Studenție și oportunități

Joi, un grup de 30 de studenți de la universitatea Dauphine din Franța a vizitat compania la care lucrez în Londra. Au petrecut 4 ore în Montparnass-ul Arcei, vorbind cu angajați de calibru înalt despre ofertele companiei noastre. Am trecut și eu pe acolo pentru a le împărtăși experiența mea în companie în cadrul programului din care fac parte...și cînd mi-a venit mai bine îi întreb și eu...cum așa? au venit din Paris să viziteze o companie în Londra...companie ce are sediu și în Paris...

Și iată istoria lor...s-au adunat vreo 30 de studenți, dornici de a lucra în cele mai mari bănci ale lumii. Fiind 30, și nu unul...au trimis scrisori companiilor, rugînd să li se permită să le facă o vizită pentru a afla mai multe detalii despre companie, ofertele de muncă, procesul de recrutare. Dacă știau că la compania respectiva lucra vreun alumni de la universitatea lor, stabileau contact prin el/ea cu compania...Au petrecut 3 zile în Londra, vizitînd J.P Morgan, Citi, DB, UBS...ș.a. Toate cheltuielile de drum și cazare au fost suportate de studenți.

Îi ascultam și mă măcina o părere de rău...gîndindu-mă la ASEM, unde am învățat eu. Chiar de ar avea studenții bani să facă un drum pînă în marile orașe europene...nimeni din companiile mari nu va organiza un astfel de eveniment pentru stundenții unei universități necunoscute...dintr-o țară care se găsește unde pe hartă?

Și totuși...deși pînă în Londra e drum lung...se poate de început și de acasă. Se pot găsi companii bunicele și pentru piața noastră, sau instituții importante care pot fi vizitate pentru a stabili contact cu angajatorul, pentru a exprima interesul, pentru a cunoaște personalul, atmosfera de lucru, cerințele față de candidați. Și asta nu o poate face un singur student...e nevoie de o grămăjoară...motivată.

Emoţiile moldoveanului

Suntem seci. Nu doar ne pescuim în gură pentru cuvinte...ne mai şi "bîlbîim" cînd vrem să schiţăm un zîmbet sau o 'nnodătură de cap în semn de da sau nu, în semn de bine sau rău, de mulţumire sau nemulţumire..nu ştim a ne exprima emoţiile simplu, natural, omeneşte. Şi nu snopesc pe nimeni..căci protagonistul întîmplării mele e o mîcă de la ţară căreia nu îi poţi reproşa nimic...

Urcasem cu spatele covrigit de ger în microbusul călduţ. Numai mă lăsase frigul din şale, mi se pitulase o foame otomană în stomac şi am scos harnic nişte "grissini" din geantă ( pîinică în formă de bastonaşe cu susan din Italia). Îndrept pachetul spre toate drumeţele din maşină şi le poftesc voios să îndrăznească a lua şi ele. Una cîrnise suspicios din nări ceea ce eu am interpretat ca "nu", alta continua să molfăie ceva şi printre cocoloaşele din gura ei am înţeles că nu vrea, iar a treia se uită a bastonaşele netradiţionale, băgă mîna ca pe  macara în pachet, o scoase mototolind-o printre celelalte bastonaşe (eu asistînd şi cum ieşise din baie fără a se spăla pe mîini), se uită în depărtări cu bastonaşul în mînă şi scoase un sunet...pe care eu nu ştiusem cum să-l interpretez:"- Ei."

După ce îl terminase pe primul o întreb:
 - Mai vreţi?
 - Ei.
 - V-au plăcut?
 - Ei.
 - Mai luaţi..
 - Ei.....şi mîna iar i se cufundă în pachet.

Şi în cele 3 zile cît am mai stat pe acasă...după ea au mai urmat interjecţii din astea..care nu exprimă nimic..decît faptul că ne pierdem uneori..nu ca intelectualitate, ca oameni.

Сука

Azi, fiind foarte servil invitată să păşesc pe trecerea pentru pietoni de către un şofer (posibil) italian, mi-am adus aminte de o experienţă, cel puţin tristă, din Moldova.

Mergeam pe str. V. Alecsandri clătinînd notebook-ul pe un umăr. Prin apropiere de Bulgară, la o intersecţie T, la care lipsea semaforul, dar unde era o trecerea de pietoni şi un semn rutier, am păşit curajoasă deşi văzusem un careva vehicul la distanţă rezonabilă, i.e. nu ar fi trebuit să rupă frîna pentru a evita impactul. Evident a trebuit să încetinească un pic, dacă nu din cauză gropilor, măcar din politeţea regulilor de circulaţie. 

Şi ce credeţi că a făcut? S-a oprit cu nasul pe "zebră", a scos capul din maşină şi cu tot jivotismul unui moldovan mi-a strigat în urmă:

 - Сука!!!

Direcţia Stare Imbecilă

Daţi-mi o cămaşă de forţă ca să nu îi împuşc pe cei de la Direcţia Stare Imbecilă Civilă care eliberează certificatele româneşti!!! Băgaţi-mi un dop în gură să îmi înghit toate înjurăturile care vibrează cu clocot în toţi nervii mei!!! Doamne, dă-mi putere şi înţelepciune să pot depăşi prostia şi neomenia celor care ne consideră de sortul 2 pentru că suntem moldoveni, cei care se vor respectaţi cînd ne tratează ca pe nişte ţolice, ca pe nişte gunoiuri ce visează la o cetăţenie europeană.

Turb. Încet cu telefonul ce îmi frige urechea, cu mîna ce zgîrîie peretele lăsînd urme de venin ce l-aş împroşca de aş avea FERICIREA să mi se răspundă la apel. Deja e a doua zi de cînd apelez 0040212220109. Pînă în acest moment am făcut 2204 apeluri...tasta redial s-a ros. Sun întruna oriunde nu m-aş afla..în faţa computerului, pregătind micul dejun, spălîndu-mă pe dinţi, în metrou, la serviciu, la prînz, în lift, în viceu, citind, vorbind...eu tot sun..şi sun..ÎNTRUNA OCUPAT!!!. Cînd dupa al nu ştiu cîtă-lea sută-le-a apel, apelul continuă...simt că mi s-a mai născut un înger! Dar a murit foarte repede căci nu a raspuns nimeni oricum. OK, iar sun, iar şi iar, şi iar....deja cînd din sută în sută reuşeşte să meargă apelul, rugăciunea mea evoluează în: Doamne, fă să ridice cineva receptorul!!! Şi Dumnezeu a făcut mare minune cu mine..şi cred că în a mia oară cineva s-o îndurat. : „- Doamnă, ce fericire pe capul meu!!! Credeam că o să mor sunînd înjurînd […] vreau să mă programez pentru a-mi ridica certificatul de naştere!” – „Bine, doamnă, vă transfer”...muzicuţă de robot ca din SuperMario....şi pip..pip..pip.

Cascina Gobba sau cum să ajungi în Moldova cu metroul

Atunci cînd mi-e dor de ţară, găsesc Moldova mea şi în Italia. Este aşa un loc la un mal de Milano care se numeşte Cascina Gobba. Aici vin moldovenii de vineri seara cu "căruţele" lor, cu răsărită şi bere Chişinău, cu Maklere şi cu vorbă de-a casă şi fantasmic creează o micuţă Moldova...o micuţă Piaţă Centrală mai bine-zis. Şi eu vin pe aici cînd mama îmi trimite de-ale gurii. Intru, trag o gură de aer şi vreau înapoi în Italia.

Iar duminică se încarcă toţi boiereşte cu de toate...şi pleacă acasă. Iar urmele rămîn.

Made in Moldova: Cumătrism

* Literele au fost alese aleator. A nu se face asocieri.

M-am pomenit să caut loc de practică în una din vacanţe, că de, ce să stau degeaba un amar de 3 luni cînd mişună Chişinăul de bănci şi eu sunt dornică de noi experienţe. Pregătesc un dosar bunicel cu CV frumos şi cu matricola sub braţ merg la Banca B., că e cea mai aproape de casa mea. Poate nu cel mai tare criteriu, dar asta e irelevant subiectului.

Intru cuminte, pregătesc în minte un salut plin de formalitate cît aştept la uşa dnei D. şi plină de încredere păşesc înăuntru cînd îmi veni rîndul. Dna D. mă privise curios o singură dată după care îşi îngropă ochii în nişte hîrţoage. Deloc entuziasmată la auzul frumoaselor mele intenţii de a-mi dedica vacanţa intereselor lor, îmi răspunse uscat:

- Totul e ocupat deja. Ne pare rău. Încercaţi în altă parte.

Eu holbată de indignare şi amărăciune la atitudinea ei dispreţuitoare, înlemnisem. Cum aşa ocupat? Vin cu jumătate de an înainte pentru a-mi ocupa un loc bicisnic de practică şi deja totul e ocupat? Ah, ce scuze ieftine!

Mai încerc să fac vînt cu CV-ul meu încărcat, cu matricola mea ţanţoşă, dar zădarnică ispravă, căci dna îmi spuse clar: Totul e deja ocupat!

Ei, bine atunci, fir-ar să fie. Dau să deschid uşa să ies, cînd colo...de pe partea cealaltă a uşii intră domnul D1, bun cunoscut al tatălui meu. Intră vesel şi foarte lejer în biroul Dnei D., mă salută cald, îl salut şi eu cum pot roşie de oftică, la care domnul zîmbind se adresează dnei D:

- Cu ce aţi supărat fetiţa asta?, asta urma să fie glumă desigur, căci domnul nu avea de unde şti ce bucurii mă poartă pe aici precum nici eu nu aveam habar (dar aflasem mai tîrziu de la tata) că domnul D1 e cu pondere la sediul central al băncii.

La care dna D. dezorientată îmi strigă-n spate:

- Da' de ce nu mi-ai spus că nu eşti din stradă?

Din stradă? Din STRADĂ? DIN STRADĂ?

- Din stradă???, întreb eu tîmpită.
- Da, de ce nu mi-ai spus de la bun început că îl cunoşti pe dl. D1? Normal că avem locuri şi te luăm numaidecît la practică. Pentru studenţi buni se găseşte neapărat un locuşor!

Voiam să plîng şi să rîd la un loc, cît spectacol, cîtă nenorocire, cîtă nedreptate şi cumătrism!

- Nu, mulţumesc, dar nu mai sunt interesată.

Succes şi baftă la toată lumea! Să aveţi de toate după merite!

E criză.

Mergeam într-un autobus ce ducea spre Vorniceni zilele astea. Şi cum eram unica în picioare, în mijlocul transportului, auzeam involuntar vorbele hurducuite ce se rostogoleau în jurul meu.

- Tu ţi-ai mai cumpărat maşină?
- Nu, că e criză. Am strîns bani, da aştept să treacă criza.
...
- Nu am văzut-o pe fata lui ţaca Nica demultişor.
- S-a dus în Italia cred că.
- Da acolo nu-i criză?
- Şi acolo e criză, da' cred că are pe cineva acolo.
- Cred că.
- Da' tu cînd termini casa de construit?
- Off, nu ştiu. Şi pe noi ne-a afectat criza. Pe-al meu l-au dat afară din cauza asta. A început să bea. E criză. Tot răul vine de la dînsa.

Şi tot răul vine de la dînsa?

Nu-ţi cumperi BMW. E criză.
Amîni nunta pe la anu'. E criză.
Ai gripă. E criză.
Nu plouă la timp. E criză.
Îţi cade părul. E criză.
....

Da, e criză. Dar criza nu e responsabilă de cariile noastre şi nici de gripa porcină. Cel puţin nu pe termen scurt.

Închid blogul. E criză.

Armani

Azi s-a întîmplat să trec prin Piaţa Centrală. Treceam ca un vînt (de mică viteză) printre oamenii puternic bronzaţi, cu ochii bunghii pe feţele uscate de soare, angajaţi în tîrguieli de ultimatum, arătînd cu degetele de pămînt spre roadele obosite de pe tejghele, scuipîndu-şi clăbucii printre picioarele trecătorilor.

Un miros de ardei verzi 'mi gîdila nările, împletindu-se în arome de salată. Întind ochii în cer, e albastru şi gol. Aş călca pe acolo, acolo nu are cum să răsune muzica asta ieftină de la sitarim, mînca-o-ar liniştea. Un miros corpolent desprins din zeama unui harbuz răscopt trece printre oameni flirtînd asemeni unei femei zdrahoance cu sînii mari şi grei. Îmi fac loc printre fuste.

- Asta-i tare bună, de firmă. Uite, mătuşă, Armani!

Gîndurile mele au fost accidentate de vorbele unui vînzător ocupat cu o băbuţă de vreo 70 de ani, în cîrjă, zbîrcită şi oarbă din cîte-mi puteam da seama din felul ei de a pipăi haina lăsînd ochii să hoinărească spre soare. Mă oprisem printre oameni, fără vreo direcţie. Cumpăra buna o haină nepoţelului de vreo 10 anişori. Iar el aşa micuţ şi subţirel, se pierdea în tricoul alb, mult prea mare, cu guler piestriţ. Ptiu, Armani...

Zîmbeam. Nu ştiam ce e mai hazliu..vînzătorul cu pretenţii glamour din Piaţa Centrală sau faptul că le spunea unei bunici şi unui prichindel cine ştie din ce tărîmuri veniţi pentru care cuvîntul "Armani" e ca şi "PIB".

Mi-am continuat pasul. Urcam spre cer. Popas în 602.

La Bălţi

Am fost la Bălţi.

Bun ajunsă la autogara, hai să mă procopsesc cum să ajung la Dacia. Aşa..văd la cîţiva metri microbusul 108. Şoferul nu era, bag capul înautru să întreb de cineva. Pe a doua banchetă doi hulubaşi se pierdeau în sărutări. Ihh..am întrerupt totul. Patru ochi curioşi, cu ai mei doi -6, se ţinteau unii la alţii.

-îî..spuneţi-mi vă rog dacă ajung la Dacia cu 108?
-mmm...Solnîşca, ajiunji la Dacia?
- Da, matincă.
- Mulţumesc, zic eu şi urc în faţa lor pe prima banchetă.

Intră şoferul. Eu fiind prima dată prin acele părţi întreb cît costă plimbarea, la care el spune vesel nevoie mare:
-Dva, priciom în orişi valiutî.

Ei bine, plătesc eu doi lei, între timp se mai urcă lume şi ne pornim.
[frînturi de pe bancheta din spate]
- Solnîşca, asta tu aşa ti iscăleşti?
-Da shi?
- Frumos. Da shi scrie aişi..se acordă familiilor vul-l-ne-ra-bi-li. Da şi-i asta vul-vulnerabilî?
- Asta-i cînd ai mai mult de 3 copii.
-Aaa..paneatna..

[şoferul]

- Şini vîhodit aici? (aici?, wow..zic eu)

[frînturi din dreapta]

- Бабушка, я когда стану взрослым буду делать ремонт и куплю тебе магазин чтобы ты мне покупала игрушки.
-Маладец.

[frînturi din spate]

- Hai na şî ţîi o boghiţî, şi ti superi pe mini? Cî nu ţi-am dat ţîe prima?
Fata doar pufnea de necaz, eram cu spatele spre ei, dar simţeam cum ea o juca pe supărata pentru a i se da ceva vorbe dulci. După o habă de vreme cînd văzu că liubimîi al ei nu-şi mai cere iertare, se izghi la dînsul cu vorba:
- Dă butîlka să beu şi eu.

Priveam prin sticla roşie de comunism oraşul. Vechi, gunoios, oameni de tot felul ca vai de ei, sărmanii - poate aşa i-am nimerit eu pe ei şi pe oraşul lor - pe nepregătite, dar mi se făcuse trist..

[şoferul]

- Da mata ti uiţi la soare sau opreşti marşrutka?, se adresă el unei doamne ce întîrzia să intre furată de un soare leneş ce se cotilea după plopi.
-Извините.

-Solnîşca,[...]
- Plotim za proezd.
-Бабушка [...]

-Dle Şofer, încă nu am ajuns la Dacia?
- Da, aşteaptă ciuciuti, fetiţo, deam a 10-a oară mă întrebi!

Am coborît peste cîteva minute. Dar oare în Dacia?..