Ultimele ore de decembrie

Ultimele zile decembrine..

Anul ăsta decembrie m-a scutit de strofoleli de imunitate, m-a lăsat de sufletul meu, cu Piazzola, cu Rieu..cu alţii. M-a lăsat să frîng de una singură mănunchiul ăsta de zile ce au mai rămas. Am tradiţii de decembrie...să arunc cosmetici pe capete, haine ce îmi par mici, vechi sau nepotrivite stilului meu ce nu există încă bine definit. Să răscolesc rafturile cu cărţi şi acte, şi una cîte una să strîng în pumn hîrtii şi să le fac vînt pe podeaua populată. Să îmi dau datoriile. Nu vă datorez nimic? Să şterg tot haosul de pe desktop...să fac noi mape în care vor trăi fişierele din acest an. Să scriu pe blog tot ce nu aş vrea să scriu în 2011. Să scriu scrisori...de suflet bun şi să le trimit prin poştă către cei dragi. Să scriu scrisori de suflet nebun şi să le trimit la adrese “greşite”...sau să mi le trimit tot mie. Să fac băi...nu duş, ci bai...cu sare şi cafea. Să mă privesc ca pe o floare în octombrie şi să decid cum să mă sculptez în 2011. Apoi îmi mai place să fac felicitări alla Dumitriţa, şi să mă gîndesc ce cadou i-ar plăcea mamei.

Îmi place să scotocesc toate ungherele...să arunc tot ce nu-mi mai aparţine...să las gol, dar un gol ce va fi găzduit de alte începuturi...să ascult muzică şi să şterg fotografii în care nu sunt frumoasă...

Aşteptarea

Sunt şi aşteptări plăcute, gîdilitoare, dar plăcute. Cînd nu ai răbdare, cînd unicul obstacol e timpul atît de lung s-ar părea. Dar sunt aşteptări acide, răscolitoare de somn, stresante...astea-s cele care pe lîngă o doză de timp mai au şi una de nesiguranţă. Iar dacă de nesiguranţa respectivă atîrnă o sută de alte decizii...ap Irina se stresează de prăpădenie. NU MAI POT! VREAU UN RĂSPUNS! ACUM. UNUL SIMPLU: DA SAU NU.

Nu e prăpăditul lumii cum spune mama, dar e o stare atît de bolnăvicioasă să crezi că timpul e cel mai mare duşman, să priveşti jinduind ceasul care de abia îşi clatină arcele, să ţi se pară că timpul a murit. Ah, ce prostie! Să-mi alung zilele, orele...pentru o nenorocită zi. Şi iat-o. 1 Septembrie..iar eu tot prostită aştept un răspuns şi din cîte se pare voi mai aştepta...verificînd poşta fiecare 5 minute...cred că mă voi sclinti văzînd aceeaşi interfaţă la nesfîrşit, tresărind la fiecare apel.

Nu e nimic extraordinar în cazul în care vă întrebaţi ce naiba oi fi aşteptînd. E pur şi simplu, o nenorocită de stare de aşteptare..

Gheorghe - omul fără ani

Gheorghe căzuse în fîntînă cînd era mic. De frică îşi pierdu minţile şi se îngrozise de apă. Cred că din acea clipă Gheorghe nu s-a mai spălat de bunăvoie, iar forţat e ca şi cum l-ai fi supus unei biciuieli afurisite. De atunci cred ca sunt vreo 60 de ani.

Familia lui Gheorghe era numeroasă, vreo 7 copii. Bunica mi-a spus că părinţii lui s-au dezis de dînsul de ruşine. Frica îi declanşase incontinenţă (făcea cacă şi pipi pe el) şi unde mai pui că avea fobie de apă... nu comentez.

Bunica mea era fată mare pe atunci, şi tot cam pe atunci cred ca se măritase cu bunelu' şi l-au luat pe Gheorghe cu dînşii la casă nouă. Aveau grijă de dînsul. Bunica îi spăla hainele- tofîlcuţe manual, îl hrănea, aveau o cămeruţă pentru dînsul. Iar el la rîndul lui îi ajuta prin gospodărie.

Mi-am dat seama cît va timp în urmă că Gheorghe nu îmbătrîneşte. E tot aşa ca şi atunci cînd eu mă căţăram prin cireşii buneilor, e tot aşa ca şi atunci cînd mergeam cu gîştele la păscut..cînd ne jucam de-a raţa împuşcată prin mahală..e tot aşa.

Verzui la piele, cu barbă, părul creţ, pas clătinat ca pendulul unui ceas, cu mîinile crăpate şi ochii trişti. Şi veşnic în zîmbet cînd vede vreun om ce îi acorda atenţie. Aşa l-am ştiut tot timpul.

Cîtva timp în urmă l-am văzut pe Gheorghe şi atunci pentru prima dată am întrebat de bunelu' cîţi anu are Gheorghe (Gheorghe nu ştia că nu ştie şi de fiecare dată are un nou an de naştere). E destul de bătrîn, mult mai bătrîn decît mă aşteptasem...mult.

A început a îmbătrîni după moartea bunicii.

The idea is to die young as late as possible. ~Ashley Montagu

Şi totuşi este bine că îmbătrînim...

Acolo unde este moarte, trebuie să fie şi bătrîneţe, trebuie să fie durere, trebuie să fie zbîrceală, trebuie să fie uitare...pentru a te putea descleşta de viaţă. Mi-e chinuitor gîndul la moarte, mă sfîşie uneori de neputinţă cînd CONŞTIENTIZEZ şi ADMIT (ca Buddha) că odată voi muri, voi crăpa, imi voi da duhul...şi atunci mă gîndesc că poate îmi va fi mai uşor să-l concep (pe acest gînd răutăcios) atunci cînd voi îmbrăca acele straie de plumb, pline de junghiuri şi de colici sau poate atunci voi avea mai multă minte, sau mai mult curaj, sau mai multă curiozitate, sau destulă nebunie, sau scleroză, sau mulţi morţi...sau poate nici nu voi ajunge pînă atunci.

Nu mi s-a întîmplat nimic rău, sunt foarte senină...şi obosită.

Bucurii în inflaţie

Mi-i dor de măruntele nimicuri de cîndva ce-mi aruncau atît de uşor sufletul în cascade de voiebună. Unde sunt acele bucurii mici ale copilăriei care dezlănţuiesc hohote de fericire cînd ochii dau de preferatele desene animate sau de mult iubitele rafturi cu jucării? Ce simplu era să fii fericit pe atunci.

Unde sunt acele pofte de copil ce au puterea de a ferici o zi întreagă prin dulceaţa unui ecler ce stă ţanţos în gălbeneaţa lui de pluş, iar eu cu nasul lipit de vitrina rece şi lipicioasă îl topesc cu ochii, găbjind între degete pînza buzunarului?...


Ah, ce mi-i dor de aceste ieftine bucurii de copil! Nu le vreau tot pe ele, las' să vină altele..mai mature, mai fiţoase, mai năprasnice, mai costisitoare..dar vreau acea bucurie galbenă pe care nu o mai simt de ceva timp, acea bucurie simplă, uşoară, lucioasă ca ambalajul de caramelă, să rupă măcar o oră din plictis, din deznădejde, din cotidian, inundîndu-mă de acea bucurie simplă, dar plină!

E mult mai complicat să-ţi desfeţi maturitatea. N-o mai momeşti cu poveşti persane, cu Griliaj, cu visării înainte de somn...ea vrea povestea sa deloc simplă, deloc uşoară, cu sacrificii şi drame căci ce se dă uşor deja se numeşte " superficial" în nomenclatorul ei, căci tot ce e ieftin, nu e calitativ, căci tot ce e mult, nu mai e valoros...ea nu vrea dulciuri, ea vrea un dulce-amar, un nu-ştiu-ce, un du-te-vino, un dă-o-naibii...ea e scîrbos de pragmatică, ea ştie ce e aia inflaţie.

Sensul vieţii

Tot mai des îmi atîrn gîndurile în arcuri de ceas. Mi-e frică de timp cînd dau mîinile la spate şi abia de pot pipăi un trecut anemic. Şi nu-mi spuneţi că am în faţa mea o viaţă, căci nu mă tem de moarte. Este ceva mult mai straşnic. Este gîndul că voi privi în urma mea şi voi vedea aceeaşi pîclă fără umeri pe care o văd acum, pe care nu o pot cuprinde, pe care nu o pot săruta, cu care nu mă pot alina zicîndu-mi: " A meritat să trăiesc!" Mult, puţin..oricît, dar a meritat căci iată cuprind cu vlaga ce mi-a mai rămas în gînduri Sensul Vieţii, îl cuprind eu, dar cel mai important e că mă cuprinde el în braţele lui, mă pune pe genunchi şi mă adoarme. Aşa mi-ar plăcea să plec.

Oare ce braţe va avea Sensul meu? Braţe de copil, de soţ iubitor, de carieră, de dragoste de Dumnezeu?

Sunt gîndurile care-mi ticăie acum cînd dau privirea peste umăr şi văd acest tînăr de aproape 24 de ani, de o frumuseţe încă nedefinită, cu buza de sus subţire ca lama, cu braţele lungi, visător şi flămînd. Mercuriu în pribeaga lui fericire se zbuciumă încercînd să-şi găsească straiele care l-ar proteja şi încălzi, care nu s-ar învechi niciodată deşi-ar fi roase la mîneci şi guler de timp, care nu i-ar fi mici nici peste 50 de ani dacă va ajunge să-i trăiască, straie în care nu i-ar păsa de ce zice lumea, horcăind pestea viaţa lui, dar în care ar însăila chipuri de oameni buni, cuvinte binevoitoare şi sincere, prietenii adevărate...straie de care s-ar dezbrăca cîndva în pîlpîitul lumînării şi prividu-şi veşmîntul curat l-ar lăsa într-un inel, într-un leagăn şi poate într-un blog.