Chesterfield Road

oră tîrzie, să fie trecut de 10...soarele se cotilise spre cealaltă emisferă demult. Londra se întunecă devreme în această perioadă a anului. Luasem autobuzul meu obişnuit de la Turnham Green. Îngheţasem de aşteptare. Nasul roşu, mîinile bocnă îşi tremurau degetele pe ultimele file ale unui roman care părea înfrigurat şi el, de noapte, de frig. Brrrrrrr... 

Simt întotdeauna o bucurie cînd vine autobuzul meu. Îl pot vedea de departe, şi încep să ţupăi imediat. Ştiu că el mă va duce acasă. E un autobuz roşu cu două niveluri. Eu niciodată nu urc sus în E3..merg prea puţine staţii pentru a încăleca pe şa. Stau cuminte şi citesc o altă pagină, din cînd în cînd atingîndu-mi nasul care a început a se demorţi.

Staţia mea. Ţup, şi cobor, întorc spre stînga, şi apoi spre dreaptă, pe o alee largă, cu maşini mari, care îmi aduce aminte de o stradă din California pe care trăisem odată. E prea tîrziu să mai observ lărgimea străzii, mă preocupă doar lungimea pe care încerc să o parcurg repede...

Mi-e frică de fiecare dată cînd parcurg acest drum. Nu ştiu de ce...e o regiune liniştită în general, dar proximitatea parcului mă înspăimîntă. Şi apoi e iluminat de cîteva felinare pierdute în nori de unde se pare că Dumnezeu ţine o lumînare. 

Bag mîinile în buzunare şi măresc pasul. Paşii răsună cadenţat în gura nopţii, pe asfaltul rece...Îmi aduc aminte de domnişoara care fusese mîncată recent de un canibal în Anglia, într-o cameră de hotel...şi îmi dau seama că mă apucă frica pe dinainte. Ca întotdeauna, în astfel de situaţii, scot telefonul şi formez un număr...am nevoie de o voce la un alt capăt al lumii, care mi-ar fura gîndurile, şi în cel mai rău caz ar putea suna la poliţie. De obicei, încep conversaţia în felul următor: "Salut, nu dormi? Eu sunt pe str. Xxxx, merg în direcţia Zzzz." Dar de data asta, era destul de tîrziu ceea ce limitase numerele de telefon la care aveam obraz să sun...şi unicul număr accesibil la ora asta nu răspundea.

Ajunsesem la jumătatea traseului cînd de după colţ răsăriseră 3 capete pe biciclete. 

Ei mergeam în direcţia mea, eu mergeam în direcţia lor. Ei mergeam pe biciclete, eu mergeam pe jos. Ei mă zăresc, eu îi zăriserăm mai demult. Ei se opresc la vreo 20 de metri de mine, eu încep bezmetic să formez primul număr din registru. Dumnezeule, hai răspunde!

Unul îşi trage o şapcă pe ochi, alţii doi îşi pun ochelari negri de soare...la miezul nopţii..şi toţi trei înaintează.

Paşii mei dintr-odată se făcuseră mici şi cleioşi...o linişte surdă îmi pocnea în urechi. O vulpe se auzea urlînd undeva în depărtare.