67° Nord - Part 6 - The fire (Popasul)

Notă: am fost întrebată de cîteva ori dacă colecția de povestiri 67° Nord s-a întîmplat cu adevărat? Da, s-a întîmplat cu adevărat în decembrie 2014. A fost o experiență pe care am pus-o la cale cu 18 luni în urmă și pentru care aveam nevoie de timp ca să mă pregătesc financiar și fizic. 67° Nord e latidutinea geografică la care mă aflam, pentru cei care nu au înțeles încă.

______________________________________________________

- We're turning around! (Ne întoarcem), a decis Oli. - Haw, Haw! a strigat el cîinilor să cotească la stînga.

Ordinea săniilor trebuia păstrată pentru că Oli avea cîinii staroste care erau urmați, de obicei, de ceilalți cîini. Prima sanie a făcut stînga împrejur, a urmat a doua sanie condusă de Roland și eventual și sania mea se urnise din loc făcînd un mic semicerc. Aveam toți pîslele și pantalonii uzi. Mie îmi degeraseră urechile și labele picioarelor. Îmi amintisem că luasem cu mine în ghiozdanul din sanie o balaclavă veche (un fel de scufie ce se poartă sub casca motocicletei care protejează capul și gîtul de frig) pe care mi-am tras-o pe cap. 

- We need to make a fire (Trebuie să facem un foc), a spus Oli trecînd pe lîngă mine.

Eu am tăcut, de frig. Ne-am întors la marginea lacului, și de cum am pășit pe pămîntul pădurii, Oli a făcut semn să ne oprim. Am ancorat cu greu cîinii, fiecare mișcare fiind o durere.

În fiecare sanie era cîte o blană de ren, cîte-un ghiozdan cu lucruri personale și haine de schimb. Oli mai avea în sania lui lemne, mîncare pentru noi și un sac de carne pentru cîini (el avea mai mulți cîini la sania lui desigur). A scos 4 vreascuri mai groase și a încercat să le aprindă. Vreascurile ude nu ascultau de foc. 

- Get me some birch bark, now! (Găsiți niște coajă de mesteacăn, imediat!), a strigat Oli scoțînd un cuțit de la brîu. 

Coaja de mesteacăn are pe partea sa interioară un ulei care se aprinde ușor. După ce am dezgolit pulpa mesteacănului, am presărat-o peste vreascurile ude, împrejmuind puiul de foc care se înfiripase.

- If you give the fire what it wants, it will give you what you need...(Dacă-i dai focului ce vrea, el îți va da ceea de ce ai nevoie), a spus Oli foarte serios, suflînd în foc.

Am întins blănurile de ren în cerc în jurul focului, am adus cîinii mai aproape de căldura lui și am început a ne scoate pîslele și ciorapii ghioalcă. Eu am adus cu mine 5 kg de materiale termice pentru mîini, picioare și corp (în formă de pliculețe cu praf) care odată agitate mecanic timp de 8 minute se încălzesc pînă la 70° Celsius. S-au adeverit a fi vitale. Le-am ascuns în hainele de schimb (între haine, pentru a preveni arsuri) și ne-am liniștit lîngă foc.

Am scos un termos cu ceai și am băut toți în tăcere. Nu am băut ceai mai bun în viața mea. Cald, dătător de viață, ca o sfidare frigului din jur.  Apoi, după ce ne-am dezmorțit un pic, am scos ceaunul și am încălzit supa la foc. 

- What happened, Oli? (Ce s-a întîmplat, Oli?), am întrebat într-un tîrziu. 
- It is too hot for this time of the year...I think we stumbled upon ice fishing holes. (E prea cald pentru această perioadă a anului...Cred că erau găuri de pescuit prin apropiere). 

Se însera, deși nu era trecut de ora 1.

- It's late. We need to keep moving, we are behind the schedule. Put your head lamps on and let's go. (E tîrziu. Trebuie să mergem. Fixați-vă lămpile portabile pe cap)...a spus Oli.

Noaptea se lăsa gravă peste taigaua mută. Așteptasem noaptea pentru că odată cu ea vine și aurora de multe ori. Un viscol mic se ivise de nicăieri.

va urma...

67° Nord - Part 1 - Wilderness

Ca o năframă deasă de lînă vîntul se împleticea printre gleznele scurte ale unui Airbus 321 în acea noapte. Era singurul avion în aeroport. Un pustiu de zăpăda se întindea dincolo de întuneric și un scîrțîit uscat icnea de sub călcîiele mele care se adînceau pînă la genunchi în mușchiul alb al iernii. De la aeroport au mai urmat trei ore cu mașina...mereu spre nord. Trecusem de cercul polar. 

Ludvic, la volan, ne povestea despre oamenii "sami", localnicii din nordul Scandinaviei. Landroverul spinteca întunericul și zăpada, farurile lui dînd la iveală o lume albă, imaculată, neînchipuită...de-a lungul drumului stăteau neclintiți mesteceni și pini înveșmîntați în straie regești de argint. Îmi lipisem genele de sticla rece, cu o mînă ștergeam aburii de pe geam iar cu ochii sfredeleam întunericul iluminat de albul iernii. Sătucurile se făceau tot mai mici și mai mici...87 de oameni, 58 de oameni, 27 de oameni...pînă într-un tîrziu Ludvic a anunțat: 3 oameni, doar noi. Doar noi 3 oameni într-un landrover negru goneam prin troiene ca într-un safari de nisip. "This is wilderness...this is Taiga"..a spus el cu o voce atît de misterioasă încît pe mine m-au trecut fiori de bucurie, de sălbăticie...peste geam mișunau reni în stol, liberi, precum niște paseri se înălțau din blana zăpezii. Am deschis geamul, mi-am scos căpățina și pletele în brațele frigului și am urlat ca o lupoaică....Aaaauuuuuuuuuuuuu! Urletul meu se pierduse undeva în întuneric. Simțeam cum zvîcnește o libertate în mine cîndva pierdută în viscerele orașelor, o libertate domesticită necesară într-o conviețuire socială...o aptitudine sau un handicap de care nu aveam nevoie aici, în sufletul virgin al naturii.... Urmase un alt urlet...dintr-un alt capăt al lumii, mai lung, mai lupesc....Aaaauuuuuu-u-u-u! 

- This is not an echo..is it? (Acesta nu e un ecou, nu-i așa?), am întrebat eu vrăjită.

- No. Sami people have seen a pack of wolves a couple of days back. It's quite rare here. (Nu. Oamenii sami au văzut o haită de lupi recent. Se întîmplă destul de rar), a răspuns Ludvic.

[...]

Simțeam că am intrat în măduva naturii...adînc în sufletul ei care urla ca un lup în inima de taiga.

va urma...

Pe urmele lui Prof. Langdon în Florenţa - cine vine cu mine?

Cine merge cu mine în Florenţa? Cine va fi citit pînă atunci "Inferno" de Dan Brown...

Am o sugestie pentru toţi cei care l-au cunoscut sau vor sa îl cunoască pe profesorul de simbolistică de la Harvard, care printr-o fericită nenoricire ajunge să se aventureze în Florenţa în descifrarea unui mesaj plin de simboluri, evident. În drumul protagonistului, autorul descoperă cititorului frumoasa Florenţa, plin intemediul lui Dante, Vasari, Brunelleschi, etc., oscilînd de la literatură, la pictură, sculptură, arhitectură...şi desigur suspansul poveştii per se.

Eu am citit cartea mai demult şi visam demult să o "urmez", astfel învăţînd oraşul prin seva romanului. Apoi, cu toate schimbările vieţii mele ce au urmat, am parcat ideea pentru ceva timp.

despre toate zilele

Zilele nu poartă nicio vină. 

Castelul de nisip

Încă se mai presoară nisipul din mine...încă mai cînt a pescăruşi...

Respectul de sine (o mică introspectivă) sau cum e să nu cunoşti limba statului în care trăieşti

Sunt ceva ani de gînd încerc să descifrez ce înseamnă conceptul "respectul de sine". Aşa, la prima vedere, s-ar părea că e o întrebare uşoară, dar cînd încercam să o verbalizez, nu dădeam decît peste un stol de banalităţi generalizate. Întrebarea asta mi-am pus-o trei ani în urmă. Nici azi nu am un răspuns complet, argumentat şi exemplificat.

Dar, un mic gînd s-a coagulat în timpul şederii mele în Praga. E poate a bilioana parte din acest concept, şi totuşi e prima bilioana parte pe care o voi verbaliza, pe care am trăit-o şi de la care voi începe drumul lung spre acel unul întreg.

Healing without Freud or Prozac

Sunt cărțite care trebuiesc citite, și sunt cărți care trebuiesc învățate. Cartea asta nu mă poate sătura dintr-o lectură, e prea mult bun de învățat din ea. Despre autorul ei, Dr. David Servan -Schreiber am scris și anterior. Îl respect mult și cititindu-i cărțile am senzația că stăm de vorbă, el așa deștept și calm îmi povestește însuflețit despre viață.

Cartea asta se adresează celor ce vor să simtă viața mai plină, mai mustoasă, fără anomalii emoționale, depresii și alte năpăstuiri sufletești. Nu sunt vrăjeli scormonite de vreun doctoraș parvenit. A fost doctor neurolog specializat în psihiatrie...a fost educat și a predat în cele mai prestigioase universități din Franța și SUA, a fost și membru Médecins Sans Frontières...a învins propriul cancer la creier pentru 20 de ani, atunci cînd prognoza lui initițială nu îi oferea mai mult de 2 ani...

Despre carte, Dr. prezintă metode netradioționale de a fi sănătoși fizic și emoțional, dar cartea se orientează cu precădere stărilor emoționale...

1. Cardiac coherence - o metodă ce conservează energia vitală pentru a opri procesul de îmbătrinire.

2. Eye movement desensitization and Reprocessing: cine a privit filmul Eternal Sunshine of the spotless mind își amintește cum protagoniștii au încercat să uite anumite amintiri...păi, această metodă e într-un anumit fel similară, doar că ea nu intenționează să anuleze memoria...ci mai degrabă gustul ei. Se eadresează mai ales amintirilor legate de un șoc puternic: accident, traume în urma unor catastrofe naturale/beligerante, divorț, etc.

3. Resetting your Biological Clock: cei care se trezesc supărați, morocănoși, neîmpliniți, nesăturați de somn pot citi acest capitol...Organismul nostru pentru a se trezi proaspăt are nevoie nu doar de ore suficiente de somn, ci și de o pregătire înainte ca să sărim în picioare gata de o zi nouă...de mii de ani, soarele ne trezea...și nu poate o alarmă să înlocuiască ceea ce a fost sădit în ADN-ul nostru de cînd lumea...pe scurt, e un sfat de a recurge la Dawn Simulation. E am văzut că Phillips le vinde, cîteva ori chiar le-am experimentat...lumina se dezghioacă încet, în triluri de păsărele...e ca și cum te-ai trezi într-un cîmp...încercați!

4. Acupunctura: vă voi povesti doar un exemplu pentru a ilustra puterea acestui ”exercițiu”. În Est, disecțiile chirurgicale (de ex. cezariana) se anesteziază doar cu cîteva acușoare...cît de convingătoare mai trebuie să fie puterea acestei metode? Vedeți pe youtube.

5.  Nutriția sănătoasă: Omega -3 unul dintre cele mai puternice antidepresive. Eu am un obicei care precede citirea acestei cărți. De fiecare dată cînd aveam o zi mai extenuantă decît de obicei, sau aveam vreun păs sau pur și simplu o explozie hormonală care îmi dădea peste cap buna dispoziție...mă puteai găsi la Wasabi (un chain de sushi în Londra), cu nigiri de somon în față...

6. Execițiul fizic..asta e demonstrat, dar pentru a demonstra trebuie de încercat. Cei care au încercat știu ce înseamnă ”runner's high”

7. Dragostea...nu neapărat dintre femeie și bărbat...orice relație de afecțiune de împlinește, ne face mai puternici, mai dornici de a trăi..desigur că cea de cuplu e cea mai aprinsă și concludentă uneori, dar nu exhaustivă.

E o carte pe care indiferent la care pagină nu ai deschide-o, e interesantă...să experimentăm? :)

”Keith’s parents seriously started to worry when his teachers suggested that he should abandon his studies because they felt that he could no longer concentrate enough to function in the class. Keith, with his soft features and his sharp intelligence, had not been completely well for more than five years. However, his parents had blamed this lack of focus on a difficult and perhaps unusually long adolescence. In spite of his shyness and his periods of brooding, Keith had always been a good student. He was also very close to his mother and he enjoyed being with her. But, in the last few months, he had started refusing to eat in the school’s cafeteria. He was uncomfortable in front of so many people he did not really know. Then he started to have anxiety attacks when he had to take the subway or get on a bus. His supposed "cowardice" made him very angry at himself, but he felt completely helpless when anxiety overwhelmed him. And he worried a bit more every week.

Soon, Keith started having trouble sleeping, which gave him less and less energy during the day, and his concentration became impaired. His grades started slipping and he was falling seriously behind.

As Keith had always counted on his school work to shore up his fragile self-esteem, he now felt lost and started thinking about suicide. For two years, he was treated unsuccessfully with a whole range of antidepressants and antianxiety medications. When these did not work, his doctors had even tried an anti-psychotic medication, normally used for schizophrenia. Adding lithium to his anti-depressant for as long as two months did not help either. Finally, on the advice of Keith’s psychiatrist, his mother took him to Basant Puri, M.D., Ph.D a specialist of psychopharmacology at the Hammersmith Hospital in London.

Dr. Puri was very worried about the severity of Keith’s symptoms. Keith’s score on a standard measure of depression was the highest he had ever seen. Moreover, Keith now openly talked about committing suicide. He did so with uncanny detachment — as if it were the only and most obvious solution to his suffering — that made Dr. Puri shiver when listening to him. "Since I have to die some day anyhow," he said, "why wait any longer ? Why should I suffer like this much more ?" And as Dr. Puri tried to argue his point he interrupted him : "Let me die. Please. Out of charity."

After all the failed treatments, his new psychiatrist knew that only one intervention had a chance of overcoming such a deep and prolonged bout of depression : electroshock treatments. But Keith and his mother adamantly refused.

Dr. Puri took stock of the situation. Given the severity of Keith’s condition, it was perfectly justified to hospitalize him against his will and that of his mother. It was also justified to submit him to electroshock treatments, in his own best interest, since practically every other treatment had already been tried. Time was running out to protect Keith from his self-destructive urges. Dr. Puri was getting ready to pursue this course of action when another, distant possibility came to his mind.

As Keith had not responded to any treatment, Dr. Puri thought, perhaps there was something defective in the very constituents of his nervous system. Dr. Puri remembered the intriguing results of a study, to which he had contributed, of omega-3 fatty acids in schizophrenia. In that study, the patient’s depressive symptoms had improved significantly. He also remembered reading Dr. Stoll’s book and learning about his results with bipolar patients.

With these thoughts in mind, Dr. Puri offered a deal to his young patient. He explained to him that he had reasons to believe that a new treatment, based on purified fish oils, might help him. Benefits remained very uncertain since, to his knowledge, Keith might be the first patient with a severe and chronic depression to be treated with fish oils. However, if Keith could promise that he would not try to harm himself, under any circumstances, for the next two months, and if he could promise to remain under the constant supervision of his mother, he, Dr. Puri, would be willing to take the risk of putting the electroshocks on hold for the time being, and trying the new treatment instead. Keith agreed.

The psychiatrist eliminated all of Keith’s medications except for the last antidepressant Keith had been taking for ten months. He then added a few grams per day of a purified fish oil, with the aim of regenerating Keith’s neural membranes.

The results were spectacular. In a few weeks, the suicidal thoughts that had haunted Keith continuously for months disappeared completely. His discomfort in public places also vanished, and he started to sleep soundly again. Nine months later, all the symptoms of his seven-year depression had disappeared. His score on the severity of depression scale was now zero.

In addition to being a psychiatrist, Dr. Puri is a mathematician and a researcher in functional brain imaging. The Hammersmith Hospital in London is also one of the leading research centers in this field. Before treating Keith, he had obtained several MRI scans of his brain. When the same tests were repeated nine months later, they revealed a completely different picture. The membranes of Keith’s neurons appeared strengthened, and they no longer showed any evidence of leaking valuable constituents. The very structure of Keith’s brain had been modified.

Keith’s mother was delighted. Her son, the one she knew and whose loss she’d mourned, was back, transformed. Dr. Puri was so impressed by this transformation that he published a detailed description of the case in the Archives of General Psychiatry. He also initiated a multi-center study — as yet unfinished as I write these lines — on the effect of the fish oil extract on the most severe and most deadly of all brain illnesses : Huntington’s disease.”

10

Melcul și Dumnezeu

În noaptea asta a plouat și dimineața toți melcii ( precum rîmele acasă) mergeau puzderie prin Londra dis-de-dimineață. Eu ieșisem pe la șase din casă cînd ei încă nu se dumeriseră să se ferească de pe trotuare căci începe o altă zi în Londra...plină de oameni grăbiți care citesc ziare și beau cafeaua din mers. Și mergeam așa mai mult într-un picior să nu îi calc.

Ajung la o intersecție de drumuri și mă opresc căci semaforul se făcuse roșu. Și cum stau cumințică pe trotuar, zăresc un melc voinic și nerăbdător care traversează strada...în pofida mașinilor care se apropiau înverșunate...

Dintr-o pornire, reacție, instinct, Dumnezeu știe...sar de pe trotuar, înhaț melcul, revin pe trotuar...îl mustru pe el, și pe mine...și apoi îl adăpostesc la rădăcina unei grădinițe de lalele...

Și am mers mai departe în drumul meu cînd se făcuse verde...

__________________________________________________

Și mă gîndesc...

__________________________________________________

Melcul ăsta habar nu are că nu era să mai aibă habar de nimic de era lăsat în pacea și voia lui de melc...ar fi rămas o pată lipicioasă pe asfalt pentru primele 5 minute...după care se făcea una cu ploaia...

Cred că unicul lucru pe care l-a înțeles el e că a tras o frică zdravănă cînd o nămilă de bestie s-a aplecat de-asupra lui, i-a făcut vînt la o înălțime de 33 de ori mai mare decît înălțimea lui (eu aș trage o frică soră cu moarte de m-ar înălța cineva preț de o secundă la 60 m ), l-a zdrunciunat binișor în palmele care pentru dînsul ar fi părut vreun animal inexplicabil...s-a mai răstit la dînsul (cînd îl mustrasem), i-a făcut vînt înapoi la nivelul pămîntului..60 m în jos....

și totul a durat în jur de 2 minute. Să presupunem că melcul meu a fost în stare de șoc încă vreo 10 minute după ăsta..12 minute per total. Pentru un melc care trăiește 2-3 ani (în cazul melcului meu care e din specia Helix)..12 minute ar fi echivalentul al aproximativ 6 ore umane...

Melcul nu a realizat că pîrtia lui mucoasă continuă datorită unei intervenții...care a fost înfiorătoare...dar asta l-a păstrat în viață..și sper că grădinița de lalele...este o destinație distinsă pentru el...

suntem zguduiți de multe ori de dureri mai puțin monstruoase...cărora nu le înțelegem rostul...și nu îl înțelegem pe Dumnezeu, pe soartă sau pe oricine dirijează aceste intervenții, suferințe, doruri, dureri, căderi...numiți-le voi...poate și noi ca melcii...nu înțelegem că, de fapt...ne fac bine...

Imaginea nu îmi aparține.

Dans le noir

Pentru că de prea multe ori credem că cerul e menit să fie albastru, iar verdele frunzelor e pretutindeni, pentru că de prea multe ori pășim bezmetic fără a conștientiza cît de repede și agil o facem, pentru că de prea multe ori nu prețuim zîmbetul iubit în credința că îl vom revedea și mîine, pentru că nu ne dăm seama cît de greu e să torni apă într-un pahar...cînd nu mai ai ochi...

de asta am încercat timp de o oră...să văd cum e. Cum e să îți fie negru peste tot cînd pășești și ai impresia că sunt scări și obstacole deși știi că mergi pe o podea dreaptă ca sticlă...cum e să te deplasezi prin întuneric orbecăind cu mîinile peste tot, deși ești bine proptit pe umărul cuiva...cum e să te așezi pe un scaun..fără a ști unde e, cît de mare e...cum e să mănînci cu furculiță și cuțit temîndu-te că în loc de gură îl vei aduce la ochi..gol, căci mîncarea de cele mai multe ori se încăpăținează să se țină de tacîmul neexperimentat, cum e să îți bagi degetele prin toate paharele pînă îl găsești pe al tău...și nu al vecinului, și de dorit paharul cu apă, nu vin. Cum e să torni apă din ulcior în pahar, spălîndu-ți mai întîi degetele în el și apoi oferindu-l celor de la masă...cum e să vînezi frunzele de salată prin farfuria de o mărime greu de apreciat, cum e să înțelegi dacă mai e sau nu în farfurie vreo bucățică de carne fără a trece cu palma prin farfurie...cum e să mănînci bucate simțindu-le doar mirosul și textura...cum e să le faci pe toate enumărate mai sus..știind că peste o oră...te așteaptă lumina ochilor...și oare cum e să nu o mai aștepți?

Astăzi am fost la un restaurant servit de către orbi, unde lumina nu își are locul....unde oamenii ca mine vin pentru a încerca o experiență...nouă...și pleacă..poate un pic mai conștienți de darul oferit nouă tuturor..gratuit...

Pentru cei din Londra, aici e adresa...dar știu că este un restaurant asemănător în toate țările mari ale Europei...

http://london.danslenoir.com/

Lumină..

Nunți de peste hotare

Am fost invitată la trei nunți în ultima lună. Și precum nu am fost niciodată la o nuntă peste hotare am început a avea preocupări noi: estetice și pecuniare. După ce am rezolvat aspectul garderobei (una dintre nunți e la un cuplu musulman și "cununia" va avea loc în moschee), am realizat că nu știu dacă trebuie să merg cu un dar sau cu un ban..și am început a întreba pe la colegi care e eticheta nupțială în Londra. Primul sfat a fost să întreb de cuplu care sunt preferințele lor...

Care va să zică bani.

Cîți?

Cît se cuvine la noi prin Moldova a se pune la o nuntă? Cînd au fost părinții mei ultima dată la o nuntă cîțiva ani în urmă...am înțeles că e rușinos să mergi cu mai puțin de vreo 300 de euro...

Așa... dacă la sărăcia noastră 300 e mediocru...păi, aici..în poalele reginei, cît s-ar cuveni? 

Am apelat la un coleg experimentat care mi-a trimis acest răspuns: 

"[...] My closest friend got married and I gave him/her 250. Normal friends - 20, more normal friends - 50 :)"

Am fost surprinsă...plăcut. Mai sunt și nunți non-profit pe lumea asta unde mirii nu numără bancnotele a doua zi, unde nu se caută cea mai luxoasă limuzină..și cel mai frumos tort...unde rochiile de mireasă se cumpără în mai puțin de oră...

iar de nu era așa o nuntă...o inventam eu :)

p.s. vă las un cîntec de leagăn..de somn ușor

Mă clatină vînturile

"Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroare, şi lăsat iar în suflet, şi iarăşi înălţat. Şi nu ştiu nimic alt, şi nimic nu înţeleg." Fragment din "Romanul adolescentului miop" de Mircea Eliade.

Mhm..cam tîrziu. Cam tîrziu, ce-i drept...dar abia acum am început şi eu a mă întreba cine sunt cu adevărat şi care dintre toate sufletele care se iţesc din mine, e cel veritabil. Care, dintre toate dorurile mele, e cel mai statornic şi va răzbi prin măduva sufletului meu şi peste ani? Care, dintre toate durerile mele refulate, e autentică? Care, dintre toate dorinţele mele, va rămîne dorită în timp? 

Nu vreau să bagatelizez acest început spumant spre cunoaştere de mine...dar el nu a început din lectură asiduă, sau după o conversaţie duhovnicească, sau inspirat de undeva...Totul a început de la  meniul în care îmi oglindeam foamea. Mă tot "învîrteam" în jurul organismului meu...înţelegînd CE vreau să mănînc şi CÎT vreau să mănînc, tot buchisind în meniu...şi parcă vroiam şi pizză, şi îmi părea una puţin, două prea mult...dar poate totuşi nu pizză..poate supă?...pînă cînd mi s-a spus: "Tu nu te cunoşti pe tine."

Şi eu m-am îngîndurat...şi i-am dat dreptate prietenului care mă urmărise...şi am început a urmări şi eu.

Dacă mi-e greu să îmi înţeleg foamea, cum îmi voi înţelege iubirea, durerea, credinţa... cum mă voi înţelege...?   E timpul să încerc să mă cunosc...

Irenologie

Azi am învăţat un cuvînt nou :)

IRENOLOGÍE s. f. Domeniu al politologiei care se ocupă cu studierea măsurilor pentru menținerea păcii sau pentru restabilirea ei. – Din fr. irénologie. 

http://dexonline.ro/definitie/irenologie

Azi am învăţat ceva

Eu nu mai zic rugăciuni în fiecare seară înainte de a mă ghemui în pernă...aşa cum făceam mai demult şi cred că ar trebui să revin la îngerii mei, dar este un gînd care nu adoarme pînă nu-l gîndesc în fiecare seară: Ce am învăţat azi?

Şi nu e vorba de teoreme sau calcule, sau formule, sau poezii...poate fi un ceva mic cît..un cuvînt. Dacă am învăţat un cuvînt nou în acea zi, mă simt cu lecţia făcută. Dar nu e neapărat să fie un cuvînt, poate fi un film privit cu plăcere, poate fi o reţetă culinară, poate fi un cîntec  sau un om...

Important e să fiu un pic mai mare a doua zi...şi nu doar în zile.

Ieri am învăţat cum mănîncă olandezii scrumbia :)

http://www.flickr.com/photos/77574121@N08/

Emoţii de veghe

De asta eu nu cred în soartă, căci sunt zile în care poţi lua decizii ce sfîşie cărarea vieţii în multe pîrtii. Şi eu pot alege să merg în răspăr pe oricare din ele, eu pot decide.

Ştiu că mîine va fi dezlegare. Dar azi simt cum gîndurile mi se zdrunciună bezmetic în cap, le simt şi mă dor..mă doare fiecare din ele. Ştiu că la noapte voi scrîşni dinţii, aş putea să am nevoie de paracetamol...

De cîtva timp am înţeles de ce femeile deprimate se îngraşă. Sunt năpădită de o tumoare de gînduri ce mi se bagă precum furnicile în toate măruntaiele minţilor...pînă în gîtlej de unde răsar lacrimile..şi..m-am prins înfulecănd pîna la sufocare încercînd să le astup..gîndurile...să nu mai scormonească prin toată fiinţa mea...e ca şi cum ai striga la cineva înfuriată...

Mîine e ziua cînd gîndurile mele se vor linişti. Aproape toate îşi vor găsi mormînt...altele vor răsări tinere şi fragede..

În căutarea mea

Cît de puţin mă cunosc. Şi cînd te gîndeşti că pe mine mă cunosc cel mai bine. Dar atît de des mi se întîmplă să reacţionez neaşteptat, să rostesc emoţii subite, să mă uimesc prin ceea ce ştiu sau nu ştiu, să descopăr lucruri ce îmi plac, sau lucruri ce îmi displac şi să mă întreb cum de le-am ascuns pînă azi de mine..Cred că am plămădit un ideal din toate poveştile pe care le-a privit, din toate virtuţile pe care mi le-am scrijelit în creştet, din toate poveţele pe care le-am luat aminte, din toate cîte fac fiicele ascultătoare, mamele blînde, copilele nevinovate, prietenele adevărate, iubitele fidele..cred că le am pe toate undeva scrise..dar nu sunt toate. Nu sunt.

Cred că primul pas în căutarea mea va fi să mă accept..aşa cum sunt un pic defectă, infectă, neperfectă..E greu să recunoaştem că nu suntem bune.. cel puţin că nu întotdeauna suntem bune, dar e important să fim sincere cu noi înşine..să ştim a (ne) recunoaşte cînd suntem vipere..să admitem, să ne înţelegem..capriciul, viciul, motivul...şi nu e vorba de crime..sau mai bine-zis nu e vorba de crime mari..ci de crime mici...un cuvînt în plus, un zîmbet sarcastic, o replică de rea-credinţă, o sentinţă penală adusă norocului cuiva..sau un cuvînt în minus..atunci cînd a trebuit să mulţumim şi am tăcut molcom, cînd a trebuit să recunoaştem efortul cuiva, şi am dat vina pe noroc...sau mici păcate de toate zilele. Fiecare le facem...mai des sau mai rar..mai mult sau mai puţin.

Un al doilea pas în căutarea mea a fost să mă întreb ce îmi place să fac. Nu ce fac..ci..ce îmi place cu adevărat să fac, cu toată inima, cu toată atenţia mea, cu tot timpul meu..Şi a trebuit să încep de la întrebarea..este ceva ce îmi place să fac cu toate celulele mele? Eu caut răspunsul acum..

Să înţelegeţi că răspusuri de gen..să privesc filme, să ies cu prietenii la plimbare, să călătoresc..nu sunt răspunsuri. Un răspuns la această întrebare trebuie să fie specific. Trebuie să poţi formula acel ceva. Să ştii ce gust, culoare, dimensiune are. Să ştii cum să îl practici, să explici de ce fiecare celulă e infiorată de activitatea ta...şi cel mai interesant e că ar putea fi şi un răspuns banal...să ascult muzică...pentru că atunci cînd eram mică mă visam pe scenă, pentru că am eşuat să ajung pe scenă, pentru că fiecare notă...mă înjunghie cu arome şi fiecare melodie e precum un vehicul futuristic de viteză nemaivăzută ce mă duce pînă în Limbo şi înapoi..pentru că muzica îmi dă puteri, pentru că ea mă inspiră, pentru că atunci cînd mă simt ca un cîine mizerabil..mă face luceafăr, mă face cea mai puternică..pentru că e mai puternică decît o rugăciune pe care nu am învăţat a o spune..pentru că mă pătrunde fără dicţionar..

Cred că muzica e unicul lucru pe care îl pot descrie clar.

Am descoperit ceva. Îm timp lucrurile pe care ne place să le facem se schimbă foarte puţin...şi visele copilăriei mele au rămas visele tinereţii mele. De asta voi porni de aici..voi reveni în timp..în căutare mea..spre cea care era cea mai aproape de toate idealurile, de toate dorinţele, de toate miracolele...

Tînăr

Simte-te. Orice parte a corpului tău e uşoară şi sprintenă ca o pană. Nici măcar nu-ţi dai seama de masa membrelor tale, nu le observi, nu le acorzi atenţie..deoarece nu te dor. Nu ştii unde exact stă priponită fierea ta, unde lucrează de zor ficatul, unde plămînii tăi stau cocoţaţi, unde se covrigesc intestinele...nu ştii pentru că nu ţi-au atras atenţia nicicînd organele tale tinere, organele tale sănătoase.

Uneori, rareori, dar totuşi uneori..îmi place să mă opresc din mers, păşind pragul bucătăriei sau ieşind din baie, conştientizînd că îmi duc uşor mîinile, că îmi port lejer paşii, că nu mă doare nimic..sunt tînără..şi vreau să mă bucur de acest dar, de această anatomie, de această construcţie viguroasă...care ştiu că va păli în timp..dar azi..azi sunt tînără.

8 Martie

De dimineaţă eram înarmată cu o torbă de bîrfe pentru a discredita sărbătoarea de azi. Să nu credeţi că eu împroşc toate sărbătorile în care femeia primeşte flori şi dragoste...de-ar fi mai des, zic eu. Şi deşi mi-ar fi plăcut să mă împiedic de un buchet de mimoze sau să fiu trezită de un clinchet de telefon, nu ăsta e motivul pentru care eram înverşunată (deşi cuvîntul e prea tare pentru mica mea explozie). Vă explic de ce..

De pe cînd sunt prin părţile astea mi-a fost dat să aud istorioare halucinante despre 8 Martie. Ba că e ziua prostituatelor, ba că e ziua funebră în care au murit foarte multe femei de la o fabrică textilă...istorisite nu doar de italieni, ci mai mult de italience. Şi vreţi să sărbătorim moartea femeilor pe care trebuie să le cinstim pentru că au murit în luptă cu discriminarea dintre sexe? Şi alte istoare despre Zetkin..

Eu le-am ascultat pe toate şi deşi pregăteam o colivă să pun pe blog în loc de o felicitare azi dimineaţă, am zis că nu ar strica să caut pomelnicul pe google. Şi iată ce am găsit, domnii mei.

Fitness pentru suflet

Întotdeauna caut explicaţii pentru dogmele, regulile, normele ce ne sunt impuse de Sfinţii Părinţi pentru că Dumnezeul în care cred eu e rezonabil şi nu ne impune reguli dintr-un capriciu sacru. Toate trebuie să aibă o explicaţie, un motiv întemeiat pentru a nu intra în Biserică cînd avem menstruaţie, pentru a nu face dragoste pînă la căsătorie, pentru a posti...Şi explicaţia “Vei ajunge in Rai”, nu e una suficient de rezonabilă pentru păcătoasa de mine.

Unele sunt greu de perceput din prima fără a citi, fără a ni se explica pămînteşte, fără a da prin gropile vieţii. De asta eu am alergat la sfetnic cînd simţeam că mă ia revolta de umeri la unele obiceiuri neînţelese de mine. Dar am avut şi laici scumpi lîngă mine care din dragoste pentru Dumnezeu şi ştiinţă de cărţi sfinte, sau din rebeliune faţă de Domnul şi lectură avidă m-au ajutat să văd peste oprelişti.

Recunosc că nu o fac des, dar postesc. Sunt perioade cînd o fac zelos şi atunci prietenii mei vestici (amuzaţi de îndeletnicirea mea) mă întreabă de ce o fac? Şi atunci zic fără a mă implica prea mult în convertirea sufletelor lor: “ E Vineri” sau “ E Miercuri”. “And?” rînjesc unii sau întreabă curios alţii. “ Şi atunci eu zic, încă plictisită de discuţie: “ Îmi duc sufletul la fitness club uneori. Înţelegi?”...”Wtf, fitness club.” ( Asta din urmă nu o spun verbal, dar o discern din privirea lor dezghiocată spre mine). Ei sunt ca şi mine. Vor să înţeleagă DE CE? PENTRU CE?...aceleaşi întrebări de la care am pornit eu.

Voi de ce postiţi? Pentru că e post, pentru că aşa se cuvine, pentru că aşa o vrea Domnul, pentur că aşa face bunica sau pentru că aşa suntem îndoctrinaţi...niciunul (apropo, se scrie împreună? Eu am cam rămas la parcare cu noile tendinţe în limba română) din aceste răspunsuri nu mă convinge.

Eu întotdeauna pornesc de la premisa că Dumnezeu ne vrea binele. Postim nu prentru a ne alinia în rîndul slujitorilor cereşti ci pentru că e binefăcător pentru omul din noi. Motivele mele sunt cîteva, de fapt submotive, căci motivul e veşnic unul: pentru fericirea noastră, ce sună foarte general şi neconcludent. De asta mă voi opri la lucruri măsurabile.

Toxinele ce se depozitează peste ani în organismul nostru ne ruginesc, ne ridează, ne usucă sau gonflează în mărimea anilor noştri. În final, putrezim şi mirosim urît. Nu te-ai întrebat niciodată de ce moaştele miros frumos? Eu nu îţi voi spune asta. Dar îţi voi spune că, de exemplu, Monica, o doamnă de 57 de ani, poziţionată bine în cadrul companiei în care lucrez şi drept hipocondru între femeile aceleeaşi companii, posteşte negru săptămînal. Mi-a zis că are 2 vîrste: cea din paşaport (57) şi cea biologică. Eu ar trebui să pun aici o fotografie de-a doamnei să înţelegi stupoarea mea cînd mi-a zis: 57. Credeam că îşi bate joc de mine. Cu aşa ten precum coaja mărului verde, aşa forme atletice şi uşoare...eu nu îi dădeam mai mult de 30. Aa, da...a doua vîrstă. Făcuse un test de sînge de curînd şi medicul a rămas stupefiat...zice: „ Fetiţo, tu ai 15 ani.”

Monica posteşte din preocupări de sănătate. Într-adevăr, dacă îl citiţi pe nutriţionistul Moritz, vă veţi îngrozi de cît de otrăvitoare e carnea pentru tinereţea noastră. Eu nu vă îndemn să deveniţi vegetarieni ( mie nu mi-a reuşit să renunţ totalmente la carne încă), dar vreau să subliniez ideea că Dumnezeu ştie mai multe decît Moritz şi cînd i-a pus pe Adam şi Eva în grădină să se alimenteze cu fructe şi legume, le-a vrut doar binele. ( Ei, bine, să nu intrăm în polemici cu mărul acum căci asta e o altă tematică).

Postul e benefic nu doar organismului nostru, ci şi fericirii noastre ( nu de apoi). Un studiu efectuat la Universitatea Stanford din SUA a urmărit capacitatea copiilor mici de a se abţine de la dulciuri fiind puşi în faţa unei mese pline cu zefir pentru 15 minute. Cîteva decenii mai tîrziu, aceşti copii au devenit mămici şi tătici, cu posturi de muncă, cu realizări nu în proporţia IQ-ului lor, ci pe potriva voinţei lor. (Voinţa spre deosebire de IQ-ul ereditar, se poate dezvolta). Copiii care s-au abţinut de la dulciuri, la vîrsta de 32 de ani, aveau posturi de muncă mai bune, familii împlinite, mult ma puţine probleme legate de abuz de alcool sau drog. Este o corelaţie foarte directă în abilitatea noastră de a ne abţine (de la fericiri pe termen scurt) şi fericirile pe termen lung. Deja e voia ta să decizi care te motivează mai mult.

Pînă la urmă cînd spun că postul e un fitness pentru suflet, o zic literalmente. Aici înveţi a spune „NU”, nu doar produselor animale, ci şi vieţii care se împotriveşte uneori prin oamenii şi situaţiile prejudicioase ce le iscă în faţa noastră. E un „NU” spus nu doar grăsimilor, nu doar nicotinei, dar şi unei mari pierderi, unui mare eşec ce te chinuie, unei iubiri bălţate, unui val al vieţii care se joacă cu tine.

Toate ale Domnului au un sens...cu multe din ele mă mai lupt..şi cred că lupta asta e cea mai interesantă dintre toate pe care le duc căci sunt nespus de fericită cînd pierd.

Cele mai frumoase femei

Deseori am pus sau am răspuns la întrebarea: ce fel de femei îţi plac? (Iar sună homo). Reformulez. Care este idealul frumuseţei feminine? Şi eu aveam un răspuns clar şi exact: brunetă, păr lung, chip blînd, zîmbet larg cu tot cu gingii şi multe alte atribute.

Azi, şi de ceva timp încoace, mi-am schimbat viziunea, am un alt ideal.

E cea mai feminină, poartă rochiţe cu talii înalte şi uneori colănaşe cu fundiţe, se mişcă lent, e plină de viaţă, adică vieţi, e de o bunătate dumnezeiască ce i se citeşte pe chip, iar chipul radiază...e fericită! E însărcinată!

Şi nu le înţeleg! Jur că nu le înţeleg cînd se consideră urîte, grase şi umflate. De ce privesc burtica ca pe o inflamaţie cînd anume burta le face extrem de senzuale! Şi nu e vorba de metafore..eu le găsesc incitante cu burticile lor bogate, purtînd dragoste şi viaţă înlăuntrul lor.

Sunt cele mai frumoase purtîndu-şi mîinile fin peste trup în mîngîieri. Ele nu-şi văd zîmbetul dăruit florilor şi ierbii, ele nu îşi aud vocea maternă ce le creşte din plămîni...ochii ce rîd, pînă şi oboseala lor e una atît de smerită, de îngrijorată, de cuminte...

ele sunt mame.

Impari

Şi erau frumoşi. Şi erau tineri. Şi se iubeau.

Ea făcea medicină. El tot învăţa, iar verile cînd avea timp liber mergea la gara de trenuri şi încărca saci în vagoane. Într-o zi l-au încărcat în ambulanţă după un accident la aceeaşi gară...şi spre seară era făr' de picior.

Impar de picioare el nu i-a mai fost drag...şi s-au despărţit. A trecut o toamnă, şi o iarnă, şi o primăvară. Ea era pe prag de absolvire. Mergea în capitală să apere teza...alb, negru, tocuri. Căldura zăpuşitoare a făcut-o să scoată un braţ peste geamul autobusului. Braţul fu sfîrtecat de un camion ce venea pe contrasens. A rămas fără de mînă.

Uneori viaţa are lecţii crunte, mult prea crunte...

P.S. Şi au trăit şi trăiesc pînă la adînci bătrîneţe împreună. Şi cred că se iubesc, iar viaţa i-a învăţat să se preţuiască...pentru a nu rămîne impari prin viaţă.