67° Nord - Part 6 - The fire (Popasul)

Notă: am fost întrebată de cîteva ori dacă colecția de povestiri 67° Nord s-a întîmplat cu adevărat? Da, s-a întîmplat cu adevărat în decembrie 2014. A fost o experiență pe care am pus-o la cale cu 18 luni în urmă și pentru care aveam nevoie de timp ca să mă pregătesc financiar și fizic. 67° Nord e latidutinea geografică la care mă aflam, pentru cei care nu au înțeles încă.

______________________________________________________

- We're turning around! (Ne întoarcem), a decis Oli. - Haw, Haw! a strigat el cîinilor să cotească la stînga.

Ordinea săniilor trebuia păstrată pentru că Oli avea cîinii staroste care erau urmați, de obicei, de ceilalți cîini. Prima sanie a făcut stînga împrejur, a urmat a doua sanie condusă de Roland și eventual și sania mea se urnise din loc făcînd un mic semicerc. Aveam toți pîslele și pantalonii uzi. Mie îmi degeraseră urechile și labele picioarelor. Îmi amintisem că luasem cu mine în ghiozdanul din sanie o balaclavă veche (un fel de scufie ce se poartă sub casca motocicletei care protejează capul și gîtul de frig) pe care mi-am tras-o pe cap. 

- We need to make a fire (Trebuie să facem un foc), a spus Oli trecînd pe lîngă mine.

Eu am tăcut, de frig. Ne-am întors la marginea lacului, și de cum am pășit pe pămîntul pădurii, Oli a făcut semn să ne oprim. Am ancorat cu greu cîinii, fiecare mișcare fiind o durere.

În fiecare sanie era cîte o blană de ren, cîte-un ghiozdan cu lucruri personale și haine de schimb. Oli mai avea în sania lui lemne, mîncare pentru noi și un sac de carne pentru cîini (el avea mai mulți cîini la sania lui desigur). A scos 4 vreascuri mai groase și a încercat să le aprindă. Vreascurile ude nu ascultau de foc. 

- Get me some birch bark, now! (Găsiți niște coajă de mesteacăn, imediat!), a strigat Oli scoțînd un cuțit de la brîu. 

Coaja de mesteacăn are pe partea sa interioară un ulei care se aprinde ușor. După ce am dezgolit pulpa mesteacănului, am presărat-o peste vreascurile ude, împrejmuind puiul de foc care se înfiripase.

- If you give the fire what it wants, it will give you what you need...(Dacă-i dai focului ce vrea, el îți va da ceea de ce ai nevoie), a spus Oli foarte serios, suflînd în foc.

Am întins blănurile de ren în cerc în jurul focului, am adus cîinii mai aproape de căldura lui și am început a ne scoate pîslele și ciorapii ghioalcă. Eu am adus cu mine 5 kg de materiale termice pentru mîini, picioare și corp (în formă de pliculețe cu praf) care odată agitate mecanic timp de 8 minute se încălzesc pînă la 70° Celsius. S-au adeverit a fi vitale. Le-am ascuns în hainele de schimb (între haine, pentru a preveni arsuri) și ne-am liniștit lîngă foc.

Am scos un termos cu ceai și am băut toți în tăcere. Nu am băut ceai mai bun în viața mea. Cald, dătător de viață, ca o sfidare frigului din jur.  Apoi, după ce ne-am dezmorțit un pic, am scos ceaunul și am încălzit supa la foc. 

- What happened, Oli? (Ce s-a întîmplat, Oli?), am întrebat într-un tîrziu. 
- It is too hot for this time of the year...I think we stumbled upon ice fishing holes. (E prea cald pentru această perioadă a anului...Cred că erau găuri de pescuit prin apropiere). 

Se însera, deși nu era trecut de ora 1.

- It's late. We need to keep moving, we are behind the schedule. Put your head lamps on and let's go. (E tîrziu. Trebuie să mergem. Fixați-vă lămpile portabile pe cap)...a spus Oli.

Noaptea se lăsa gravă peste taigaua mută. Așteptasem noaptea pentru că odată cu ea vine și aurora de multe ori. Un viscol mic se ivise de nicăieri.

va urma...

67° Nord - Part 5 - The melting lake

- Stooooop! Stoooop the dogs! (Opriți, opriți cîinii!), strigasem eu din toată puterea, privind îngrozită cum cîinii mei aleargă cu labele prin apă. 

Oli întoase capul spre mine. 

- It's all good! (Totul e bine!), și întinse mîna dreapta lateral cu degetul mare ridicat spre cer (semnul care înseamnă ”totul e în regulă”).
- This is madneeeeesss! (Ești nebun!), am răcnit eu. 

Goneam mai departe. Pîslele mele erau în apă pînă la glezne. Calm, îmi spuneam. Trebuie să fiu calmă, îmi repetam. Primul lucru pe care trebuie să îl faci cînd cazi în crăpătura unui rîu sau lac e să fii calm. Așa mă învățaseră pescarii nordului. Stai calm pînă creierul se dumerește. Mișcările în plus crapă mai mult gheață și consumă energia prețioasă. 

Emil (cîinele meu cu cruce neagră în frunte) își întoase privirile spre mine încetinind pasul. Era și el îngrijorat, dar eu, fiind liderul lui nu aveam voie să ezit în acțiuni. De asta, alungîndu-mi frica din gînd și glas, strigai cîinilor:

- Comon, boys! Faster! (Haideți, băieți! Mai repejor!), încurajîndu-i cu sunete de pupăciuni (kissing sounds) care înseamnă pentru acești cîini că trebuie să meargă mai repede.

Scîîîîîîîîîrț! Sania se adîncise de un deget în osul gheții. Apa se ridicase dintr-odată pînă sub genunchii mei. Simțeam cum mă încolțiseră mii de ace, mușcînd din carnea mea caldă. 

- Whoa! Stop! Stooop! Stoooop!, strigase Oli de la celălalt capăt.

Poate nu v-am spus, dar frîna saniei e o versiune în miniatură a plugului, o bară cu doi cîlți care odată înfundați în pămînt opresc sania. De data asta apăsînd pe frînă. îmi dădeam seama că s-ar putea să-mi sap eu singurică crăpătura. De asta atingeam atent frîna, de parc-aș fi dezamorsat o bombă. Apa rece mă ajutase să ogoiesc cîinii. 

Toate 3 sănii stăteau nemișcate pe lac. Cîinii au început să latre.

- Keep calm (Fiți calmi), ne striga Oli. Everything is under control! (Totul e sub control!)
- If control is  synonim for water...(dacă control înseamnă apă...), șoptisem eu mai mult pentru mine. 

Togo și Rocky se smulgeau din hămurile saniei, nerăbdători să continuie cursa. Hary lătra la ei. Numai Emil tăcea, își întoarse din nou privirea lui înțeleaptă spre mine...Era calm, adulmecă văzduhul ridicîndu-și boticul în sus, scoțînd un sunet scurt de reproș. Îmi amintisem cum îl momisem în această dimineață cu ”Vamos a la playa” al meu...de-aș fi știu că va fi o profeție.

Mi se făcuse foarte frig. Tremuram.

va urma...

67° Nord - Part 4 - The Wolves

Lunecam în brazda zăpezii, cu ochi mari, vrăjiți. I-am deschis larg ca să pot pecetlui prin ei măreția acelei lumi. Iarna, precum o mireasă, își învelise trupul în rînduri de catifea, acoperind cu faldurile ei pămîntul, brațele copacilor, ochiuri de lacuri, albiile înghețate ale rîurilor, sania mea care se înălbise, scufiile cîinilor...Copacii erau fermecători. Doldora de zăpadă, păreau unși cu un strat gros de smîntînă. Unele ramuri sprijineau pături de mai mult de 20 cm. Și dacă se întîmpla să atingi o ramură din mers, pe lîngă o înțepătură de ace, te răcorea un duș scandinav. Era poveste în jur. Pulsa viața în mine. Emoțiile se agitau ca fulgii în sufletul meu fericit:

- Eeeeeeee-haaaaaaaaaaaaaaaaaa! și îmi lăsam glasul să iasă în pădure din venele mele.

Cîinii mei parcă simțind strigătul meu ca o încurajare, se avîntaseră în scutecul zăpezii și mai avid. Tot convoiul zbura pe oglinda unui lac înghețat împrejmuit de pădure. Un cîntec nevăzut îmi umplea urechile...îmi vibrau mușchii, respirația, ochii. De s-ar fi deschis cerul și Dumnezeu ar fi ieșit dintr-un nor, cîntînd dintr-un oboi în straie de șaman, nu m-ar fi mirat...Era o magie în jur. Eu ascultam cîntecul, cîinii mei nu se săturau de goană, o guriță de vînt îmi furase căciula și cu pletele despletite, zburînde și ele din urma mea, rîdeam ca un copil.

Dintr-odată, fără a încetini, Oli întinse brațul spre pădure..o haită de lupi apăruseră la orizont în dreptul nostru. Goneam în paralel, noi pe lac, ei - în pădure...de parcă ne-am fi întrecut, de parcă am fi alergat toți spre o destinație. O secvență atît de cinematică, ruptă dintr-un film neînscenat.

Deodată, labele cîinilor au început să lase urme ude în zăpadă. Tot mai adînci, tot mai ude. Eram pe la jumătatea lacului. Am apăsat ușurel pe frînă pentru a simți gheața sămînțoasă sub tălpile saniei. Apoi, gheața însăși ieșise la iveală. Nu aveam puteri și nici greutate sufiecientă pentru a încetini sania. Un strat subțire de apă ieșise la suprafață. Îmi înghețase sufletul. Am început a flutura din mîini.

Lupii nu se mai vedeau la orizont...

va urma....

67° Nord - Part 3 - The adventure begins

Cîinii s-au dezlănțuit din loc precum un glonte care se rupe din gîtlejul puștii. Toată greutatea mea cocoțată pe frînă cu ambele picioare era insuficientă pentru a-i opri în loc, mai ales acum la început de drum cînd vîjîiau de energie și odihnă. Ușurel, am ridicat un picior de pe frînă, apoi pe al doilea...și diiiii!

Zorea sania mea ca purtată de un stol de reni. Așa, ca să nu credeți că mergeam cu viteza bolidului prin taiga, adaug că acești cîini dezvoltă o viteză de 35-50 km/la oră. Nu e puțin. E totuși un mediu sălbatec, troienit, plin de pini și brazi acele cărora biciuiesc dureros peste față dacă nu le ocolești, iar ca să le ocolești e nevoie de un pic de acrobație și multe așezări din mers...asta dacă ai noroc să nu fii prea înalt.

Eram într-o caravană de 3 sănii. Eu eram ultima sanie. Distanțele dintre sănii sunt destul de mari încît dacă un strigăt de-al meu ar mai avea vreo șansă să prindă urechea celui dinaintea mea, mai departe la sigur se împotmolește undeva în gerul pădurii. De asta, se comunică prin semne atunci cînd spațiul permite, sau nu se comunică deloc. Semne sunt puține.

Dacă totul e bine, degetul mare se ridică în sus (thumb up). Dacă este o problemă, una din mîini flutură de sus în jos. Dacă este nevoie de un stop, atunci mîna se îndoaie din cot și se afișează lateral pentru ca cel din spate să frîneze.

Mai există o regulă, una singură, dar IMPORTANTĂ. Orice nu s-ar întîmpla, nu dai drumul la sanie. Cîinii husky nu se opresc, odată înhămați ei devin mașini, e sportul și menirea lor. Acești cîini nu sunt dresați comanda Stop, de asta niciun sunet sau bocet decît forța mecanică a frînei nu îi va imobiliza. Ca să vă imaginați cît de voinici sunt, vă spun că dacă este nevoie de a opri și coborî de pe sanie (și de pe frînă), se proptesc două ancore în pămînt și se mai leagă cu o funie sania de un copac.

...

Taigaua mișuna de noi. Liniștea despre care v-am povestit anterior nu se speriase, nu fugise nicăieri. Era prea îmbibată în coaja copacilor, în aluatul zăpezii, în aerul rece ca un parfum ca să se sperie de jarul și veselia cîinilor. Taigaua se dezmorțise un pic de toată sărbătoarea asta. Și precum la o sărbătoare, își pregăti cele mai frumoase veșminte pentru a ne primi în inima ei și cei mai voinici străjeri pentru a i-o ocroti...

va urma...

67° Nord - Part 2 - Husky story: the dogs

În această perioadă a anului lumina domnește aici numai 4 ore. Se aprinde pe la 8.30 undeva în moalele norilor plini de nea și coboară domol printre pistele pinilor, brazilor, printre faldurile mestecenilor, peste lacuri și rîuri tăcute.

Vîntul nu intră în taiga. Liniștea e atît de vie, atît de plină, încît mi se pare că o pot apuca de umeri...glasul ei răsună în surdina conurilor în care dorm semințe calde de pin, în crăpătura gheții lacului care se extinde, în urmele proaspete ale iepurilor...glasul ei se ridică sus precum descîntecul unui șaman. Sufletul meu ieșise să o asculte...

Hoinăream între genele dimineții, fermecată de o lume nemaivăzută...Dintr-odată cîntecul liniștii fu întrerupt de o sută de voci. Taigaua a tresărit. Peste creștetul meu se cotilise un pumn de zăpadă de pe brațele unui pin care mă trezise din visul meu. "Cîinii", mi-am zis eu. "S-au trezit cîinii!" și am alergat înspre ei.

Oli alinia săniile.

- Vrei să-ți înhămi cîinii?, mă întrebă el.

Am aruncat o privire rotundă peste herghelia de cîini husky, căutîndu-l pe Emil, preferatul meu, cel cu o cruce neagră în frunte. Mama lui Emil fusese un cîine de vînătoare ("Hound dog" în engleză). Taică-său - husky. E o încrucișare de cîini foarte obișnuită pentru cîinii de sanie, care moștenesc dublura de blană și rezistența la frig de la husky și caracterul prietenos de la hound dog. Astfel de cîini se numesc Alaskan husky.

- Emil! Vamos a la playa, îi fac eu din ochi.

Cîinii husky sunt foarte aproape de lupi în felul lor de respecta ordinul ierarhic. Și în ierarhia lor, primul loc revine omului, apoi cîinilor celor mai înțelepți care de obicei sunt cei mai bătrîni, apoi cîinilor celor mai puternici.

Hary era un husky siberian, gri, pufos, așa ca în filme. Emil și Hary se împăcau bine în tandem. Pe ei i-am pus în față. Cîinii din față sunt cîinii lideri, ei pot fi mai puțin puternici, important e să fie deștepți pentru că ei sunt cei care comunică. Ei vor avea grijă să meargă pe pîrtie, nu prin vizuina urșilor, ei vor face pîrtii atunci cînd acestea nu vor mai fi, ei te vor asculta atunci cînd le vei spune stînga sau dreapta la o intersecție, ei se vor opri atunci cînd începe a crăpa gheața pe rîu sub greutatea lor.

Cîinii din spate sunt cîinii roți, sunt cei mai "izghiți". Eu de obicei nu pot stăpîni așa un cîine cu 2 mîini dacă e neastîmpărat...mă poartă pe coline și fără sanie. Togo și Rocky erau în spate. În mod normal acești cîini pot duce o greutate egala cu greutatea lor, iar greutatea lor medie e de 25-30 kg.

Sania mea albastră era pregătită pentru cei aproape 200 de km prin taiga. Mi-am îndesat al doilea rînd de mănuși, mi-am chemat cîinii pe nume pe rînd și cu ochii aprinși am strigat:

- Hike! (înseamnă "Haidem" în limba lor).

va urma...

67° Nord - Part 1 - Wilderness

Ca o năframă deasă de lînă vîntul se împleticea printre gleznele scurte ale unui Airbus 321 în acea noapte. Era singurul avion în aeroport. Un pustiu de zăpăda se întindea dincolo de întuneric și un scîrțîit uscat icnea de sub călcîiele mele care se adînceau pînă la genunchi în mușchiul alb al iernii. De la aeroport au mai urmat trei ore cu mașina...mereu spre nord. Trecusem de cercul polar. 

Ludvic, la volan, ne povestea despre oamenii "sami", localnicii din nordul Scandinaviei. Landroverul spinteca întunericul și zăpada, farurile lui dînd la iveală o lume albă, imaculată, neînchipuită...de-a lungul drumului stăteau neclintiți mesteceni și pini înveșmîntați în straie regești de argint. Îmi lipisem genele de sticla rece, cu o mînă ștergeam aburii de pe geam iar cu ochii sfredeleam întunericul iluminat de albul iernii. Sătucurile se făceau tot mai mici și mai mici...87 de oameni, 58 de oameni, 27 de oameni...pînă într-un tîrziu Ludvic a anunțat: 3 oameni, doar noi. Doar noi 3 oameni într-un landrover negru goneam prin troiene ca într-un safari de nisip. "This is wilderness...this is Taiga"..a spus el cu o voce atît de misterioasă încît pe mine m-au trecut fiori de bucurie, de sălbăticie...peste geam mișunau reni în stol, liberi, precum niște paseri se înălțau din blana zăpezii. Am deschis geamul, mi-am scos căpățina și pletele în brațele frigului și am urlat ca o lupoaică....Aaaauuuuuuuuuuuuu! Urletul meu se pierduse undeva în întuneric. Simțeam cum zvîcnește o libertate în mine cîndva pierdută în viscerele orașelor, o libertate domesticită necesară într-o conviețuire socială...o aptitudine sau un handicap de care nu aveam nevoie aici, în sufletul virgin al naturii.... Urmase un alt urlet...dintr-un alt capăt al lumii, mai lung, mai lupesc....Aaaauuuuuu-u-u-u! 

- This is not an echo..is it? (Acesta nu e un ecou, nu-i așa?), am întrebat eu vrăjită.

- No. Sami people have seen a pack of wolves a couple of days back. It's quite rare here. (Nu. Oamenii sami au văzut o haită de lupi recent. Se întîmplă destul de rar), a răspuns Ludvic.

[...]

Simțeam că am intrat în măduva naturii...adînc în sufletul ei care urla ca un lup în inima de taiga.

va urma...

Dear...

e soare azi afară. Aerul e proaspăt, un pic rece la prima inspiraţie. Oameni în ciorchine se plimbă pe străzile vesele, pline de Moş Crăciuni, de brazi, de flori Crăciuniţe...e un zumzet general pe străzi, e un alt fel de zumzet în magazine unde mişună herghelii de oameni...se simte apropierea sărbătorilor...şi autobusele roşii parcă sunt de un roşu mai festiv, mai curat, mai proaspăt...

e timpul cînd se scriu scrisori...

Dear John...

Identitate şi extensiile personalităţii. Partea I - Definiţii

Defineşte cuvîntul "Identitate".

"Identitate" este un schelet moral al fiecărui om. Schelet moral. Îmi place cum am definit. 

Precum scheletul, de cele mai multe ori nu se vede. "Identitate" nu e egal cu "personalitate". Pentru că personalitatea e un atribut exterior, care poate fi judecat precum sub judecaţi nişte pectorali. "O, e atît de seacă/sec, niciun fel de personalitate"...cîte ori am auzit această frază la fel de deşartă. Pentru că fiecare dintre noi e dator să etaleze o personalitate, pentru că dacă nu e etalată, ea nu există...e precum o ţîţă frumoasă, dacă există, se vede...

Nimeni însă nu am auzit să-i reproşeze cuiva că are schelet urît. "Are coastele prea scurte sau tibia prea lată" - iată din astea nu am auzit. Pentru că ele sunt adînci, atît de adînci încît nici noi nu ştim cum arată, de cele mai multe ori.

Eu nu m-am gîndit la identitatea mea pînă acum cîteva luni cînd mergeam pe drum şi m-am înfricoşat la următorul gînd: "dar cine voi fi eu dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi nu îmi mai place să ascult coloanele sonore?" Sună infimă nedumerirea mea? Nu şi atunci cînd coloanele sonore sunt un os din definiţea mea.

"Dar cine voi fi eu, dacă mă voi trezi într-o dimineaţă şi voi afirma că nopţile sunt preferatele mele, mai dragi decît dimineţile?" 

Nu ştiu cine voi fi, dar nu voi fi eu...

nu pot să nu las una din dimineţile mele aici.

Temă pentru acasă...fragmente

 “Orfelinatul era casa noastră părintească.

         Mă născusem acolo, crescusem acolo, nu cunoşteam pe nimeni altcineva decît pe femeile şi bărbaţii de la Nadrecinoe, pe care noi îi iubeam şi cărora le spuneam, delaolaltă, mamă şi tată.

         Educatorii şi profesorii noştri, care intrau pînă la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brîu, fără să ştim de ce, ca şi supraveghetorii, care urcau şi ei înarmaţi cu carabine în turnul de pază, pentru ca să se întoarcă atunci cînd ne îndreptam către pădurile de alături pline cu urşi şi bandiţi evadaţi din închisorile din jur sau cînd ne duceam la rîu să prindem peşti şi să prăjim broaşte ori să vînăm bufniţe pe lumină, erau aspri cu noi, pentru că ne iubeau.”

-------------

"Acea dimineaţă a fost una ca niciunele.
 Aşa a intrat ea în istorie şi asa trebuie povestită.
 Totul satul se revărsase din zorii zilei în lanul de grîu. Acolo se afla şi Ştefan Răzeşu cu toată cimotia lui. Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pămîntul negru ca păcura.
Urmînd un ritual însuşit de la părinţii săi. Ştefan Răzeşu mîngîie mai întîi boabele coapte, dezghioacă un spic frecîndu-l în palme, ca să simtă toată căldura ţărînei prefirîndu-i-se printre degete."

CIMÓTIE, cimotii, s. f. (Reg.) Rudă, neam. – Din magh. csemete, csimota. 

[...]

"...Era dimineaţa zilei de 28 iunie anul 1940."

Decembrie

în fiecare decembrie cotrobăiesc prin toate dulăpioarele, prin toate rafturile, prin telefon, prin mesagerie, prin email, prin folder-ele computerului pentru a le deşerta de lucruri  vechi...e un fel de igienizare, un fel de goliciune pe care o pregătesc pentru noul an...

melodia de mai jos descrie starea mea din zilele astea..e Newman desigur...new man...

"I could have done more" John Williams

Dintre toate instrumentele cred că durerea e redată cel mai frumos de către vioară...un exemplu mai jos...

p.s. John Williams e un compozitor, dirijor şi pianist american, preferatul lui Spielberg. Toate filmele lui Spielberg, cu excepţia unui singur (The Color Purple) sunt acompaniate de Williams.

Despre vieţi banale...sau despre "Stoner"

În odaie arde un singur felinar. Nu e tîrziu, dar noaptea revine devreme în ultima zi de noiembrie. Stau proptită în coate în faţa unui şemineu în care arde focul, transfigurîndu-se în zeci de forme fără noimă. Trosneşte încet. Eu stau de-asupra unei cărţi scrise în anul 1965 şi redescoperită acum de lumea din vest. Auzisem de ea la serviciu, apoi dădusem de ea duminicile cînd obişnuiesc să mă pierd într-o librărie de lîngă casă. Apoi, clubul de carte la care merg au decis să o citească în decembrie.

Ştiţi, cartea e despre o viaţă obişnuită. Aşa precum sunt cam toate vieţile de pe pămînt. Aşa cum e viaţa ta, sau viaţa mea...avem inflexiunile noastre mici, în lumea noastră mică, care desigur pentru noi sunt mari..şi dramatice, dar per total, pentru istorie, pentru eternitate...e o viaţă oarecare...precum o frunză oarecare care se desprinde de un ulm...Şi de ce nu ar fi? De ce vrem să pretindem că nu e aşa? De ce ne e ruşine sau frică de micimea vieţilor noastre, de ce vrem să fim populari, să ne ţină minte posteritatea? Nu ştiu...dar cred că unii dintre voi s-au simţit jigniţi cînd am spus că aveţi o viaţă banală.

Bine, atunci haideţi să depersonlizăm un pic exerciţiul. Haideţi să ne gîndim la colegii noştri de la şcoală, de la facultate, de la serviciu, la vecinii, prietenii noştri...cam toţi au vieţi, aşa normale, ca la toţi, adică banale, nu? Atunci posibil că şi noi...din exterior cel puţin părem că trăim o viaţă obişnuită.

Dar o viaţă obişnuită nu înseamnă o viaţă fără rost, o viaţă obişnuită nu e o viaţă urîtă,.o, nu...

William Stoner s-a născut într-o familie de fermieri, Părinţii lui nu ştiau o altă soartă decît cea a pămîntului. William s-a întîmplat să meargă la facultate şi a devenit profesor de literatură engleză. Şi aici apare prima schiţă a identităţii sale...dragoste şi pasiunea faţă de cărţi şi cunoaştere. Se căsătoreşte cu o domnişoară de care se îndrăgostise de la prima vedere şi pe care o ceruse după 2 săptămîni. Rece, fără emoţie, Edith, acceptă. Nici acum nu ştiu de ce? Ea nu l-a iubit niciodată...mai degrabă l-a urît. Ştiţi, el e atît de răbdător, atît de iertător în dragostea lui, în maturitatea lui în omenia lui....eu îi rupeam părul femeii astea, aşa o stervă, nu alta! Înainte de a citi cartea, am citit cîteva critici şi ştiam că el îşi va înşela soţia undeva între capitolele cărţii şi asta mă făcuse inconştient să pun un scut între mine şi afecţiunea pentru protagonist. Dar după ce am văzut ce pacoste de femeie şi-a ales...îl tot grăbeam să îşi găsească un suflet care îl va iubi...pentru că el nu fusese iubit în viaţa lui, de o femeie...pînă la Katherine Driscoll.

El nu a avut mulţi prieteni, dar cei doi pe care i-a avut, i-a avut pentru o viaţă...

El a fost dintotdeauna un pic stîngaci, un pic singuratic, un introvert...simplu, neimportant, dar de o integritate de fier...cît de mult îl respect. Şi sunt lucruri despre care eu cunosc pentru că am citit cartea, dar oamenii din viaţa lui, studenţii de la universitate, fiica lui, soţia lui... nu ştiau toate tumulturile prin care el trecuse demn, integru, intact...

aşa sunt multe în vieţile noastre...multe dintre bunele, precum şi relele noastre rămîn în interiorul nostru, e o dramă, o luptă, o victorie sau o înfrîngere pe care o trăim în singurătate...pentru ceilalţi suntem oameni normali, obişnuiţi, banali....

"Stoner" de John Williams.

p.s. Eu nu voi nega că mi se întîmplă uneori să scap lacrimi peste filele unei cărţi...dar să sughiţ de plîns, înconjurată de un cîmp de şerveţele albe mototolite...asta nu ţin minte dacă mi s-a mai întîmplat vreodată...credeam că se stinge focul de atîta plîns....

10