Moment

E noapte...pe strada mea licăreşte un singur bec, al meu. Lumina ţîşneşte printre perdelele de in spre negrul cald al nopţii. Pe strada mea se unduieşte o melodie, a mea...şi izvorăşte din acelaşi geam, croindu-şi albie printre aceleaşi perdele de in. Ce fericite trebuie să fie perdelele mele...lumina şi sunetul le pătrund pentru a se strecura prin porii lor în venele verii de afară.

Noaptea a încolţit demult. În casa mea musteşte o linişte...simt cum îmi doarme bătrînica, simt cum dorm bălămălile uşilor, simt cum doarme sticla geamului...doar eu nu dorm, lumina şi muzica.

O, vîntul a venit. L-am auzit undeva între mădularele fagului de la geam. Îmi plac fagii. Ei îşi lasă ramurile vechi ca pe-o piele de şarpe să cadă (literalmente, nu e o metaforă), lăsînd în urma lor scorburi adînci ca nişte umeri fără braţe...acolo se ascund liliecii, în umerii fagilor.

O, zboară un avion. Nu îl văd, dar pot auzi cum pătrunde atmosfera cu motoarele sale imense, lăsînd un huruit obosit din urmă. Aterizează. O, mai sunt oameni care nu dorm la această oră.

Poate mă culc, ce zici? Zic că e timpul...Noapte bună.

p.s. l-am ascultat toată ziua...ne-am făcut fraţi de cruce cu acest cîntec

Moment în tren

îmi place să privesc oamenii din intestinul unui metrou sau autobuz, preferabil așezată lîngă fereastra adiacentă ușilor care se închid. Iar dincolo de ele, aleargă oameni care nu mai prind decît trosnetul cauciucului dintre ușile ce se tamponează ermetic.Nu din răutate o fac. Din curiozitate. Îmi place să le observ preț de cîteva secunde scurte, cele mai fine linișoare din jurul ochilor și gurii care se încrustează într-un zîmbet trist sau într-o înjurătură monstruoasă. 

Îmi plac oamenii care zîmbesc trist la vederea trenului ce pleacă. Aceștia sunt oamenii buni. De dragul lor, aș trage de rotineta de urgență pentru a opri trenul și a le da o mînă caldă. Ei sunt oamenii care nu vor zbieră în urma ta, chiar dacă s-a întîmplat să nu fiți în unison.

Accept oamenii care se strofolesc expresiv în urma trenului, sau fie, fac o grimasă grotească, țuguind în jos buzele, scuipînd foc și salivă de necaz. Ăștia sunt răi, dar sinceri. Ei vor avea întotdeauna un cuțit tăios la vedere, de parcă ar spune: păzea, eu mușc rău. Și deja e treaba boierului dacă se bagă în gura porcului.

Și mi-e frică de oamenii fără față. Cei care vin și văd trenul, și nu schițează niciun gest, de parcă ar privi plictisiți cerul noros de afară. Fără emoție. Fără a comunica cine sunt de fapt. Ăștia, n-ai de unde ști dacă poartă arme sau ba.