Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Sărutul

S-au cunoscut miercuri la o lecţie de Lindy Hop. Nu erau nici prea tineri, nici bătrîini nu erau. Fiecare cu cîte o inimă...plină. Uneori dansau împreună. Le plăcea să danseze împreună, era între ei ceea ce învăţătorii numeau "conexiune". Apoi, el a mai adăugat că îi place cum ea "citeşte" muzica. Ea a spus că el are îmbrăţişarea comodă. O dată au mers împreună pînă la metrou şi au vorbit îndesat în cele 10 minute. Era vesel El, sălta pe lîngă Ea ca un copil. Ea îi zîmbea frumos şi îl asculta cu ochii plini de lumină. Pe lîngă ei vuia oraşul, iar între ei se închega o muzică...mică.

Apoi, El i-a scris un mesaj simplu într-o dimineaţă: "Vii diseară la lecţie?" Ea a zîmbit, a tăcut, şi a venit.

Apoi, au mai trecut cîteva săptămîni care, pur şi simplu, au trecut, aşa cum trec zilele neînsemnate. Între timp, la lecţiile de dans a venit un alt el care, din prima seară, insistase să danseze cu Ea, şi mai nu o lăsa din prinsoarea lui stîngace de începător.

El venise acasă în acea seară şi punînd capul pe pernă, simţea frunte plină de gînduri, simţea cum în inima lui creşte un bob de dragoste. S-a vîrcolit în jurul bobului, neştiind de somn în acea noapte şi dimineaţa i-a scris: "Vreau sa te văd diseară." Nu era miercuri.

Ea a venit. El i-a spus că îi e dragă, şi ei îi era dragă de El, dar nu i-a spus, doar a zîmbit. La despărţire, s-a despletit o ploaie peste ei. El a tras-o de mînă, şi aruncînd ghiozdanele în mijoc de trotuar, au dansat în ploaie, uitînd de lumea grăbită care îi urmărea de sub umbrelele plioştite.

El îi scria în fiecare dimineaţă şi seară. La lecţiile de dans, dacă nu o ţinea în braţele lui, nu o scăpa din ochi. Ea îl privea cu ochii mari şi plini, şi el îi sclipea din ochi, furîndu-i zîmbetele.

Se vedeau în unele seri. Vorbeau, umblau prin ploaie, mîncau mango, citeau aceeaşi carte.

Într-o zi, Ea i-a scris: "Vreau să mă inviţi la prima noastră întîlnire." 

"Cînd?" - o întrebase el. 

"Nu ştiu, o zi...oricare.", a zis Ea. 

"Vrei să facem ceva anume?"

"Da, vom face un sărut."

"Vom face un sărut?...el se pierduse, nu o sărutase încă..

"Da, îl vom desena", a spus ea linişt, şi a mai adăugat "Cu acuarelă...Eu desenez prost, deci presupun că va fi foarte abstract...un amestec de culori care se iubesc. Mă înţelegi?..."

"Da, cred că va fi un sărut frumos", şi vocea lui a zîmbit.

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: Magnoliile

Intrasem în odaia aerisită, așezîndu-mă pe sofa mică împînzită de perne. Ea intrase după mine. Aprinse lumînarea de iasomie, și se așeză pe scaunul de lemn în fața mea.
– Spune-mi, cum te simți azi?
– Da, sunt bine, doctore.

Am răspuns sec, scurt, privind spre fereastră.
– Azi vrei să discutăm?
– Nu.
– Bine, răspunse ea, apropiindu-se de aceeași fereastră prin care priveam eu. Și mie îmi plac, adăugă ea, privind magnoliile înmugurite în bobi mășcați de un roz tandru. I-a sădit soțul meu.

Tocul ferestrei precum rama unui tablou împrejmuia copacii deja adulți năpădiți de flori. Ca migdalii lui Van Gogh, adăposteau pe ramurile lor vînjoase primii fiori de viață din acel an.

Ea tăcuse pentru cîteva clipe. Credeam că îmi va spune să merg acasă. Apoi, cuprinzîndu-se cu mîinile de jur împrejur, continuă.

– El întotdeauna îmi aducea flori. Mie îmi plac mult bujorii. Sunt foarte sinceri. Apoi, i-au diagnosticat cancer. Într-o zi, venind acasă, îl găsii plin de glod, sădind doi puieți. El niciodată nu lucra în grădină fără mănuși, de asta, mă neliniștisem la prima vedere…”Sunt magnolii”, mi-a zis el. “Au florile de culoarea bujorului. Acum sunt mici, dar cînd vor crește mari…îți vor aduce flori…îți voi aduce flori”. Peste cîteva luni murise.

Ea se opri și își întoarse chipul spre mine. Era senină.
– Vor înflori magnoliile curînd.

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Am citit recent un articol despre cele mai frumoase declaraţii de dragoste în febra sărbătorilor lui februarie. Şi gîndurile au început să rîme, printre iubirile mele, cele mai frumoase cuvinte...şi nu am găsit (în memoria mea) nicio declaraţie solemnă de dragoste, acel şir de cuvinte pe care să-l iei ca pe o salbă de mărgele şi să-l pui triumfător la gît. Bărbaţii din viaţa mea au iubit în tăcere. În tăcere am iubit şi eu. Nu am scris niciodată o declaraţie de dragoste. Nu m-am dăruit nimănui niciodată în cuvinte, nu am murit pe o coală de hîrtie, nu am jurat dragoste în scris. 

Cele mai frumoase declaraţii de dragoste din viaţa mea nu au fost scrise, nici declamate.

...

După o despărţire lungă de omul iubit, revăzîndu-ne după o răscruce de ani la o revenire de a mea acasă, ne-am găsit într-o cafenea. Eram amîndoi înstrăinaţi. Nu prea ştiam ce să ne spunem printre micile amabilităţi pe care le schimbam întrebînd de sănătate, părinţi, serviciu. Nu îndrăzneam să ne întrebăm nimic prea intim, nimic prea personal. Au trecut cîteva ore întregi vorbind despre toate de pe pămînt ca pe vremuri...cîteva ore în care eu reuşisem să mă reîndrăgostesc de el...ştiind că plec peste cîteva zile. Şi gîndul ăsta mă împinse să-mi iau rămas bun. El nu insistase să mai stăm. Stătea sobru în faţa mea neîndrăznind să mă cuprindă, sau să mă sărute (pe obraz). Nu am îndrăznit nici eu...sărutul pe obraz e prea rece, iar o îmbrăţişarea - prea caldă, şi m-aş fi pierdut în ea. Şi totuşi nu mă puteam despărţi de el ca de un străin. Nu ştiu ce i-am spus pe final, dar am ridicat mîna, atingîndu-i umărul pentru o clipă. Acea clipă, fusese cea mai intimă dintre noi în acea seară...Am făcut un pas înapoi de cum mi-am recăpătat mîna nesăbuită, şi ruşinată, am aplecat privirea...era o declaraţie de dragoste pînă la urmă. El nu se mişcase din loc. Îşi întoarse privirea spre acel umăr, de parcă mîna mea se mai afla acolo...şi cu multă tandreţe îşi sărutase umărul.