un alt fel de zumzet în magazine unde mişună herghelii de oameni...se simte apropierea sărbătorilor...şi autobusele roşii parcă sunt de un roşu mai festiv, mai curat, mai proaspăt...
e timpul cînd se scriu scrisori...
Dear John...
Thursday, December 11, 2014
Identitate şi extensiile personalităţii. Partea I - Definiţii
Defineşte cuvîntul "Identitate".
"Identitate" este un schelet moral al fiecărui om. Schelet moral. Îmi place cum am definit.
Precum scheletul, de cele mai multe ori nu se vede. "Identitate" nu e egal cu "personalitate". Pentru că personalitatea e un atribut exterior, care poate fi judecat precum sub judecaţi nişte pectorali. "O, e atît de seacă/sec, niciun fel de personalitate"...cîte ori am auzit această frază la fel de deşartă. Pentru că fiecare dintre noi e dator să etaleze o personalitate, pentru că dacă nu e etalată, ea nu există...e precum o ţîţă frumoasă, dacă există, se vede...
Nimeni însă nu am auzit să-i reproşeze cuiva că are schelet urît. "Are coastele prea scurte sau tibia prea lată" - iată din astea nu am auzit. Pentru că ele sunt adînci, atît de adînci încît nici noi nu ştim cum arată, de cele mai multe ori.
Eu nu m-am gîndit la identitatea mea pînă acum cîteva luni cînd mergeam pe drum şi m-am înfricoşat la următorul gînd: "dar cine voi fi eu dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi nu îmi mai place să ascult coloanele sonore?" Sună infimă nedumerirea mea? Nu şi atunci cînd coloanele sonore sunt un os din definiţea mea.
"Dar cine voi fi eu, dacă mă voi trezi într-o dimineaţă şi voi afirma că nopţile sunt preferatele mele, mai dragi decît dimineţile?"
Nu ştiu cine voi fi, dar nu voi fi eu...
nu pot să nu las una din dimineţile mele aici.
"Identitate" este un schelet moral al fiecărui om. Schelet moral. Îmi place cum am definit.
Precum scheletul, de cele mai multe ori nu se vede. "Identitate" nu e egal cu "personalitate". Pentru că personalitatea e un atribut exterior, care poate fi judecat precum sub judecaţi nişte pectorali. "O, e atît de seacă/sec, niciun fel de personalitate"...cîte ori am auzit această frază la fel de deşartă. Pentru că fiecare dintre noi e dator să etaleze o personalitate, pentru că dacă nu e etalată, ea nu există...e precum o ţîţă frumoasă, dacă există, se vede...
Nimeni însă nu am auzit să-i reproşeze cuiva că are schelet urît. "Are coastele prea scurte sau tibia prea lată" - iată din astea nu am auzit. Pentru că ele sunt adînci, atît de adînci încît nici noi nu ştim cum arată, de cele mai multe ori.
Eu nu m-am gîndit la identitatea mea pînă acum cîteva luni cînd mergeam pe drum şi m-am înfricoşat la următorul gînd: "dar cine voi fi eu dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi nu îmi mai place să ascult coloanele sonore?" Sună infimă nedumerirea mea? Nu şi atunci cînd coloanele sonore sunt un os din definiţea mea.
"Dar cine voi fi eu, dacă mă voi trezi într-o dimineaţă şi voi afirma că nopţile sunt preferatele mele, mai dragi decît dimineţile?"
Nu ştiu cine voi fi, dar nu voi fi eu...
nu pot să nu las una din dimineţile mele aici.
Sunday, December 7, 2014
Temă pentru acasă...fragmente
“Orfelinatul era casa noastră părintească.
Mă născusem acolo, crescusem acolo, nu cunoşteam pe nimeni altcineva decît pe femeile şi bărbaţii de la Nadrecinoe, pe care noi îi iubeam şi cărora le spuneam, delaolaltă, mamă şi tată.
Educatorii şi profesorii noştri, care intrau pînă la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brîu, fără să ştim de ce, ca şi supraveghetorii, care urcau şi ei înarmaţi cu carabine în turnul de pază, pentru ca să se întoarcă atunci cînd ne îndreptam către pădurile de alături pline cu urşi şi bandiţi evadaţi din închisorile din jur sau cînd ne duceam la rîu să prindem peşti şi să prăjim broaşte ori să vînăm bufniţe pe lumină, erau aspri cu noi, pentru că ne iubeau.”
-------------
"Acea dimineaţă a fost una ca niciunele.
Aşa a intrat ea în istorie şi asa trebuie povestită.
Totul satul se revărsase din zorii zilei în lanul de grîu. Acolo se afla şi Ştefan Răzeşu cu toată cimotia lui. Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pămîntul negru ca păcura.
Urmînd un ritual însuşit de la părinţii săi. Ştefan Răzeşu mîngîie mai întîi boabele coapte, dezghioacă un spic frecîndu-l în palme, ca să simtă toată căldura ţărînei prefirîndu-i-se printre degete."
CIMÓTIE, cimotii, s. f. (Reg.) Rudă, neam. – Din magh. csemete, csimota.
[...]
"...Era dimineaţa zilei de 28 iunie anul 1940."
Decembrie
în fiecare decembrie cotrobăiesc prin toate dulăpioarele, prin toate rafturile, prin telefon, prin mesagerie, prin email, prin folder-ele computerului pentru a le deşerta de lucruri vechi...e un fel de igienizare, un fel de goliciune pe care o pregătesc pentru noul an...
melodia de mai jos descrie starea mea din zilele astea..e Newman desigur...new man...
melodia de mai jos descrie starea mea din zilele astea..e Newman desigur...new man...
Thursday, December 4, 2014
"I could have done more" John Williams
Dintre toate instrumentele cred că durerea e redată cel mai frumos de către vioară...un exemplu mai jos...
p.s. John Williams e un compozitor, dirijor şi pianist american, preferatul lui Spielberg. Toate filmele lui Spielberg, cu excepţia unui singur (The Color Purple) sunt acompaniate de Williams.
p.s. John Williams e un compozitor, dirijor şi pianist american, preferatul lui Spielberg. Toate filmele lui Spielberg, cu excepţia unui singur (The Color Purple) sunt acompaniate de Williams.
Tuesday, December 2, 2014
Despre vieţi banale...sau despre "Stoner"
În odaie arde un singur felinar. Nu e tîrziu, dar noaptea revine devreme în ultima zi de noiembrie. Stau proptită în coate în faţa unui şemineu în care arde focul, transfigurîndu-se în zeci de forme fără noimă. Trosneşte încet. Eu stau de-asupra unei cărţi scrise în anul 1965 şi redescoperită acum de lumea din vest. Auzisem de ea la serviciu, apoi dădusem de ea duminicile cînd obişnuiesc să mă pierd într-o librărie de lîngă casă. Apoi, clubul de carte la care merg au decis să o citească în decembrie.
Ştiţi, cartea e despre o viaţă obişnuită. Aşa precum sunt cam toate vieţile de pe pămînt. Aşa cum e viaţa ta, sau viaţa mea...avem inflexiunile noastre mici, în lumea noastră mică, care desigur pentru noi sunt mari..şi dramatice, dar per total, pentru istorie, pentru eternitate...e o viaţă oarecare...precum o frunză oarecare care se desprinde de un ulm...Şi de ce nu ar fi? De ce vrem să pretindem că nu e aşa? De ce ne e ruşine sau frică de micimea vieţilor noastre, de ce vrem să fim populari, să ne ţină minte posteritatea? Nu ştiu...dar cred că unii dintre voi s-au simţit jigniţi cînd am spus că aveţi o viaţă banală.
Bine, atunci haideţi să depersonlizăm un pic exerciţiul. Haideţi să ne gîndim la colegii noştri de la şcoală, de la facultate, de la serviciu, la vecinii, prietenii noştri...cam toţi au vieţi, aşa normale, ca la toţi, adică banale, nu? Atunci posibil că şi noi...din exterior cel puţin părem că trăim o viaţă obişnuită.
Dar o viaţă obişnuită nu înseamnă o viaţă fără rost, o viaţă obişnuită nu e o viaţă urîtă,.o, nu...
William Stoner s-a născut într-o familie de fermieri, Părinţii lui nu ştiau o altă soartă decît cea a pămîntului. William s-a întîmplat să meargă la facultate şi a devenit profesor de literatură engleză. Şi aici apare prima schiţă a identităţii sale...dragoste şi pasiunea faţă de cărţi şi cunoaştere. Se căsătoreşte cu o domnişoară de care se îndrăgostise de la prima vedere şi pe care o ceruse după 2 săptămîni. Rece, fără emoţie, Edith, acceptă. Nici acum nu ştiu de ce? Ea nu l-a iubit niciodată...mai degrabă l-a urît. Ştiţi, el e atît de răbdător, atît de iertător în dragostea lui, în maturitatea lui în omenia lui....eu îi rupeam părul femeii astea, aşa o stervă, nu alta! Înainte de a citi cartea, am citit cîteva critici şi ştiam că el îşi va înşela soţia undeva între capitolele cărţii şi asta mă făcuse inconştient să pun un scut între mine şi afecţiunea pentru protagonist. Dar după ce am văzut ce pacoste de femeie şi-a ales...îl tot grăbeam să îşi găsească un suflet care îl va iubi...pentru că el nu fusese iubit în viaţa lui, de o femeie...pînă la Katherine Driscoll.
El nu a avut mulţi prieteni, dar cei doi pe care i-a avut, i-a avut pentru o viaţă...
El a fost dintotdeauna un pic stîngaci, un pic singuratic, un introvert...simplu, neimportant, dar de o integritate de fier...cît de mult îl respect. Şi sunt lucruri despre care eu cunosc pentru că am citit cartea, dar oamenii din viaţa lui, studenţii de la universitate, fiica lui, soţia lui... nu ştiau toate tumulturile prin care el trecuse demn, integru, intact...
aşa sunt multe în vieţile noastre...multe dintre bunele, precum şi relele noastre rămîn în interiorul nostru, e o dramă, o luptă, o victorie sau o înfrîngere pe care o trăim în singurătate...pentru ceilalţi suntem oameni normali, obişnuiţi, banali....
"Stoner" de John Williams.
p.s. Eu nu voi nega că mi se întîmplă uneori să scap lacrimi peste filele unei cărţi...dar să sughiţ de plîns, înconjurată de un cîmp de şerveţele albe mototolite...asta nu ţin minte dacă mi s-a mai întîmplat vreodată...credeam că se stinge focul de atîta plîns....
10
Ştiţi, cartea e despre o viaţă obişnuită. Aşa precum sunt cam toate vieţile de pe pămînt. Aşa cum e viaţa ta, sau viaţa mea...avem inflexiunile noastre mici, în lumea noastră mică, care desigur pentru noi sunt mari..şi dramatice, dar per total, pentru istorie, pentru eternitate...e o viaţă oarecare...precum o frunză oarecare care se desprinde de un ulm...Şi de ce nu ar fi? De ce vrem să pretindem că nu e aşa? De ce ne e ruşine sau frică de micimea vieţilor noastre, de ce vrem să fim populari, să ne ţină minte posteritatea? Nu ştiu...dar cred că unii dintre voi s-au simţit jigniţi cînd am spus că aveţi o viaţă banală.
Bine, atunci haideţi să depersonlizăm un pic exerciţiul. Haideţi să ne gîndim la colegii noştri de la şcoală, de la facultate, de la serviciu, la vecinii, prietenii noştri...cam toţi au vieţi, aşa normale, ca la toţi, adică banale, nu? Atunci posibil că şi noi...din exterior cel puţin părem că trăim o viaţă obişnuită.
Dar o viaţă obişnuită nu înseamnă o viaţă fără rost, o viaţă obişnuită nu e o viaţă urîtă,.o, nu...
William Stoner s-a născut într-o familie de fermieri, Părinţii lui nu ştiau o altă soartă decît cea a pămîntului. William s-a întîmplat să meargă la facultate şi a devenit profesor de literatură engleză. Şi aici apare prima schiţă a identităţii sale...dragoste şi pasiunea faţă de cărţi şi cunoaştere. Se căsătoreşte cu o domnişoară de care se îndrăgostise de la prima vedere şi pe care o ceruse după 2 săptămîni. Rece, fără emoţie, Edith, acceptă. Nici acum nu ştiu de ce? Ea nu l-a iubit niciodată...mai degrabă l-a urît. Ştiţi, el e atît de răbdător, atît de iertător în dragostea lui, în maturitatea lui în omenia lui....eu îi rupeam părul femeii astea, aşa o stervă, nu alta! Înainte de a citi cartea, am citit cîteva critici şi ştiam că el îşi va înşela soţia undeva între capitolele cărţii şi asta mă făcuse inconştient să pun un scut între mine şi afecţiunea pentru protagonist. Dar după ce am văzut ce pacoste de femeie şi-a ales...îl tot grăbeam să îşi găsească un suflet care îl va iubi...pentru că el nu fusese iubit în viaţa lui, de o femeie...pînă la Katherine Driscoll.
El nu a avut mulţi prieteni, dar cei doi pe care i-a avut, i-a avut pentru o viaţă...
El a fost dintotdeauna un pic stîngaci, un pic singuratic, un introvert...simplu, neimportant, dar de o integritate de fier...cît de mult îl respect. Şi sunt lucruri despre care eu cunosc pentru că am citit cartea, dar oamenii din viaţa lui, studenţii de la universitate, fiica lui, soţia lui... nu ştiau toate tumulturile prin care el trecuse demn, integru, intact...
aşa sunt multe în vieţile noastre...multe dintre bunele, precum şi relele noastre rămîn în interiorul nostru, e o dramă, o luptă, o victorie sau o înfrîngere pe care o trăim în singurătate...pentru ceilalţi suntem oameni normali, obişnuiţi, banali....
"Stoner" de John Williams.
p.s. Eu nu voi nega că mi se întîmplă uneori să scap lacrimi peste filele unei cărţi...dar să sughiţ de plîns, înconjurată de un cîmp de şerveţele albe mototolite...asta nu ţin minte dacă mi s-a mai întîmplat vreodată...credeam că se stinge focul de atîta plîns....
10
Wednesday, November 26, 2014
"Temă pentru acasă" la o ceaşcă de ceai în Chişinău...
În una dintre zilele acestui decembrie, undeva în poalele Crăciunului, pe o zi geroasă, cu fulgi lini şi grei, voi merge spre o cafenea din Chişinău...cu o carte subţioară. Mîinile le voi ascunde adînc în ugerul buzunarelor, şi scîrţîind prin zăpada crispată de frig, voi intra zgribulită în holul cafenelei, cu o singură speranţă. Că mai este cel puţin un suflet care ca şi mine are o carte subţioară. Aceeaşi carte: "Temă pentru acasă" de Nicolae Dabija.
Ne vom aşeza trei, patru, şapte, zece sau poate doi...la o măsuţă de lîngă o fereastră şi vom cere ceai sau vin fierbinte, de care ne vom încălzi mîinile şi răsuflarea. Posibil că nu ne vom cunoaşte, sau poate nu toţi, dar asta nu are importanţă. Important e că ne-a plăcut aceeaşi carte şi avem o oră, două, trei, sau jumătate să o degustăm. O vom face ca nişte somelieri...fără a ne grăbi, fără notiţe, fără emoţii...vom sta cu cănile de ceai, pierzînd cîte un ochi în fulgii din fereastră..şi cu sufletul între cotorul de pe masă.
Nu vom încerca să ne cunoaştem într-o cană de ceai, nu vom încerca să impresionăm...vom încerca să ne simţim bine, să discutăm simplu şi sincer, cu interes despre o carte care ne-a plăcut tuturor sau amîndorura...nu ne vom simţi jenaţi să plecăm atunci cînd e nevoie, nu ne vom scuza, posibil că nu ne vom mai vedea vreodată după asta...Dar vom petrece un pic de timp...între căldura unei cărţi, a unei băuturi şi a cîtorva suflete ce au fost interesaţi de o lectură.
Pentru oricine de pe acest pămînt, de orice vîrstă, de orice gen, naţionalitate, orientare sexuală, apartenenţă politică, care va fi în Chişinău spre apusul lunii decembrie şi, foarte important!, a citit şi a plăcut cartea "Temă pentru acasă" şi vrea să se alăture unei discuţii literare, fac o invitaţie la o ceaşcă de ceai.
Eu voi începe să recitesc cartea în seara asta. Agenda sau cărarea acelei ore o vom determina împreună.
Cine vrea să se alăture, vă rog să îmi scrieţi pe irinadct@gmail.com sau facebook, sau aici.
Tuesday, November 25, 2014
"Immortality" de Milan Kundera
"Cine Doamne m-o pus să citesc cartea asta în luna Noiembrie, pe ploaie, cu menstruaţie?" cu aşa întrebări începusem lectura acum două săptămîni...
Cîţiva ani în urmă îl citisem pe Kundera pentru prima dată şi mă intoxicase cu o tristeţe vîscoasă pe care o descîntam pe blog, în discuţiile noastre cu Alina în Praga, pe retina ochilui meu mintal înainte de somn...izvorîte din romanul "The unbearable lightness of being" despre care am scris aici. Şi drept urmare la postarea mea anterioară, cei care îl cunosc pe Kundera mai bine decît mine mi-au recomandat "Imortalitatea"...acum chiar aş sta la o cană de ceai cu ei să-mi spună de ce.
Nu ştiu dacă eu aş mai ţine minte peste ani de ce mi-a plăcut cartea...e prea nisipoasă, fiecare fir de nisip fiind o idee, un concept, o metaforă. Şi e atît de încărcată cu astfel de fire de nisip încît uneori ai nevoie să te opreşti şi să-i spui lui Kundera: "Moşule (are 85 de ani), ia mai stai oleacă, stai că eu nu înţeleg, mai repetă o dată..cum acolo..."I long for an experiment that would examine, by means of electrodes attached to a human head, exactly how much of one's life a person devotes to the present, how much to memories and how much to the future. This would let us know who man really is in relation to his time."
Cartea e plină de idei din astea, dar sunt înţesate într-o povestire...adică se consumă uşor.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult e stilul acestui roman...e o nebunie, nu e adaptabil pentru un film atît de sucit e! Da, acuşi mă explic...
Cîţiva ani în urmă îl citisem pe Kundera pentru prima dată şi mă intoxicase cu o tristeţe vîscoasă pe care o descîntam pe blog, în discuţiile noastre cu Alina în Praga, pe retina ochilui meu mintal înainte de somn...izvorîte din romanul "The unbearable lightness of being" despre care am scris aici. Şi drept urmare la postarea mea anterioară, cei care îl cunosc pe Kundera mai bine decît mine mi-au recomandat "Imortalitatea"...acum chiar aş sta la o cană de ceai cu ei să-mi spună de ce.
Nu ştiu dacă eu aş mai ţine minte peste ani de ce mi-a plăcut cartea...e prea nisipoasă, fiecare fir de nisip fiind o idee, un concept, o metaforă. Şi e atît de încărcată cu astfel de fire de nisip încît uneori ai nevoie să te opreşti şi să-i spui lui Kundera: "Moşule (are 85 de ani), ia mai stai oleacă, stai că eu nu înţeleg, mai repetă o dată..cum acolo..."I long for an experiment that would examine, by means of electrodes attached to a human head, exactly how much of one's life a person devotes to the present, how much to memories and how much to the future. This would let us know who man really is in relation to his time."
Cartea e plină de idei din astea, dar sunt înţesate într-o povestire...adică se consumă uşor.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult e stilul acestui roman...e o nebunie, nu e adaptabil pentru un film atît de sucit e! Da, acuşi mă explic...
Sunday, November 23, 2014
Doar o viaţă nu-mi ajunge să iubesc
Uneori mă gîndesc..dacă cineva după moarte ar veni la mine şi m-ar întreba de aş mai vrea încă o viaţă...oare ce i-aş răspunde? Nu ştiu dacă aş putea să renasc ştiind că am ales eu, de bună voie, să apar pe o lume în care am mai trăit cîndva. În care am mai iubit cîndva. Posibil că i-aş pune o singură condiţie...să renască împreună cu mine şi omul pe care-l voi fi iubit cel mai mult pe acest pămînt.
Monday, November 17, 2014
Amintiri de pe vremuri de război - sfîrşit
- Aţi poposit? ne strigă unul pe sub musteaţă, schiţînd un zîmbet şmecher.
Ăştia răsar ca neghina, m-am gîndit eu... Mi-am făcut vînt cu dosul palmei şi coborînd fereastra de la maşină, scot capul afară şi întreb cît mai firesc:
- Maternitate mai stă pe deal sau aţi dat-o jios deja?
- Mai stă. Dar ţie ea deja nu îţi mai trebuie, spune el privindu-mă surîzător.
Eu am tras patul puştii mai adînc sub coastă, căutînd trăgaciul. Frate-meu cu ochii ţintiţi spre soldat, şi cu mîinile bîjbîind pe sub volan căuta cheile. Şi abia mişcînd buzele, a sfîrîit printre dinţi:
- Deschide torpeda şi dă-mi cheile.
Unul dintre soldaţi coborîse de pe prispa casei vecine, pesemne venea spre noi. Iar altul ne ţinea "smirna" pe loc ca-ntr-o hipnoză.
Eu am tăbărît cu o mînă în torpedou, dar nu am dat de chei. Însă am pipăit ceva cunoscut şi moale printre ţinte, şurubelniţe şi documentele ferfeniţate ale maşinii. Am strîns obiectul în pumn şi cu dragoste l-am ascuns în papuc.
- Ai găsit cheile? a scrîşnit frate-meu. Hai odată.
- Nu sunt cheile acolo.
- Da în papuc ce-ai pus?
- Un căţel de usturoi...
Apusul se împrăştiase prin aer ca un fumuşor de toamnă tîrzie cu gust de ploaie şi mere coapte. Mîinile mele sufocau ţeava puştii plină de sudori. Mă gîndeam dacă am închis uşa la casă cu cheia...apoi mă gîndeam că ar trebui să mă gîndesc la altceva în acest moment. Şi nu ştiam la ce să mă gîndesc, erau prea multe lucruri la care trebuia să mă gîndesc într-un timp atît de scurt...Simţeam că mă dor tîmplele...şi un rece metalic le atinse
În mine se zbăteau două vieţi, iar pe faţa mea luneca o moarte...de la moalele tîmplei pînă în adîncitura obrazului...
O duduitură puternică se descărcă în aer...
___________________________________________
[m-am trezit în acest moment]
Amintiri de pe vremuri de război
Liniştea în vreme de război e la fel de straşnică ca o lamă de cuţit ce înjunghie pe la spate. Era linişte în acea zi de august. Freamătul frunzelor de vişin era unicul zgomot care răsuna în lume. Eu am ieşit încetişor din tindă în ograda scăldată de un apus luminos şi dînd la o parte o scîndură de gard, mi-am înghesuit trupul umflat de ape şi sarcină printre gard. Căutam arme, ne mai trebuia o puşcă.
Casa noastră fiind prima din mahală, ştiam că eu, frate-meu şi văr-meu vor fi infanteria Străşeniului şi noi avem 2 puşti la 3. Eu, fiind însărcinată, păream a fi ce mai puţin periculoasă pentru un inamic care s-ar fi ivit pe neaşteptate, de asta am ieşit anume eu în razvetkă. Dar tot eu eram şi cea mai curajoasă, viaţa ce creştea în interiorul meu îmi dădea puteri de mamă, care acum am înţeles că sunt cele mai mari puteri din lume. Eu, în mod normal, sunt mai fricoasă.
Nu era nicio puşcă sau pistol pe nicăieri şi simţeam că trebuie să mă întorc căci liniştea se făcuse şi mai adîncă, ca o schimbare de presiune înainte de ploaie. Mi se părea că aud tancuri, undeva în sufletul meu..şi încetişor am luat-o înapoi spre casă.
Am intrat înapoi în ograda pustie şi după nişte calcule de general am decis că trebuie să-i scot pe alde frate-meu de după sobă. Am intrat încet în tindă, şi dintr-o deprindere pe care o învăţasem în ultimele luni...vorbeam mai mult cu ochii, cu sprîncele, cu faţa... Nu mai ştiam demult cum îmi răsuna vocea plină. O limitasem la şoapte şi noduri în gît.
Ei au ieşit din întuneric în cufoaicele militare, pe care le furasem în alte luni de la soldaţi morţi, şi uscaţi la faţă amîndoi ca nişte monahi mă urmaseră, scrîşnindu-şi pleoapele de lumina puternică de afară.
În ogradă, o maşină veche ca o fosilă străjuia o bucată de umbră.
- Ne-ascundem în Oazik, le zic încet.
Ei nu s-au împotrivit. În drum spre Oazik au cules de pe jos nişte vişine stricate pe care le-am mîncat cu gust şi au urcat în cabina maşinii. Şi eu m-am căţărat încet, sprijinindu-mă în gura puştii. Alde frate-meu de cum o urcat înţepenise, mă împingea cu ochii înapoi. Ştiam că se întîmplă ceva. Cînd m-am aşezat şi eu lîngă ei pe scaun, ca într-o lojă de teatru, mi-am dat seama că de fapt, noi eram actori, nu spectatorii în acest scenariu. Şi nişte soldaţi mustăcioşi se uitau la noi din pridvorul celeilalte ograzi la care ne expunea parbrizul, ca un ecran...
va urma...
Casa noastră fiind prima din mahală, ştiam că eu, frate-meu şi văr-meu vor fi infanteria Străşeniului şi noi avem 2 puşti la 3. Eu, fiind însărcinată, păream a fi ce mai puţin periculoasă pentru un inamic care s-ar fi ivit pe neaşteptate, de asta am ieşit anume eu în razvetkă. Dar tot eu eram şi cea mai curajoasă, viaţa ce creştea în interiorul meu îmi dădea puteri de mamă, care acum am înţeles că sunt cele mai mari puteri din lume. Eu, în mod normal, sunt mai fricoasă.
Nu era nicio puşcă sau pistol pe nicăieri şi simţeam că trebuie să mă întorc căci liniştea se făcuse şi mai adîncă, ca o schimbare de presiune înainte de ploaie. Mi se părea că aud tancuri, undeva în sufletul meu..şi încetişor am luat-o înapoi spre casă.
Am intrat înapoi în ograda pustie şi după nişte calcule de general am decis că trebuie să-i scot pe alde frate-meu de după sobă. Am intrat încet în tindă, şi dintr-o deprindere pe care o învăţasem în ultimele luni...vorbeam mai mult cu ochii, cu sprîncele, cu faţa... Nu mai ştiam demult cum îmi răsuna vocea plină. O limitasem la şoapte şi noduri în gît.
Ei au ieşit din întuneric în cufoaicele militare, pe care le furasem în alte luni de la soldaţi morţi, şi uscaţi la faţă amîndoi ca nişte monahi mă urmaseră, scrîşnindu-şi pleoapele de lumina puternică de afară.
În ogradă, o maşină veche ca o fosilă străjuia o bucată de umbră.
- Ne-ascundem în Oazik, le zic încet.
Ei nu s-au împotrivit. În drum spre Oazik au cules de pe jos nişte vişine stricate pe care le-am mîncat cu gust şi au urcat în cabina maşinii. Şi eu m-am căţărat încet, sprijinindu-mă în gura puştii. Alde frate-meu de cum o urcat înţepenise, mă împingea cu ochii înapoi. Ştiam că se întîmplă ceva. Cînd m-am aşezat şi eu lîngă ei pe scaun, ca într-o lojă de teatru, mi-am dat seama că de fapt, noi eram actori, nu spectatorii în acest scenariu. Şi nişte soldaţi mustăcioşi se uitau la noi din pridvorul celeilalte ograzi la care ne expunea parbrizul, ca un ecran...
va urma...
Saturday, November 15, 2014
Chesterfield Road
oră tîrzie, să fie trecut de 10...soarele se cotilise spre cealaltă emisferă demult. Londra se întunecă devreme în această perioadă a anului. Luasem autobuzul meu obişnuit de la Turnham Green. Îngheţasem de aşteptare. Nasul roşu, mîinile bocnă îşi tremurau degetele pe ultimele file ale unui roman care părea înfrigurat şi el, de noapte, de frig. Brrrrrrr...
Simt întotdeauna o bucurie cînd vine autobuzul meu. Îl pot vedea de departe, şi încep să ţupăi imediat. Ştiu că el mă va duce acasă. E un autobuz roşu cu două niveluri. Eu niciodată nu urc sus în E3..merg prea puţine staţii pentru a încăleca pe şa. Stau cuminte şi citesc o altă pagină, din cînd în cînd atingîndu-mi nasul care a început a se demorţi.
Staţia mea. Ţup, şi cobor, întorc spre stînga, şi apoi spre dreaptă, pe o alee largă, cu maşini mari, care îmi aduce aminte de o stradă din California pe care trăisem odată. E prea tîrziu să mai observ lărgimea străzii, mă preocupă doar lungimea pe care încerc să o parcurg repede...
Mi-e frică de fiecare dată cînd parcurg acest drum. Nu ştiu de ce...e o regiune liniştită în general, dar proximitatea parcului mă înspăimîntă. Şi apoi e iluminat de cîteva felinare pierdute în nori de unde se pare că Dumnezeu ţine o lumînare.
Bag mîinile în buzunare şi măresc pasul. Paşii răsună cadenţat în gura nopţii, pe asfaltul rece...Îmi aduc aminte de domnişoara care fusese mîncată recent de un canibal în Anglia, într-o cameră de hotel...şi îmi dau seama că mă apucă frica pe dinainte. Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, scot telefonul şi formez un număr...am nevoie de o voce la un alt capăt al lumii, care mi-ar fura gîndurile, şi în cel mai rău caz ar putea suna la poliţie. De obicei, încep conversaţia în felul următor: "Salut, nu dormi? Eu sunt pe str. Xxxx, merg în direcţia Zzzz." Dar de data asta, era destul de tîrziu ceea ce limitase numerele de telefon la care aveam obraz să sun...şi unicul număr accesibil la ora asta nu răspundea.
Ajunsesem la jumătatea traseului cînd de după colţ răsăriseră 3 capete pe biciclete.
Ei mergeam în direcţia mea, eu mergeam în direcţia lor. Ei mergeam pe biciclete, eu mergeam pe jos. Ei mă zăresc, eu îi zăriserăm mai demult. Ei se opresc la vreo 20 de metri de mine, eu încep bezmetic să formez primul număr din registru. Dumnezeule, hai răspunde!
Unul îşi trage o şapcă pe ochi, alţii doi îşi pun ochelari negri de soare...la miezul nopţii..şi toţi trei înaintează.
Paşii mei dintr-odată se făcuseră mici şi cleioşi...o linişte surdă îmi pocnea în urechi. O vulpe se auzea urlînd undeva în depărtare.
Simt întotdeauna o bucurie cînd vine autobuzul meu. Îl pot vedea de departe, şi încep să ţupăi imediat. Ştiu că el mă va duce acasă. E un autobuz roşu cu două niveluri. Eu niciodată nu urc sus în E3..merg prea puţine staţii pentru a încăleca pe şa. Stau cuminte şi citesc o altă pagină, din cînd în cînd atingîndu-mi nasul care a început a se demorţi.
Staţia mea. Ţup, şi cobor, întorc spre stînga, şi apoi spre dreaptă, pe o alee largă, cu maşini mari, care îmi aduce aminte de o stradă din California pe care trăisem odată. E prea tîrziu să mai observ lărgimea străzii, mă preocupă doar lungimea pe care încerc să o parcurg repede...
Mi-e frică de fiecare dată cînd parcurg acest drum. Nu ştiu de ce...e o regiune liniştită în general, dar proximitatea parcului mă înspăimîntă. Şi apoi e iluminat de cîteva felinare pierdute în nori de unde se pare că Dumnezeu ţine o lumînare.
Bag mîinile în buzunare şi măresc pasul. Paşii răsună cadenţat în gura nopţii, pe asfaltul rece...Îmi aduc aminte de domnişoara care fusese mîncată recent de un canibal în Anglia, într-o cameră de hotel...şi îmi dau seama că mă apucă frica pe dinainte. Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, scot telefonul şi formez un număr...am nevoie de o voce la un alt capăt al lumii, care mi-ar fura gîndurile, şi în cel mai rău caz ar putea suna la poliţie. De obicei, încep conversaţia în felul următor: "Salut, nu dormi? Eu sunt pe str. Xxxx, merg în direcţia Zzzz." Dar de data asta, era destul de tîrziu ceea ce limitase numerele de telefon la care aveam obraz să sun...şi unicul număr accesibil la ora asta nu răspundea.
Ajunsesem la jumătatea traseului cînd de după colţ răsăriseră 3 capete pe biciclete.
Ei mergeam în direcţia mea, eu mergeam în direcţia lor. Ei mergeam pe biciclete, eu mergeam pe jos. Ei mă zăresc, eu îi zăriserăm mai demult. Ei se opresc la vreo 20 de metri de mine, eu încep bezmetic să formez primul număr din registru. Dumnezeule, hai răspunde!
Unul îşi trage o şapcă pe ochi, alţii doi îşi pun ochelari negri de soare...la miezul nopţii..şi toţi trei înaintează.
Paşii mei dintr-odată se făcuseră mici şi cleioşi...o linişte surdă îmi pocnea în urechi. O vulpe se auzea urlînd undeva în depărtare.
Friday, November 14, 2014
The Power of Habit by Charles Duhhig
Eu sunt o fire egoistă, uneori într-atît de egoistă încît citesc o carte şi nu vreau să o împart cu nimeni, cu nimeni. Nu vreau să spun nimănui că este aşa o carte bună.
Dar în ajun de Crăciun, e greu să nu fii bun, de asta mă împart cu voi, căci sunteţi puţini oricum. Dar cu o condiţie, nu mai spuneţi la nimeni despre dînsa. Să o citim doar noi. Da' nu, nici voi să nu o citiţi, o mai citesc eu o dată pentru voi...şi eu ziceam că sunt egoistă? Bunătate de suflet...
Charles Duhhig e reporter de invetigaţii la New York Times. Are multe premii şi face parte din finaliştii Pulitzer Prize 2009. Păcat că doar o carte are...
Acum doar un pic despre carte, foarte puţin încît să nu vă fie prea interesant. Cartea e despre exact ceea ce scrie în titlu, fără aghezmuieli, fără vaguităţi. E o proporţie potrivită între o intelectualitate profundă (psihologie, istorie, marketing) şi practicitate...Deşi cartea nu e ficţiune desigur, are magnetismul unui thriller...împleteşte cîteva istorioare care se explică reciproc, şi deşi le înnoadă atît de imprevizibil...ele se deznoadă atît de natural..
mai pe scurt, să nu o citiţi.
9
Dar în ajun de Crăciun, e greu să nu fii bun, de asta mă împart cu voi, căci sunteţi puţini oricum. Dar cu o condiţie, nu mai spuneţi la nimeni despre dînsa. Să o citim doar noi. Da' nu, nici voi să nu o citiţi, o mai citesc eu o dată pentru voi...şi eu ziceam că sunt egoistă? Bunătate de suflet...
Charles Duhhig e reporter de invetigaţii la New York Times. Are multe premii şi face parte din finaliştii Pulitzer Prize 2009. Păcat că doar o carte are...
Acum doar un pic despre carte, foarte puţin încît să nu vă fie prea interesant. Cartea e despre exact ceea ce scrie în titlu, fără aghezmuieli, fără vaguităţi. E o proporţie potrivită între o intelectualitate profundă (psihologie, istorie, marketing) şi practicitate...Deşi cartea nu e ficţiune desigur, are magnetismul unui thriller...împleteşte cîteva istorioare care se explică reciproc, şi deşi le înnoadă atît de imprevizibil...ele se deznoadă atît de natural..
mai pe scurt, să nu o citiţi.
9
Tuesday, November 11, 2014
Simfonia nr. 5
Suntem contaminaţi cu muzică, într-atît, încît uităm că pînă acum cîteva zeci de ani, puteai asculta muzica numai dacă puteai cînta la un instrument sau dacă îţi cînta cineva. Nu erau discuri, nu erau nici casete, nici youtube nu era. Era însă Beethoven, Mozart, Bach, Schubert, Strauss, etc. Acum număraţi în gînd cîţi compozitori contemporani cunoaşteţi.
No bine. să ne întoarcem la Beethoven şi la muzica clasică, etc. [Tehnic vorbind, Beethoven e un romantic, dar în scopurile acestui post îl voi numi clasic.] Oricine recunoaşte motivul simfoniei nr.5. Voi toţi o cunoaşteţi, poate nu ştiţi că aşa se numeşte, dar o puteţi recunoaşte din primele 4 note.
Poate nu e simfonia pe care o ascultaţi înainte de somn, poate nu e simfonia care vă răscoleşte sentimental, dar nu e minunat cum 4 note pot crea o întreagă mişcare simfonică atît de recunoscută? Poate "soarta bate la uşă" altfel, nu aşa cum a interpretat-o Beethoven (conform cronicilor). Dar e impresionant, cum aceste patru note răsună şi acum pe cele mai mari scene din lume, în reclame, în filme. Nu uitaţi că Beethoven nu a avut un departament de Marketing la îndemînă, nici PR, nici un producător ca Timbaland. De fapt, era în mare parte sărac şi apoi şi surd. Muzica pe atunci nu se şlefuia digital ca în zilele noastre cînd îl poţi face şi pe un urs să răsune ca o privighetoare. Pe atunci totul era live.
Pe atunci nu eram printere să copieze muzica într-o clipită. Trebuia de copiat cu cerneală portativul cu toate vocile instrumentelor...pentru toată orchestra. E o muncă asiduăă, astea sunt sute de pagini...S-a întîmplat o dată ca Beethoven să nu reuşească să transcrie pînă la capăt partitura pianului pentru Concertul nr.3. El cînta la pian. Şi cînd asistentul lui întorcea paginile în timpul concertului...se spune că dădu de o pagină goală...dar Beethoven continuă să cînte şi la un moment dat îi spune "Întoarce pagina." Sărmanul asistent întoarce pagina, dar iar o pagină goală. Beethoven o cîntase şi pe asta...din memorie..şi tot insista ca asistentul să întoarcă paginile albe pe care el vedea un text imaginar...imprimat în memoria lui.
Astăzi muzică poate transcrie pe portativ oricine, literalmente. Tot de ce ai nevoie e un pian pe care să apeşi, şi un computer care va transcrie muzica în note...
Eu uneori uit că e un lux cînd îmi pun căştile pe urechi..sau deschid pagina mai jos de pe youtube:
No bine. să ne întoarcem la Beethoven şi la muzica clasică, etc. [Tehnic vorbind, Beethoven e un romantic, dar în scopurile acestui post îl voi numi clasic.] Oricine recunoaşte motivul simfoniei nr.5. Voi toţi o cunoaşteţi, poate nu ştiţi că aşa se numeşte, dar o puteţi recunoaşte din primele 4 note.
Poate nu e simfonia pe care o ascultaţi înainte de somn, poate nu e simfonia care vă răscoleşte sentimental, dar nu e minunat cum 4 note pot crea o întreagă mişcare simfonică atît de recunoscută? Poate "soarta bate la uşă" altfel, nu aşa cum a interpretat-o Beethoven (conform cronicilor). Dar e impresionant, cum aceste patru note răsună şi acum pe cele mai mari scene din lume, în reclame, în filme. Nu uitaţi că Beethoven nu a avut un departament de Marketing la îndemînă, nici PR, nici un producător ca Timbaland. De fapt, era în mare parte sărac şi apoi şi surd. Muzica pe atunci nu se şlefuia digital ca în zilele noastre cînd îl poţi face şi pe un urs să răsune ca o privighetoare. Pe atunci totul era live.
Pe atunci nu eram printere să copieze muzica într-o clipită. Trebuia de copiat cu cerneală portativul cu toate vocile instrumentelor...pentru toată orchestra. E o muncă asiduăă, astea sunt sute de pagini...S-a întîmplat o dată ca Beethoven să nu reuşească să transcrie pînă la capăt partitura pianului pentru Concertul nr.3. El cînta la pian. Şi cînd asistentul lui întorcea paginile în timpul concertului...se spune că dădu de o pagină goală...dar Beethoven continuă să cînte şi la un moment dat îi spune "Întoarce pagina." Sărmanul asistent întoarce pagina, dar iar o pagină goală. Beethoven o cîntase şi pe asta...din memorie..şi tot insista ca asistentul să întoarcă paginile albe pe care el vedea un text imaginar...imprimat în memoria lui.
Astăzi muzică poate transcrie pe portativ oricine, literalmente. Tot de ce ai nevoie e un pian pe care să apeşi, şi un computer care va transcrie muzica în note...
Eu uneori uit că e un lux cînd îmi pun căştile pe urechi..sau deschid pagina mai jos de pe youtube:
Sunday, November 9, 2014
Following Inferno - Apendice
Vom omite cîteva capitole care sunt irelevante pentru misiunea noastră. Iniţial mă gîndeam să vizitez spitalul (Torregalli) unde e internat profesorul...pentru a vedea geamul prin care privise Robert şi de unde zăreşte Palazzo Vecchio...ca pe o ancoră mentală în plina sa amnezie. Aş fi vrut să privesc prin acelaşi geam, dar cred că ar fi mai complicat să hoinăresc prin spital..
Unele capitole deşi statice în acţiune, sunt foarte descriptive, de asta le voi ciuguli de informaţia pe care o vom folosi atunci cînd acţiunea ne va purta în faţa obiectelor descrise. Voi întitula astfel de postări - apendice. Am ajuns la un fragment care reaminteşte cît de frumoasă e Florenţa:
"This was the city on whose streets Michelangelo played as a child, and in whose studios Italian Renaissance ignited. This was Florence, whose galleries lured millions of travelers to admire Botticelli's Birth of Venus, Leonardo's Annunciation, and the city's pride and joy - Il Davide.[...] Michelangelo had employed the classical tradition of contrapposto to create the illusion that David was leaning to his right, his left leg bearing almost no weight, when in fact, his left leg was supporting tons of marbles."
Un obiect de artă foarte important în această operă e o mască..Plague Mask:
[...] the unique shape of the long-beaked mask was nearly synonymous with the Black Death - the deadly plague that swept through Europe in the 1300s, killing of a third of the population in some regions. Most believed the "Black" in Black Death was a reference to the darkening of the victims' flesh through gangrene and subepidermal hemorrhages, but in fact the word black was a reference to the profound emotional dread that the pandemic spread through the population.
"The long-beaked mask", Langdon said, "was worn by medieval doctors to keep the pestilence far from their nostrils while treating the infected. Nowadays, you only see them worn as costumes during Venice Carnevale - an eerie reminder of a grim period in Italy's history."
TO BE CONTINUED
Unele capitole deşi statice în acţiune, sunt foarte descriptive, de asta le voi ciuguli de informaţia pe care o vom folosi atunci cînd acţiunea ne va purta în faţa obiectelor descrise. Voi întitula astfel de postări - apendice. Am ajuns la un fragment care reaminteşte cît de frumoasă e Florenţa:
"This was the city on whose streets Michelangelo played as a child, and in whose studios Italian Renaissance ignited. This was Florence, whose galleries lured millions of travelers to admire Botticelli's Birth of Venus, Leonardo's Annunciation, and the city's pride and joy - Il Davide.[...] Michelangelo had employed the classical tradition of contrapposto to create the illusion that David was leaning to his right, his left leg bearing almost no weight, when in fact, his left leg was supporting tons of marbles."
Un obiect de artă foarte important în această operă e o mască..Plague Mask:
[...] the unique shape of the long-beaked mask was nearly synonymous with the Black Death - the deadly plague that swept through Europe in the 1300s, killing of a third of the population in some regions. Most believed the "Black" in Black Death was a reference to the darkening of the victims' flesh through gangrene and subepidermal hemorrhages, but in fact the word black was a reference to the profound emotional dread that the pandemic spread through the population.
"The long-beaked mask", Langdon said, "was worn by medieval doctors to keep the pestilence far from their nostrils while treating the infected. Nowadays, you only see them worn as costumes during Venice Carnevale - an eerie reminder of a grim period in Italy's history."
TO BE CONTINUED
"I'm ok, you're ok" by Thomas A. Harris MD
After reading "Fifty shades of grey" I had to reassure myself that I'm ok. So I read a book about Psychology. However, I don't feel like writing today. So I will keep it short.
5
5
Wednesday, November 5, 2014
Fifty shades of grey...or should I say "of sex"
This is the first time when I read a book and I feel I regress page by page. I do no understand how this book made it to the top. I understand how it became a best-seller as this is being driven by the audience (mainly housewives and teenage girls avid of sex) but I wouldn't go so far calling this erotic literature. This is not literature in the first place, full of slang ("Jeez" is Ana's favorite filler) and mediocre dialog. Erotic? Not sure...Vulgar would describe it better.
The book is about a college graduate falling in love with a young wealthy magnate who proves to have some issues...BDSM (bondage, discipline, sadism, masochism)...Jeez. Well, this will get very very cheesy because Christian is not only handsome and super hot, he also plays piano like a God, flies helicopters, gliders, private jets, drives sports car and of course, he is smart, right? Did I forget to say that Ana is poor and plain? Oh, sorry..yes, she is a jeans and Converse girl, reading Bronte and Austen. Ana interviews Christian...he is the sponsor of her university. He likes her. He "accidentally" meets her in a shop, then she's drunk in a bar, then she gets into his apartment, then they fuck once, then once again. I think they did it again in the morning, maybe several times. Did I just use the word "fuck"? Yes, of course...the books is overwhelmingly rich in this word..and above all, "they don't make love, they just fuck...hard."
And then I don't remember exactly the story because there is not much story to it..there is endless intercourse. There is a point where she graduates, then she visits her mother...[...]..then close to the end of the 500 pages they glide together (that was a nice chapter) and they split. Everything in between is just sex. Sex. SEX.
I will open the book randomly and I can bet £100 I will find some sex on that page. Let's try it. Shoot, I just lost £100. I'll try again.
He moves down to my belly – his tongue circling my navel – following the path of the flogger and the fur… I moan. He’s kissing and sucking and nibbling… moving south… and then his tongue is there. At the junction of my thighs. I throw my head back and cry out as I almost detonate into orgasm… I’m on the brink, and he stops.
No! The bed shifts, and he kneels between my legs. He leans toward the bedpost, and the cuff on my ankle is suddenly gone. I pull my leg to the middle of the bed… resting it against him. He leans over to the opposite post and frees my other leg. His hands travel quickly down both my legs, squeezing and kneading, bringing life back into them. Then, grasping my hips, he lifts me so that my back is no longer on the bed. I am arched, resting on my shoulders. What? He’s kneeling up between my legs… and in one swift, slamming move he’s inside me… oh fuck… and I cry out again. The quiver of my impending orgasm begins, and he stills. The quiver dies… oh no… he’s going to torture me further.
“Please!” I wail.
He grips me harder… in warning? I don’t know, his fingers digging into the flesh of my behind as I lay panting… so I purposefully still. Very slowly, he starts to move again… out and then in… agonizingly slowly. Holy fuck – please! I’m screaming inside… And as the number of voices in the choral piece increases, so does his pace, infinitesimally, he’s so controlled… so in time with the music. And I can no longer bear it.
“Please,” I beg, and in one swift move, he lowers me back onto the bed, and he’s lying on top of me, his hands on the bed beside my breasts as he supports his weight, and he thrusts into me. As the music reaches its climax, I fall… free fall… into the most intense, agonizing orgasm I have ever had, and Christian follows me… thrusting hard into me, three more times… finally stilling, then collapsing on top of me.
Here we go...it feels like porn consumption to me. Expectably, it is a very fast reading..On average it would take me 2 weeks to read 500 pages if the book is interesting (I like making notes, pondering, using a dictionary for the new words). This reading didn't require the diligence. It took me 4 days...partly because it doesn't require any processing, and partly because I had 12 hours of car driving and 6 hours of train over the past 4 days...so that was plenty of time for an undeserving book.
One interesting thing about this book is that it has soundtrack music...the characters listen to the music as they "develop the story". I must admit some of the music is exquisite and it helps portraying the atmosphere and energy..
2 - this book taught me what "commercial" really is.
"Laters, baby."
The book is about a college graduate falling in love with a young wealthy magnate who proves to have some issues...BDSM (bondage, discipline, sadism, masochism)...Jeez. Well, this will get very very cheesy because Christian is not only handsome and super hot, he also plays piano like a God, flies helicopters, gliders, private jets, drives sports car and of course, he is smart, right? Did I forget to say that Ana is poor and plain? Oh, sorry..yes, she is a jeans and Converse girl, reading Bronte and Austen. Ana interviews Christian...he is the sponsor of her university. He likes her. He "accidentally" meets her in a shop, then she's drunk in a bar, then she gets into his apartment, then they fuck once, then once again. I think they did it again in the morning, maybe several times. Did I just use the word "fuck"? Yes, of course...the books is overwhelmingly rich in this word..and above all, "they don't make love, they just fuck...hard."
And then I don't remember exactly the story because there is not much story to it..there is endless intercourse. There is a point where she graduates, then she visits her mother...[...]..then close to the end of the 500 pages they glide together (that was a nice chapter) and they split. Everything in between is just sex. Sex. SEX.
I will open the book randomly and I can bet £100 I will find some sex on that page. Let's try it. Shoot, I just lost £100. I'll try again.
He moves down to my belly – his tongue circling my navel – following the path of the flogger and the fur… I moan. He’s kissing and sucking and nibbling… moving south… and then his tongue is there. At the junction of my thighs. I throw my head back and cry out as I almost detonate into orgasm… I’m on the brink, and he stops.
No! The bed shifts, and he kneels between my legs. He leans toward the bedpost, and the cuff on my ankle is suddenly gone. I pull my leg to the middle of the bed… resting it against him. He leans over to the opposite post and frees my other leg. His hands travel quickly down both my legs, squeezing and kneading, bringing life back into them. Then, grasping my hips, he lifts me so that my back is no longer on the bed. I am arched, resting on my shoulders. What? He’s kneeling up between my legs… and in one swift, slamming move he’s inside me… oh fuck… and I cry out again. The quiver of my impending orgasm begins, and he stills. The quiver dies… oh no… he’s going to torture me further.
“Please!” I wail.
He grips me harder… in warning? I don’t know, his fingers digging into the flesh of my behind as I lay panting… so I purposefully still. Very slowly, he starts to move again… out and then in… agonizingly slowly. Holy fuck – please! I’m screaming inside… And as the number of voices in the choral piece increases, so does his pace, infinitesimally, he’s so controlled… so in time with the music. And I can no longer bear it.
“Please,” I beg, and in one swift move, he lowers me back onto the bed, and he’s lying on top of me, his hands on the bed beside my breasts as he supports his weight, and he thrusts into me. As the music reaches its climax, I fall… free fall… into the most intense, agonizing orgasm I have ever had, and Christian follows me… thrusting hard into me, three more times… finally stilling, then collapsing on top of me.
Here we go...it feels like porn consumption to me. Expectably, it is a very fast reading..On average it would take me 2 weeks to read 500 pages if the book is interesting (I like making notes, pondering, using a dictionary for the new words). This reading didn't require the diligence. It took me 4 days...partly because it doesn't require any processing, and partly because I had 12 hours of car driving and 6 hours of train over the past 4 days...so that was plenty of time for an undeserving book.
One interesting thing about this book is that it has soundtrack music...the characters listen to the music as they "develop the story". I must admit some of the music is exquisite and it helps portraying the atmosphere and energy..
2 - this book taught me what "commercial" really is.
"Laters, baby."
Friday, October 31, 2014
Electra, Kevin Spacey şi Londra
Uoa. Eu mă îndrăgostesc încet, sigur şi iremediabil de acest oraş. Şi încerc din răsputeri să nu o fac, aşa...nu ştiu de ce simt undeva într-un organ neidentificat că nu aici îmi voi clădi casa, masa şi odrasla...şi imunitatea mea încearcă să nu creeze dependenţe. Dar, e mai puternică Londra decît toată imunitatea mea...
Are Kevin Spacey un teatru în Londra care se numeşte The Old Vic. Şi de 10 ani el e director artistic aici. În primul rînd, teatrul (în calitate de clădire) e foarte atrăgător, cu iluminări exterioare suficient de intense pentru a invita atenţia şi curiozitatea, dar nu exagerate pentru a le asocia cu nişte luminiţe chinezeşti în stil disco. Spre deosibire de un teatru tradiţional, The Old Vic e foarte aerat, luminos, cu multe rînduri de ferestre în stil Georgian. Mai jos o poză proaspătă din telefon:
Dar desigur că am ajuns aici ademenită de un spectacol. şi anume o tragedie grecească "Electra" de Sofocle. E prima mea tragedie...Foarte pe scurt, Electra e fiica regelui Agamemnon care a fost ucis de soţia sa Clytemnestra şi iubitul acesteia, Aegisthus. Electra îşi deplînge tatăl, blestemîndu-şi mama şi pe ucigaşul tatălui său, dar mai mult decît blesteme şi lacrimi alte arme nu are pentru a-şi răzbuna tatăl. Unica ei speranţă e fratele ei Orestes care îi ucide pe amîndoi (mamă şi amant). Pe scurt şi fără condimente...ăsta e sumarul.
Dar asta nu e tot, Electra a fost jucată de Kristin Thomas Scott. Cei care au privit "The English Patient", "Four weddings and a funeral" ştiu de ea...cred că ar fi banal dacă aş spune că prestaţia a fost excelentă, da?
Cei din primele rînduri o puteau atinge atît de aproape juca de ei datorită aranjamentului de amfitreatru...mă uitam la ea, căci ea e fenomenală, dar îmi plăcea să mă uit şi la sală, să observ cum bărbaţii îşi strecurau evaziv degetele pe sub ochelari să mai alunge o lacrimă...
Poza de mai jos e pre-spectacol.
Are Kevin Spacey un teatru în Londra care se numeşte The Old Vic. Şi de 10 ani el e director artistic aici. În primul rînd, teatrul (în calitate de clădire) e foarte atrăgător, cu iluminări exterioare suficient de intense pentru a invita atenţia şi curiozitatea, dar nu exagerate pentru a le asocia cu nişte luminiţe chinezeşti în stil disco. Spre deosibire de un teatru tradiţional, The Old Vic e foarte aerat, luminos, cu multe rînduri de ferestre în stil Georgian. Mai jos o poză proaspătă din telefon:
Dar desigur că am ajuns aici ademenită de un spectacol. şi anume o tragedie grecească "Electra" de Sofocle. E prima mea tragedie...Foarte pe scurt, Electra e fiica regelui Agamemnon care a fost ucis de soţia sa Clytemnestra şi iubitul acesteia, Aegisthus. Electra îşi deplînge tatăl, blestemîndu-şi mama şi pe ucigaşul tatălui său, dar mai mult decît blesteme şi lacrimi alte arme nu are pentru a-şi răzbuna tatăl. Unica ei speranţă e fratele ei Orestes care îi ucide pe amîndoi (mamă şi amant). Pe scurt şi fără condimente...ăsta e sumarul.
Dar asta nu e tot, Electra a fost jucată de Kristin Thomas Scott. Cei care au privit "The English Patient", "Four weddings and a funeral" ştiu de ea...cred că ar fi banal dacă aş spune că prestaţia a fost excelentă, da?
Cei din primele rînduri o puteau atinge atît de aproape juca de ei datorită aranjamentului de amfitreatru...mă uitam la ea, căci ea e fenomenală, dar îmi plăcea să mă uit şi la sală, să observ cum bărbaţii îşi strecurau evaziv degetele pe sub ochelari să mai alunge o lacrimă...
Poza de mai jos e pre-spectacol.
Thursday, October 30, 2014
"All animals are equal, but some are more equal than others."
Atît indiciu ni s-a dat la un pub quiz recent. Şi întrebarea era: din ce carte e? Noi eram 5 oameni, toţi 5 din ţări diferite...dar liniştea în toate ţările răsună la fel. Privesc peticul de hîrtie pe care trebuie să dau răspunsul...îi privesc pe fiecare din cei 5...
Am ajuns acasă şi mi-am promis că citesc "Animal Farm" de George Orwell în următoarele 5 luni (realistă prognoză). Dar s-a întîmplat să dau de carte peste o săptămînă şi cînd am văzut cît de mică şi jucăuşă e...m-am înrăit şi mai tare că nu am ştiut de ea. Cu vîrsta, sunt tot mai multe cărţi faţă de care îmi e ruşine cînd le găsesc necitite...
E minunată..se citeşte ca Ion Creangă. Alegoria a făcut-o uşor digerabilă, dar e de o profunzime istorică...nu, astă carte nu e pentru copii, astă carte e plină de comunism, de stalin, de hitler , de lenin, de karl max...
8
Am ajuns acasă şi mi-am promis că citesc "Animal Farm" de George Orwell în următoarele 5 luni (realistă prognoză). Dar s-a întîmplat să dau de carte peste o săptămînă şi cînd am văzut cît de mică şi jucăuşă e...m-am înrăit şi mai tare că nu am ştiut de ea. Cu vîrsta, sunt tot mai multe cărţi faţă de care îmi e ruşine cînd le găsesc necitite...
E minunată..se citeşte ca Ion Creangă. Alegoria a făcut-o uşor digerabilă, dar e de o profunzime istorică...nu, astă carte nu e pentru copii, astă carte e plină de comunism, de stalin, de hitler , de lenin, de karl max...
8
Wednesday, October 29, 2014
Following Inferno - Part II
Deci noi am ajuns în Piazza di San Firenze unde miroase a lampredotto. Să dăm cu un ochişor spre piaţă...poate ne oprim undeva pentru o pauză de cafea şi croissant...dacă vrem.
Fotografia nu îmi aparţine. Dar îmi aduc aminte piazza, mă aşezasem pe aceste scări să citesc o altă carte. Nu cred că ne vom opri mult aici, deci să mergem mai departe.
"Crossing before Bargello, I cut west toward the spire of Badia and come up hard against the iron gate at the base of the stairs."
[aşa, printre altele, ăsta e sfîrşitul primei pagine]
Deci Bargello. E o construcţie ce datează din 1255 cînd fusese ridicat drept reşedinţă pentru şeful poliţiei de atunci, care se numea "bargello". Mai tîrziu, cînd Medici au oferit să-l găzduiască per bargello în casa lor, această fortoreaţă a fost transformată în închisoare. Iar din 1865 e un muzeu de artă renascentistă şi gotică. Pentru cei care au citit "The agony and the ecstasy" de Irving Stone despre viaţa şi opera lui Michelangelo e un prilej de a observa pe viu arta lui. Pentru mai multe detalii despre Bargello aici.
Aşa arată Bargello (poza nu e a mea). Dacă vă aduceţi aminte descrierea lui Palazzo Vecchio..."with its crenelated tower", păi, şi Bargello e crenelat şi se pare ca a fost sursa de inspiraţie pentru Palazzo Vecchio.
Se pare că în 3 minute parcurgem traseul propoziţiei din carte, dar desigur nu e nicio grabă. Dimpotrivă.
Spire of Badia. Badia e o biserică de afiliere catolică fondată în 978 de o contesă în memoria soţului ei care murise. În prima fotografie mai sus se vede şi clopotniţa asta. Vecernia începe la ora 6 seară şi din cîte am citit, localnicii şi turiştii spun că e una dintre cele mai memorabile amintiri...atît de frumoasă e. Deci, va trebui să ne întoarcem spre seară...să confirmăm. În plus, aici se găsesc şi cîteva opere de artă, printre care Filippino Lippi. Dar capitolul nostru nu are loc în interiorul bisericii...capitolul nostru ne aduce în faţa clopotniţei. Aici, are loc suicidul din prolog. Biserica va fi deschisă de la ora 8 dimineaţa...dar nu am putut găsi nimic despre clopotniţă, cum am putea intra...Posibil că doar în cărţi poţi intra în clopotniţe la orice oră...
http://jerusalem.cef.fr/it/monastiche/firenze/orari-delle-liturgie
aici terminăm excursia din Prologue.
Fotografia nu îmi aparţine. Dar îmi aduc aminte piazza, mă aşezasem pe aceste scări să citesc o altă carte. Nu cred că ne vom opri mult aici, deci să mergem mai departe.
"Crossing before Bargello, I cut west toward the spire of Badia and come up hard against the iron gate at the base of the stairs."
[aşa, printre altele, ăsta e sfîrşitul primei pagine]
Deci Bargello. E o construcţie ce datează din 1255 cînd fusese ridicat drept reşedinţă pentru şeful poliţiei de atunci, care se numea "bargello". Mai tîrziu, cînd Medici au oferit să-l găzduiască per bargello în casa lor, această fortoreaţă a fost transformată în închisoare. Iar din 1865 e un muzeu de artă renascentistă şi gotică. Pentru cei care au citit "The agony and the ecstasy" de Irving Stone despre viaţa şi opera lui Michelangelo e un prilej de a observa pe viu arta lui. Pentru mai multe detalii despre Bargello aici.
Aşa arată Bargello (poza nu e a mea). Dacă vă aduceţi aminte descrierea lui Palazzo Vecchio..."with its crenelated tower", păi, şi Bargello e crenelat şi se pare ca a fost sursa de inspiraţie pentru Palazzo Vecchio.
Se pare că în 3 minute parcurgem traseul propoziţiei din carte, dar desigur nu e nicio grabă. Dimpotrivă.
http://jerusalem.cef.fr/it/monastiche/firenze/orari-delle-liturgie
aici terminăm excursia din Prologue.
Love and marigolds
am găsit o altă comoară. O las aici, între trăirile mele cele mai scumpe. Eu ascund multă muzică de suflet aici...dar ultima dată cînd m-a durut atît de mult o melodie a fost "On the top of the world" de Marianelli. Mi s-au imprintat în minte acele 2 minute atît de clar...atît de viu încît şi acum simt fiecare firicel care mi se ridicase pe trup, spatele mi s-a scufundat în speteaza fotoliului, pentru 2 minute m-am desprins de acel martie din 2010...am lăsat capul pe spate în pofida oricărui open space, colegi, etc...am închis ochii, i-am strîns tare de emoţie...şi cînd i-am deschis erau umezi de plăcere...
ştiu că nu fiecare va simţi aceeaşi emoţie ascultînd "On the top of the world"...dar ceva în mine s-a aprins, o careva strună a vibrat în unison cu acea compoziţie...
De atunci am mai simţit emoţii puternice, dar nu pînă la durere..
"Love and marigolds" e mai puţin dramatic, dar e atît de expresiv în imagine...nu fiecare cîntec are capacitatea să proiecteze pe lentila sufletului meu o imagine vie, clară, rulantă...
Eu nu ştiam de Mychael Danna pînă azi, ceea ce nu înseamnă că nu e vestit. De fapt, e un compozitor canadian de calibru Academy Award. Cînd am auzit Love and Marigolds...am fost impresionată de cît de frumos împleteşte el vestul cu estul...E o combinaţie dintre Newman şi Rahman...foarte închegată, foarte fluidă...
(dacă ştie cineva cum se numeşte instrumentul aerofon - personajul principal din această compoziţie, vă rog să îmi spuneţi)
mai jos e interpretarea mea...e ceea ve văd eu cînd închid ochii şi ascult cîntecul. Sugerez să îl asculţi mai întîi, să vezi dacă se iveşte vreun film pe retina ta...necontaminat de vizualul meu.
Viorile şi pianul de la începutul melodiei sunt un reper climateric pentru mine.Eu văd o ceaţă vîscoasă, albă perindîndu-se printre crestele munţilor împodobiţi de pini şi brazi. E o ceaţă care se retrage în pîntecul pămîntului în jos de-a lungul munţilor coborînd într-o armură de nimbus..lăsînd aerul clar şi umed, aici...şi gol, pînă în secunda 52. Cea mai puternică secundă din această melodie. Îţi voi spune doar puţin din ceea ce văd, e prea intim...
Secunda 52, în obiectiv apar 2 ochi..bătrîni, obosiţi de ani, de vînt, zbîrciţi precum coaja unui stejar rămolit...dar atît de buni, atît de buni...secunda 52 ascunde toată bunătatea lor, tot soarele pe care l-au strîns aceşti doi ochi cît au trăit pe pămînt...şi toată durerea din care a rămas doar înţelepciune. Ochii ei de culoarea cerului a ploaie licăresc ca două mărgeluţe fără a clipi. E o privire foarte intensă secunda 52, 53, 54...un close-up extrem în care îi văd doar ochii, restul nu încape...nu are loc. E o bătrînică.
După secunda 54 se întîmplă un lucru foarte frumos...nu mai văd scena prin ochii mei, o văd din perspectiva ei, sau prin ochii ei...îmi povesteşte despre viaţa ei...o pot vedea în tinereţe..O vezi? Uite-o cît e de frumoasă, cît e de liberă, cît de tînără e...secunda 1:45...fotografia ei...
mă opresc aici...am o senzaţie intensă de goliciune..
ştiu că nu fiecare va simţi aceeaşi emoţie ascultînd "On the top of the world"...dar ceva în mine s-a aprins, o careva strună a vibrat în unison cu acea compoziţie...
De atunci am mai simţit emoţii puternice, dar nu pînă la durere..
"Love and marigolds" e mai puţin dramatic, dar e atît de expresiv în imagine...nu fiecare cîntec are capacitatea să proiecteze pe lentila sufletului meu o imagine vie, clară, rulantă...
Eu nu ştiam de Mychael Danna pînă azi, ceea ce nu înseamnă că nu e vestit. De fapt, e un compozitor canadian de calibru Academy Award. Cînd am auzit Love and Marigolds...am fost impresionată de cît de frumos împleteşte el vestul cu estul...E o combinaţie dintre Newman şi Rahman...foarte închegată, foarte fluidă...
(dacă ştie cineva cum se numeşte instrumentul aerofon - personajul principal din această compoziţie, vă rog să îmi spuneţi)
mai jos e interpretarea mea...e ceea ve văd eu cînd închid ochii şi ascult cîntecul. Sugerez să îl asculţi mai întîi, să vezi dacă se iveşte vreun film pe retina ta...necontaminat de vizualul meu.
Viorile şi pianul de la începutul melodiei sunt un reper climateric pentru mine.Eu văd o ceaţă vîscoasă, albă perindîndu-se printre crestele munţilor împodobiţi de pini şi brazi. E o ceaţă care se retrage în pîntecul pămîntului în jos de-a lungul munţilor coborînd într-o armură de nimbus..lăsînd aerul clar şi umed, aici...şi gol, pînă în secunda 52. Cea mai puternică secundă din această melodie. Îţi voi spune doar puţin din ceea ce văd, e prea intim...
Secunda 52, în obiectiv apar 2 ochi..bătrîni, obosiţi de ani, de vînt, zbîrciţi precum coaja unui stejar rămolit...dar atît de buni, atît de buni...secunda 52 ascunde toată bunătatea lor, tot soarele pe care l-au strîns aceşti doi ochi cît au trăit pe pămînt...şi toată durerea din care a rămas doar înţelepciune. Ochii ei de culoarea cerului a ploaie licăresc ca două mărgeluţe fără a clipi. E o privire foarte intensă secunda 52, 53, 54...un close-up extrem în care îi văd doar ochii, restul nu încape...nu are loc. E o bătrînică.
După secunda 54 se întîmplă un lucru foarte frumos...nu mai văd scena prin ochii mei, o văd din perspectiva ei, sau prin ochii ei...îmi povesteşte despre viaţa ei...o pot vedea în tinereţe..O vezi? Uite-o cît e de frumoasă, cît e de liberă, cît de tînără e...secunda 1:45...fotografia ei...
mă opresc aici...am o senzaţie intensă de goliciune..
Monday, October 27, 2014
Hans Zimmer
A fost în Londra pe 11 Octombrie. Eu nu puteam lipsi. Am fugit de la ceremonia corporativă din state precum o Cenuşăreasă de la bal, pentru a mă putea bucura de muzica lui pe viu. Concertul a avut loc pe 11 Octombrie...de atunci multe seri mă aştepta acest blog să-i spun şi lui cum a fost...şi nu puteam. Nu puteam descrie cum a fost, ce am simţit..tot ce scriam era prea puţin, cuvintele mele nu-i făceau dreptate talentului..şi am zis că altădată, poate.
Cîteva zile în urmă, în cinema, înainte să înceapă filmul "Gone Girl", derulau trailere precum întotdeauna. Şi eu încercam să ghicesc din boghiţa de film cine i-a compus muzica. Zimmer e inconfundabil. Şi nu îmi puteam da seama de ce...ce este în muzica lui atît de personalizat, atît de al lui...
....
Ieri, noaptea..stăteam cu genunchii sub barbă, privind cum se înalţă avioanele în faţa ochilor mei în aeroportul pustiit. Le vedeam puţin căci erau înghiţite de întuneric, dar le simţeam prezenţa în aerul sfîrtecat de 100,000 de cai...ştiţi acel sunet, cînd avionul străpunge uterul atmosferei şi simţi cum se sfîşie aerul, crapă...
O, ce sunet e acelă...mai puternic decît tunetul care trosneşte vrăjmaş în gura cerului, sunetul ăsta nu dispare după cîteva suliţe de foc...sunetul ăsta e o hipnoză...
aşa e muzica lui Zimmer...de asta e inconfundabilă.
Wednesday, October 22, 2014
Pantomima...
Eh, şi-am spus că măcar azi mă culc devreme. Da' este chip de atîta inspiraţie?
Este în frumoasa mea adolescenţă un şirag de amintiri despre Jenica, Nadiuşa, Slavic, David şi Dumitrelu (în cîteva episoade). Ei se îngrămădeau serile la mama şi noi începeam cu un ceainic de ceai şi terminăm cu o noapte de pantomimă. Îmi pare rău că acele video nu s-au mai păstrat...eram răi de tot, eram veseli, eram liberi, eram prieteni, eram frumoşi. Şi acum suntem, dar pe rînd...
dar uneori se întîmplă ca doi, trei dintre noi să se întîlnească...şi să ne amintim de jocul preferat al adolescenţei noastre care va rămîne ca un act secret de identitate a prieteniei noastre.
Ăsta e un fragment imortalizat în Praga din septembrie 2013. Nu e pentru toţi, e pentru oamenii menţionaţi mai sus...căci nu toţi vor înţelege ce emoţii trăiesc cînd retrăiesc acele vremuri...mai departe de 2013...tocmai hăt în 2007..2006...
Este în frumoasa mea adolescenţă un şirag de amintiri despre Jenica, Nadiuşa, Slavic, David şi Dumitrelu (în cîteva episoade). Ei se îngrămădeau serile la mama şi noi începeam cu un ceainic de ceai şi terminăm cu o noapte de pantomimă. Îmi pare rău că acele video nu s-au mai păstrat...eram răi de tot, eram veseli, eram liberi, eram prieteni, eram frumoşi. Şi acum suntem, dar pe rînd...
dar uneori se întîmplă ca doi, trei dintre noi să se întîlnească...şi să ne amintim de jocul preferat al adolescenţei noastre care va rămîne ca un act secret de identitate a prieteniei noastre.
Ăsta e un fragment imortalizat în Praga din septembrie 2013. Nu e pentru toţi, e pentru oamenii menţionaţi mai sus...căci nu toţi vor înţelege ce emoţii trăiesc cînd retrăiesc acele vremuri...mai departe de 2013...tocmai hăt în 2007..2006...
Monday, October 20, 2014
Following Inferno - Part I
Am baricadat mica mea măsuţă de scris cu o mapă A3 şi o brigadă de creioane colorate. Pentru cei care nu ştiu despre aventura pe care o pun la cale în Florenţa în martie 2015 - aici detalii. Pînă cînd am un singur participant, eu. Dar invitaţia e deschisă pentru cînd vă decideţi.
Cum a menţionat Petrică anterior, acţiunea are loc în martie, de asta călătoria va avea loc atunci, într-un weekend, posibil 7 Martie. Şi va începe aşa...
Chapter I
"Along the banks of river Arno, I scramble breathless...turning left onto Via dei Castellani, making my way northward, huddling in the shadows of Uffizi."
Iniţierea va avea loc dimineaţa devreme, înainte de primul răsărit: "for the Apennine Mountains are blotting out the first light of dawn."
Conform acestui website răsăritul va începe la 6.45 am pe 7 martie. Deci, pe la 6.30 ar trebui de început traseul. (Îmi) Propun să începem de la Ponte Santa Trinita ...ar trebui să fie splendid Arno în liniştea primelor raze. Vom merge spre Ponte Vecchio care e o jucărică medievală, atît de drăgălaş e. În timpul zilei, această regiune mişună de turişti...noi vom trezi podul în acea zi :)
Fotografia îmi aparţine:
Cum trecem de Ponte Vecchio mai mergem un pic pîna la Via dei Castellani. De aici, spre nord, pe lîngă frumoasa Galeria Ufizzi unde ne vom întoarce neapărat mai tîrziu, dar nu acum...acum mergem spre piazza di San Firenze: "I pass behind the palazzo (se referă la Palazzo Vecchio) with its crenellated tower and one-handed clock...snaking through the early-morning vendors in Piazza di San Firenze with their hoarse voices smelling of lampredotto and rosted olives." Aici propun să ne oprim un pic şi să adulmecăm aerul...da' poate chiar miroase a măsline şi lampredotto...Lampredotto e burtică de vită (se mai numşte abomasum) care arată cam aşa...zic eu prea mult pentru un mic dejun...
va urma..e tîrziu şi trebuie să fug la lucru.
Cum a menţionat Petrică anterior, acţiunea are loc în martie, de asta călătoria va avea loc atunci, într-un weekend, posibil 7 Martie. Şi va începe aşa...
Chapter I
"Along the banks of river Arno, I scramble breathless...turning left onto Via dei Castellani, making my way northward, huddling in the shadows of Uffizi."
Iniţierea va avea loc dimineaţa devreme, înainte de primul răsărit: "for the Apennine Mountains are blotting out the first light of dawn."
Conform acestui website răsăritul va începe la 6.45 am pe 7 martie. Deci, pe la 6.30 ar trebui de început traseul. (Îmi) Propun să începem de la Ponte Santa Trinita ...ar trebui să fie splendid Arno în liniştea primelor raze. Vom merge spre Ponte Vecchio care e o jucărică medievală, atît de drăgălaş e. În timpul zilei, această regiune mişună de turişti...noi vom trezi podul în acea zi :)
Fotografia îmi aparţine:
va urma..e tîrziu şi trebuie să fug la lucru.
Subscribe to:
Posts (Atom)