Alta

Sunt zile care aduc mai mult decît anii, sunt clipe care fură tot ce nu a reuşit să agonisească o viaţă de om, dar cum nu ar fi..m-am întors. O altă.

Mă pornisem pe un drum bine croit, ştiam de unde vin, ştiam unde vreau să ajung. Mă vedeam acolo, undeva în depărtare, la distanţa unui an, bine mersi, aşezată, cuminte....ca să mă regăsesc o nebună, o bezmetică, o zburătoare. O altă.

Ce mi-a dăruit anul ăsta, cu neîndestulată promisiune, a luat de la mine cu nesaţ sau poate nici nu mi le dăduse, sau poate mi le dăduse şi le refuzasem eu. Acum nu contează. Stau într-un punct. Punct clar. O altă însă.

Şi mulţumesc că m-am întors la mine, la dragoste, la autenticitate, la sfîrîitul din venele mele, la bătaia inimii, la sclipirea ochilor, la mersul uşor, la alte promisiuni...dar pînă pornim la drum...să mai stau olecuţă cu mine.

Pilgrims (the Way)
https://www.youtube.com/watch?v=kxfokqUTTEY&index=4&list=PLbcBUqueELH7sxKlFJN298GPjp6KrhKxX

un dialog despre Rembrandt

e un fragment din cartea de sub perna mea (că noptieră nu am) "Lust for life" de Irving Stone care mi-a amintit de nişte prichindei de 18 ani care au venit acum cîteva luni la banca în care lucrez. Vizita lor făcea parte dintr-un program şcolar menit să informeze liceenii cu profesiile pămîntului înainte de alege drumul universitar. Unul din şefi mă rugase să petrec un pic de timp cu ei, să le explic ce fac în rolul meu în timp ce ei îmi ţin umbră (Job shadowing).

Am început discuţia lejer, la o cănuţă de ceai, în care ne-am prezentat toţi pe rînd. Stăteau aşa cuminţei în costume la patru ace care erau prea rigide pe trupuşoarele lor mici, şi răspundeau serios la întrebările mele simple. Îi întreb:

- Ce profesie v-ar plăcea?

Toţi mi-au răspuns că vor să fie bancheri.

Nu prea ştiau de ce. Aşa, din amalgamul de răspunsuri am sintetizat că e "cool". Mi-am adus aminte de mine..tare prăpădită mai eram la 18 ani..nu că acum aş fi mai acătării, dar acum ştiu cum să determin dacă-mi place profesia aleasă...cu o singură întrebare: "Is your heart singing at work?"

Posibil, totuşi, că întrebarea nu e din cele mai simple...cel puţin copilaşii mei, m-au privit nedumeriţi...şi atunci a trebuit să îi consolez că atunci cînd vor găsi profesia inimii lor, ea va şti cum să cînte.

Iar pînă atunci un dialog dintre Van Gogh şi Mendes (profesorul de greacă şi latină care îl pregătea pe Vincent pentru examenele de intrare la teologie):

"He [Rembrandt] died in poverty and disgrace", said Mendes in an ordinary tone as they passed the old house.

[...]

"He didn't die unhappy though" said Vincent.
"No" replied Mendes "he had expressed himself fully and he knew the worth of what he had done. He was the only one in his time who did".
"Then did it make it all right with him, the fact that he knew? What if the world had been right in neglecting him?"
"What the world thought made little difference. Rembrandt had to paint. Whether he painted well or badly didn't matter; painting was the stuff that held him together as a man. The chief value of art, Vincent, lies in the expression it gives to the artist.Rembrandt fulfilled what he knew to be his life purpose; that justified him. Even if his work had been worthless, he would have been a thousand times more successful than if he had put down his desire and become the richest merchant in Amsterdam."

Identitate şi extensiile personalităţii. Partea I - Definiţii

Defineşte cuvîntul "Identitate".

"Identitate" este un schelet moral al fiecărui om. Schelet moral. Îmi place cum am definit. 

Precum scheletul, de cele mai multe ori nu se vede. "Identitate" nu e egal cu "personalitate". Pentru că personalitatea e un atribut exterior, care poate fi judecat precum sub judecaţi nişte pectorali. "O, e atît de seacă/sec, niciun fel de personalitate"...cîte ori am auzit această frază la fel de deşartă. Pentru că fiecare dintre noi e dator să etaleze o personalitate, pentru că dacă nu e etalată, ea nu există...e precum o ţîţă frumoasă, dacă există, se vede...

Nimeni însă nu am auzit să-i reproşeze cuiva că are schelet urît. "Are coastele prea scurte sau tibia prea lată" - iată din astea nu am auzit. Pentru că ele sunt adînci, atît de adînci încît nici noi nu ştim cum arată, de cele mai multe ori.

Eu nu m-am gîndit la identitatea mea pînă acum cîteva luni cînd mergeam pe drum şi m-am înfricoşat la următorul gînd: "dar cine voi fi eu dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi nu îmi mai place să ascult coloanele sonore?" Sună infimă nedumerirea mea? Nu şi atunci cînd coloanele sonore sunt un os din definiţea mea.

"Dar cine voi fi eu, dacă mă voi trezi într-o dimineaţă şi voi afirma că nopţile sunt preferatele mele, mai dragi decît dimineţile?" 

Nu ştiu cine voi fi, dar nu voi fi eu...

nu pot să nu las una din dimineţile mele aici.

Paradoxul frumos al prieteniei

Eu am un om de suflet foarte scump. Din aştia am puţini, o singură mînuţă ar fi de-ajuns. Despre ea am mai scris, mai demult. Au trecut ani. Deşi drumurile noastre au luat-o razna, pe ea nu mi-o fură nicio distanţă, nicio mare, niciun bărbat. Şi sper că nu mi-o vor fura niciodată.

Am adunat ani amîndouă, ne-am format ca femei între timp, ne-am angajat în servicii, în relaţii cununate sau mai puţin, ne-am găsit îndeletniciri în timpul liber, am descoperit lumea....fiecare în lumea sa. Şi deşi de cele mai deseori trăim viaţa în paralel, atunci cînd se întîmplă să ne intersectăm vocile, privirea sau braţele...ne depănăm cardiogramele...

Ea poate intra în sufletul meu fără cheie, ea are access la toate gîndurile mele...de la obscene pînă la pudice, ea îmi cunoaşte zeii şi demonii, ea ştie despre dorul meu, ea ştie despre visul meu, ea îmi cunoaşte toate aluniţele trupului, ea ştie despre metoda mea contraceptivă, despre tot ce scriu aici pe blog...dacă m-ar întreba.

Ea mă poate întreba orice, pentru ea am toate răspunsurile. Dar paradoxal, ea care are cheia sufletului meu, nu va intra niciodată neinvitată. Nu va profita niciodată de acest privilegiu de a-mi scruta sufletul neînarmat. Nu îmi va pune întrebări, nu va căuta răspunsuri, nu-şi va ţinti curiozitatea spre sufletul meu obosit..şi se va retrage atît de deschis în faţa slăbiciunilor mele, de parcă aş şti că tăcerea e cel mai mare dar pe care mi-l poate oferi. 

Eu nu ţi-am spus-o niciodată despre această virtute. înţelepciune sau instinct pe care l-am detectat în relaţia noastră, dar ştiu că tu citeşti aceste rînduri acum...şi trebuie să ştii că eu te iubesc, şi mi-e scumpă mult prietenia noastră.

privacy

de cîteva ori mi s-a amintit că îmi dezghioc creierii şi măruntaiele inimii într-un spaţiu public (aici pe blog). Pentru mine blogul e un spaţiu foarte intim, deşi camuflat căci lentila prin care îl citesc eu e mult mai puternică decît a ta, pentru că toate personajele mele au un cronotop şi un nume real pe care îl cunosc doar eu, sau puţini. Şi apoi, cine dă pe aici, e om bun...căci îi pasă de mine.

M-am observat în ultimul timp. Fac share mult mai rar pe facebook, cred că fiecare al patrulea sau cincilea post. La început evitam să distribui posturile despre lăuntricul meu, acum am ajuns să mă zgîrcesc la un cîntec. În general nu mai postez muzică pe facebook în ultimul timp, cu excepţia cîntecelor care nu îmi plac...my only one-night stands. Cîntecele care mă topesc, le ţin doar aici...

Şi mă gîndeam...ce e cu mine?

După un minut adînc de introspecţie am conclus că muzica pe care o sădesc aici e foarte intimă, e foarte preţioasă mie. Eu mă înconvoi ca fierul fierbinte sub undele fiecărui cîntec din categoria "Muzica se naşte-n rai". Eu trăiesc o mie de clipe în acel soundtrack, personific zeci de situaţii, inventez de fiecare dată un apus nou şi o lună albastră, îmbrac o haină nouă de fiecare dată, gonesc o maşină în încheturile unei serpentine înalte, mă scufund în cele mai adînci ape, descalţ zeci de pantofi, mă pierd în mrejele unui orgasm, opresc ploi şi scriu scrisori...

eu trăiesc fiecare notă.

Eu văd fiecare notă, o transplantez din compoziţia muzicală între bătăile inimii mele...

şi tot asta să distribui pe facebook sau în altă parte? Desigur că nu.

Dar aici e un sanctuar al trăirilor mele, e cămara inspiraţiei mele, e mica mea arhivă despre mine şi mica mea autobiografie...aici nu e un spaţiu public, aici sunt eu însămi.

despre toate zilele

Zilele nu poartă nicio vină. 

o mică analiză despre integritate

De cîteva zile sunt tentată să-mi redenumesc blogul, de parcă aş vrea să-l dezbrac de straiele vechi şi să-l îmbrac într-o rochie nouă. Dar mai mult decît o procedură cosmetică, e acest concept pe care îl rugum de ceva timp despre viaţă, care mă inspiră la lucruri noi în viaţa mea. Şi totuşi, numele blogului meu nu se va schimba, aşa precum nu poţi schimba numele unui om. Trebuie să fie măcar cîteva repere solide în viaţa fiecărui om care nu se schimbă niciodată, pînă la moarte. E nevoie de ele pentru ca atunci cînd ne pierdem să ne putem regăsi. Pentru mine e o integritate să pot conta pe faptul că pînă la sfîrşitul vieţii mele culoarea mea preferată va fi galben şi pasărea mea preferată va rămîne pescăruşul. Nişte nimicuri, la prima vedere, dar pentru mine e important să ştiu că oricîţi ani nu ar trece, cîte războaie nu aş purta, cîte bucurii nu aş creşte sub coaste, cîte vînturi nu m-ar bate...sunt lucruri care nu se schimbă în fiinţa mea mică. Eu ştiu că oricîtă muzică bună nu aş asculta, sufletul meu va tresări la auzul sitarei...ca o chemare genetică. Eu ştiu cîte nopţi frumoase nu aş trăi, dimineţile devreme vor fi preferatele mele...eu ştiu cîte fructe coapte nu aş avea la îndemînă, voi sări la vederea unor zarzări verzi...şi voi fi tentată să fur cireşe abia coapte din grădina altor oameni...pentru că aşa făceam în copilărie. Sunt foarte puţine lucruri în noi care nu se schimbă pe parcursul vieţii, şi care pentru mine sunt scumpe, căci ele îmi mărturisesc cine sunt eu...

numele blogului meu fiind unul din ele...

Niciodată să nu ceri omului iubire

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire. E mai simplu să ceri cerului ploaia să cadă peste un pămînt însetat de arşiţă, sau mărului sterp să plodească roadă, decît să ceri omului să dăruiască dragoste. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire - pentru că asta nu se cere. Aşa precum nu poţi cere mamei să ai ochii albaştri cînd mama te-a făcut cu ochi căprui, aşa nu cere dragoste de la un om...Şi nu e vinovat omul că nu (mai) iubeşte...precum nu e vinovat vîntul care se domoleşte după o furtună. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire...dăruieşte dacă se revarsă, fără a aştepta iubire în dar, căci nimeni, dar nimeni pe acest pămînt nu poate iubi la instrucţiunea cuiva...nici torturat, nici proslăvit.

p.s. m-am cam pierdut pe blog, am un serviciu nou care mă consumă, dar cînd merg în tren sau pe drum, ţes gînduri pe care uneori reuşesc să le ţin minte şi să le transpun aici. Reflecţia de mai sus, e una pozitivă de fapt...lecţii de viaţă, sau ce-o fi...

fiţi fericiţi, iubiţi..iubiţi ce aveţi cît mai aveţi, cît mai sunteţi

*sursa imagine: pinterest

Am vrut să plec

De fapt, am vrut să plec. Mi se făcuse silă de aceeaşi pereţi, mi se făcuse silă de aceleaşi oase, de aceeaşi fiere, de acelaşi stomac. Mi se făcuse silă de aceleaşi ploi şi de aceeaşi dragoste, mi se făcuse silă de aceeaşi plămîni care respiră acelaşi aer, de aceeaşi gură care rosteşte aceleaşi cuvinte, aceleaşi tălpi care mă poartă pe aceleaşi cărări. Am vrut să plec, să o iau razna...într-o crăpătură de noapte, cînd luna se cotileşte spre alte lumi, iar soarele încă nu a început să se strecoare pe lumea asta. Am vrut să mă strecor printre ciripitul păsărilor din copaci, să mă mistui în verdele de afară, să plec..pe un alt pămînt, să cunosc alţi oameni, să iau un alt chip, să port o altă fiere, o altă maiură (da, da, anume "maiură", şi nu "ficat"...revin cu un alt post despre asta), cu alţi ochi...dar mi-a fost greu să plec fără mine...nu ştiu ce a mai rămas din acel mine, dar ceva a rămas, ceva în care se ascunde acel mic şi infim "autentic"...pe care niciun avatar nu mi-l poate oferi. Şi am revenit la micul meu "autentic", mi-am privit mormanul de oase, mi-am privit căpiţa de muşchi...şi m-am strecurat cuminte sub aceeşi pereţi, şi mi-am întins perdelele aceloraşi amintiri şi am aprins lumînarea aceluiaşi suflet.

De asta voi continua să scriu, printre toate cuvintele spuse aici, mă regăsesc în orice anotimp...

*poza nu îmi aparţine

Respectul de sine (o mică introspectivă) sau cum e să nu cunoşti limba statului în care trăieşti

Sunt ceva ani de gînd încerc să descifrez ce înseamnă conceptul "respectul de sine". Aşa, la prima vedere, s-ar părea că e o întrebare uşoară, dar cînd încercam să o verbalizez, nu dădeam decît peste un stol de banalităţi generalizate. Întrebarea asta mi-am pus-o trei ani în urmă. Nici azi nu am un răspuns complet, argumentat şi exemplificat.

Dar, un mic gînd s-a coagulat în timpul şederii mele în Praga. E poate a bilioana parte din acest concept, şi totuşi e prima bilioana parte pe care o voi verbaliza, pe care am trăit-o şi de la care voi începe drumul lung spre acel unul întreg.

Iluzia amintirilor

Mi s-a întîmplat să port în sîn amintiri în care s-a coagulat o viaţă din mine. Scumpe precum îmi sunt mădularele, scumpe îmi erau gîndurile care mă uneau de o amintire tot mai batrînă. Şi precum aş ţine o rugăciune în palme, aşa revin eu imaginar la unele întîmplări din viaţa mea care includ cel puţin un alt om...şi mă gîndesc drag şi cuminte la ce s-a întîmplat între noi. Uneori, lucruri foarte mici, foarte mărunte au fisurat adînc trăirea mea de altă dată şi au rămas împlîntate în inima mea. Şi eu privind gaura din sufletul meu, care a devenit o apoteoză, am amăgitoarea iluzie...că aceeaşi amintire e păstrată cu drag la capătul celalt al trăirii, de celălalt om. 

Amintirile nu sunt o experienţă comună din păcate, sau din fericire, nu mai ştiu. Amintirea mea nu va fi şi amintirea ta...şi chiar dacă va fi, intensitatea pe care o simt eu şi importanţa pe care o dau eu unui fapt nu se va oglindi la fel în inima altcuiva.

De asta, revenind în gînd la un trecut în comun, de fapt revin la amintirea mea, revin la ce am trăit eu, la ce am simţit eu, la ce am ales eu să fie amintire...

Iar celălalt om poate demult a uitat icoana ta...şi poate, foarte probabil, are alte icoane...despre care tu nu ştii. 

the Package

Tu nu eşti perfect (ă), ferice de tine. Perfecţiunea e uniformă. De fapt, nici nu ştiu cum e. 

[Caveat: tot ce va fi spus în continuare să fie încadrat doar în contextul unei relaţii, şi alte situaţii ar putea fi aplicabile, dar nu sunt epicentrul acestui post].

În trecut, cînd îmi spunea cineva că sunt perfectă în mijlocul unei epilepsii de dragoste, îl avertizam de cît venin zace în mine şi credeam că această transparenţă inutilă şi acceptul înflăcărat al tuturor păcatelor mele vor fi premisele unei relaţii sănătoase.

Azi zîmbesc foarte discret şi nevăzut cînd vreun bărbat miop mă numeşte perfectă. Mă întorc şi plec. Am învăţat că a explica cît de acră e lămîia unui om care nu a gustat din ea, e pur şi simplu, inutil. 

Suntem asimetrici. E clar. Suntem buni şi răi într-un singur corp. Şi deşi e bine să vrem să ne şlefuim, trebuie să fim conştienţi de relele dar şi de valorile pe care le preţuim şi care ne sunt indispensabile. Dacă ar fi să iei acum o foaie şi un toc şi să te gîndeşti doar la 3 calităţi (sau mai puţin) pe care e absolut necesar ca partenerul tău să le aibă pentru a asigura o relaţie durabilă, care ar fi ele? În primul rînd e un test pentru a vedea cît de bine ştii ce vrei...E important. Apoi e sănătos să conştientizezi că acel om are şi neajunsuri pe care trebuie să le poţi accepta...scrie şi neajunsurile...cît mai multe, toate, pe cîte le ştii. Uite-le. Astea-s. Te poţi împăca cu ele?

Dar mi s-a întîmplat să întîlnesc şi bărbaţi conştienţi de dorinţele lor şi neputinţele mele. De fapt, unul singur...care a început discuţia altfel..

 - You're a hell of a devil. [...] But I want the whole package.

Desigur, asta nu e o garanţie de durabilitate. Şi nu înseamnă nimic mai mult decît că e destul de matur pentru a folosi un cîntar înainte de a lua o decizie.

Să fiţi buni, să fiţi sinceri.

Un weekend frumos,

Irina

Toate după merite

a se citi pe acest cîntec:

"spend all your time waiting
for that second chance..."

răsuna radio-ul în întunericul nopții iluminat de felinarele mașinilor de pe autostradă. Peste sticla ce se aburea la apropierea răsuflării mele, se întrezărea luna peticită după o pînză de cirrocumulus. 

Volanul stătea cuminte și obosit în strînsoarea mea caldă. Gîndurile se limpezeau și ele de o săptămînă de 20 de milioane...lăsam în spatele mele toată civilizația, toate activele lumii, toți oamenii pămîntului...și mă adînceam în iubita mea seară de vineri, o seară tîrzie...ce s-a așezat pe bancheta de lîngă mine, tăcută și limpede...ca o bună prietenă, tăcerea căreia nu stingherește...ci liniștește și umple de pace..

” I found some peace tonight...” continua piesa de S. McLachlan.

Mă gîndeam că tot ce mi s-a dat, mi s-a dat după merit. Tot ce avem, avem pentru că cîndva am întins mîna și am luat...sau dimpotrivă, cînd ni s-a dat, ni s-a părut prea puțin...ni s-a părut că merităm mai mult...și am preferat să așteptăm.

Nu poți alege părinții, frații, țara care te naște. Și sper că nici nu ți-ai dorit să le alegi. Dar ne alegem profesia, prietenii și oamenii scumpi cu care trăim vieți și naștem copii. Mi s-a întîmplat de multe ori să văd cupluri incongruente...parcă era mai frumușel băiatul, sau mai isteață domnișoară...azi nu mai îndrăznesc să gîndesc că unul e mai bun decît altul. Sau altădată, la lecția de tango venea un moșnegel înalt, vînjos, curios și dornic să învețe dansul...și venea cu o moșnegică de la care duhnea a vin, și care după o pirueta se tăvălea pe jos...și apoi încă 10 minute pe scăunel. Și cum veneau regulat împreună, și ea venea regulat amețită...mă întrebam.cum? De ce? De ce ea?

Pentru că cîndva el așa a ales. Poate are femeia ceva ce nu se întrezărește din unghiul meu, sau poate nu la lecția de dans.

Și chiar dacă nu are, el a vrut-o așa. Nu cred că a venit cineva într-o zi, i-a pus o armă la tîmplă și l-a forțat să danseze tango cu bețiva asta.

Merităm fiecare gram din fericirea sau nefericirea pe care o avem alături, pentru că într-o relație în care intrăm de bunăvoie...odată ce ruginește, se amărăște sau nu mai are niciun gust...putem ieși de bunăvoie. Și dacă am ales să o răbdăm, sau să îi mai dăm o șansă...am făcut-o nesiliți de nimeni...și nu e nimeni vinovat că azi ești dezamăgit/ă...a fost alegerea ta, doar a ta. Și nu e nimeni-nimeni altcineva vinovat. Și nu da vina pe nimeni...shhh..și nu te plînge de pașii pe care i-ai făcut singurică...

și toate acestea gînduri îmi trafică mintea...și îmi place să simt volanul, îmi place să decid direcția în care o voi apuca chiar în acest moment. În această clipă, toate, absolut toate cîte le am...le am în mîinile mele.

Drumul se îngustează prin pădurea sumbră și deasă...pinii ce străjuiesc cărăruia pe de o parte și altă se înalță sprea luna senină și plină...și de ar urla acum un lup...ar completa această imagine feerică în care frica mi s-a încrustat mai mult din propria-mi dorința pe piele.

....”memory seeps from my veins
let me be empty”

Ajung pe un drum de-a lungul rîului...niciun felinar, doar luna. Niciun om, doar eu, niciun vuiet...doar motorul. Îl opresc și pe el. Cobor încetișor să nu destram liniștea nocturnă și clinchetul apei. Vin lîngă gura apei cu un braț de gînduri și amintiri...

tot ce am, am după merite...și bunele și relele. Eu nu am întîlnit oamenii răi în viața mea, toți au fost frumoși, interesanți, deștepți...dar uneori în timp au devenit incompatibili sau nu am ținut același pas...sau ne-am îndepărtat, sau ne-am uitat...

și i-am adunat pe toți din toate amintirile mele la gura apei...să privim cum curge rîul...să mă oglindesc în apa rîului să văd cum m-am schimbat eu, cum s-au schimbat ei...și pe unii din ei i-am lăsat să plece în pace pe apa liniștită a rîului. Nu am nicio părere de rău...aleg să fiu liberă de trecut, de alegeri ce nu își mai au loc azi lîngă mine...lîngă gîndurile pe care le chem în mașină roșie de lîngă drum...

să mergem..ne așteaptă vineri, plină de mister, plină de aventură...să mergem să o ducem la castel.

firul metalic

deși suntem de plastilina în mîinile vieții, luînd forma zilelor noastre, crescînd piei de porc la fiecare palmă a ei, este un fir metalic însăilat în fiecare din noi care rămîne neschimbat. Acel fir nu are vreo polarizare între bine și rău...e precum o culoare. Nu sunt culori urîte. Orice culoare poate fi frumoasă și adecvată în combinație cu alte culori, și orice culoare poate provoca dezgust amplasată nepotrivit. Și aici ar trebui să vorbesc despre compatibilitatea dintre oameni. Dar nu despre asta vreau sa truluiesc azi.

De ceva timp încerc să înțeleg din ce sunt însăilată eu, să găsesc acel fir metalic propriu ființei mele. Ce este în mine care nu s-a schimbat de cînd mă țin minte? E greu să identifici un răspuns imediat...eu am răspuns peste ani. Am încercat să mă observ mai ales cînd dădea un vînt peste mine, care chip al meu nu a îmbătrînit...

nu trebuie să fie ceva abstract sau filosofic care nu se supune unei definiții exacte. Eu caut lucruri lumești, mici...precum obișnuința de înnoda șireturile într-un anumit fel, sau a privi în viceu de cîteva ori înainte de a ieși, sau preferința pentru o anumită culoare, sau obiceiul de a asculta muzică indiană, sau ondularea vocii la pronunțarea anumitui cuvînt sau șuieratul unei litere, sau notarea de la 1 la 10 a fieăcărei cărți citite, sau obiceiul încăpăținat de a termina orice carte începută indiferent de cît de plicticoasă nu ar fi...sau greutatea pusă în anumite cuvinte precum ”jur” sau ”promit”...

nu sunt lucruri care ne fac neapărat mîndri, dar sunt lucruri care precum un miros sau o cicatrice ne identifică...și uneori e pur și simplu, curios să mă observ...căci dincolo de aceste banalități, aceste lucruri nu se supun nici unui strat de aramă, nici unui vuiet al vieții. Ele stau nevăzute...zugrăvite de toată lustruială personalității noastre prin școli și lumi, și vieți...și atunci cînd zugrăveala nu ține...revenim la noi pentru a ne întreba de unde am pornit.

las aici un capăt din firul meu metalic care m-a susținut și m-a ridicat din orice viață...

Cu mîna prin iarbă...

Rătăcisem pînă tîrziu prin orașul ruginit de apus...gîndurile mele răvășite de căldura văratică, de vîntul ușurel ce se strecura prin mîneci, de mirosul de iarbă umedă...se împleteau în drum spre căsuța ei. Știam că deja trebuie să fie acasă la ora asta, ea nu prea ieșea nicăieri după amurg...

Era atît de liniște în tot sătucul ăla micuț încît pașii mei se cotileau pînă în hăul pustiu răsunînd ca niște fărîme de roci mici..Ajunsesem la portița ei pe care o deschisesem cu mare grijă și precum un hoț intrasem tiptil în ograda ei...voiam să îi fac o surpriză.

În casă nu se zărea nicio lumină, un mic felinar răspîndea lumină în grădina de după casă.. Am pornit să caut lumina. Respiram încet...era un asfințit..sfînțit de o lumină mai rară, și acel miros de iarbă proapăt culeasă îl trăgeam prin nări cu poftă măsurînd-mi respirațiile...cînd la colțul casei...o zării în iarbă.

Stătea culcată cu obrazul lipit de pămîntul rece, plimbîndu-și o singură palmă peste pieptul pămîntului...încet și apăsat, după care își apăsă degetele în iarba moale și-și trecu degetele prin firele ei..precum ar fi mîngîiat un piept de bărbat. Era atît de senzual și intim modul în case își ferecase pumnișorul printre firele de iarbă...încît avui impresia că asist la o scenă de dragoste și pentru o clipă am închis ochii rușinată.

Era cea mai frumoasă scenă de dragoste pe care o văzusem vreodată...își descleștase pumnul, și a început să își plimbe din nou agale buricele degetelor peste pămîntul puternic și tăcut ca un bărbat...apoi rîzînd își băgă nasul în pieptul lui, luînd o gură plină de aer din rădăcina gliei...mușcînd iarba verde și mustoasă...

Niciodată nu întîlnisem un oximoron mai puternic decît această senzualitate inocentă...

Cea mai mare fericire

Eu nu mai știu ce culoare are fericirea, de miroase amărui, de are gustul dulceag. Eu nu mai țin minte cum i se preling lacrimile cît mugurii peste buzele fierbinți, eu nu mai țin minte ce veșminte înaripate poartă...eu nu o mai aud glăsuind...dar eu îi ascult tăcerea. Îi simt pulsul calm, îi simt fruntea dezmorțită de gînduri, și din umbra ei, nevăzută de ea...încerc să o cunosc. Nu vreau să o sperii, nu vreau să fugă de mine, de asta stau cuminte și tac și eu...și poate nu i-am simțit vîrtejul, poate nu mi-am ieșit din minți în tainele celei mai mari nebunii în care să mi se sfarme tîmplele de rai și iad...dar am învățat să o descopăr de la distanță, în doze mici, încercînd să o domesticesc...să o învăț cu prezența mea cuminte. Și ea se rușinează tot mai puțin de volatilitatea ei...uneori îngenunchează lîngă mine obosită...și mă lasă să îi privesc cea mai mare dragoste...

Eu vorbesc premoniții, dar dintr-un instinct animalic sau matern...știu care îmi va fi cea mai mare fericire și cea mai mare dragoste. Știu pentru cine mă voi dărui pînă în brațele morții, și pentru cine voi dori să fiu cea mai bună, cea mai corectă, cea mai înțeleaptă...eu știu cine mă va inspira cel mai mult...și cine îmi va deveni tot rostul vieții mele... cea mai mare dragoste, cea mai mare fericire...

Iar pînă atunci stau în umbra tuturor utopiilor...într-un calm de zen.

S-a născut Miercuri

S-a născut Miercuri. S-a născut ziua mea de Miercuri...a prins o formă definită, drăgălașă, energică. I-am însăilat un plan de toată frumusețea...I-am croit un început matinal...se trezește aproape de șase și merge fuguța la ora de Spinning. Apoi, în drum spre serviciu, alege o cafenea la întîmplare pe toată lungimea străzii King Street din Londra...unde i se trezesc și poftele guriței. Doar Miercuri merge la cafenea. Celelalte zile mănîncă cereale acasă. Și niciodată nu merge la aceeași cafenea...o alintătură de zi, nu alta. Dar lucrează precum celelalte zile, cu excepția weekend-ului, desigur. Lucrează harnic, lucrează mult. Și seara, Miercuri...merge la Milonga. Trei ore Miercuri lunecă pe o podea sărutată de parade, santade, salide, ochos...se deconectează de tot lumescul, de toate gîndurile de peste zi...

și apoi vine acasă...pentru a-i oferi somn și liniște zilei de Joi.

Noapte bună, Miercuri.

Self-suficient

Eu nu am știut că mie îmi place atît de mult singurătatea. Știam că îmi place să mă izolez din cînd în cînd, de lume, de drumuri, de cuvinte prea multe...dar nu eram sigură că singură e bine. Și apoi, erau prieteni care nu mă înțelegeau...Dar dacă așa e firea mea, mai închisă, mai tăcută, mai gînditoare...oare să fie păcat îmi ziceam eu? Oare chiar să fie păcat că mă simt bine singurică, că îmi este interesant cu mine, doar cu mine uneori? Uneori am nevoie să fug de toți, așa cum alții au nevoie să alerge în brațele unui prieten, ale unei băuturi, ale unui leac...eu am nevoie să alerg la mine, să mă reconstruiesc, să mă adun ciob cu ciob, fărîmă cu fărămă, cuvînt cu cuvînt. Am nevoie să mă citesc doar eu, să gîndesc următorul capitol din viața mea în liniștea singurătății...

Eu merg singură la restaurant, la teatru, la film, la tango...și fiecare din aceste experiențe pentru mine e un prilej să mă așez frumușel și stingher, să nu mă audă nimeni, la vitrina vieții de unde îi pot vedea pe toți...să îi urmăresc fără niciun scop meschin, să mă oglindesc în vocea și mersul lor...

Privește cum se joacă copilul. Singur, și atît de fericit în toată lumea imaginației lui...

Singurătatea nu e o stare de doliu, o stare cînd te simți a nimănui...dimpotrivă, e un prilej de a decide cu cine vrei să o împarți - din toată lumea ce forfotește în afară cochiliei tale...și cel mai important, e un prilej de a te cunoaște...

Dacă ție nu îți este interesant cu tine însuți, dacă tu nu poți suporta cîteva zile în prezența ta, dacă gîndurile tale par toate opace și sleite...cum ai putea fi interesant pentru alții?

P.S. Am terminat cartea lui Osho " Love, freedom, aloneness" și precum e o carte călătoare, merge la Tanciu. Acum o citesc pe Karenina.

Zîmbetul ce rămîne

Îmi rezemasem fruntea caldă de sticla balconului, și înfășurîndu-mi mîinile în jurul unei cești de ceai, priveam cum felinarele alungă soarele veșted.

Pe una din ulicioare, răsăriseră două femei...de fapt, se întîlniseră chiar acolo, mi-am dat seama eu, după îmbrățișarea lor. Nu auzeam ce spun, dar le vedeam fețele îmbujorate de zîmbete. Nu și-au vorbit mai mult de un minut după care și-au luat rămas bun, zîmbind. 

Întorcîndu-și spatele una alteia pentru a-și urma fiecare drumul...zîmbetul uneia din ele se mai oprise pe chipul ei radiant...neștiut de nimeni, sincer, moale și cald, topindu-se natural ca o undă pe chipul unui lac. I-am urmărit chipul blînd pînă dispăruse furată de crepusculul felinarelor, lăsîndu-mi o aromă de suflet bun..pe care, din fericire, îl gustai de la balconul meu rece.

Mă înfruptasem dintr-un zîmbet sincer, dăruit nimănui...un zîmbet ce nu izvorîse din bunele maniere, normele societății sau fățărnicie...ci din bucuria de a întîlni un om..și rămase acolo zăvorît chiar și cînd nu-l mai vedea nimeni...doar careva umbre de la balcoane, probabil.

Mă clatină vînturile

"Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroare, şi lăsat iar în suflet, şi iarăşi înălţat. Şi nu ştiu nimic alt, şi nimic nu înţeleg." Fragment din "Romanul adolescentului miop" de Mircea Eliade.

Mhm..cam tîrziu. Cam tîrziu, ce-i drept...dar abia acum am început şi eu a mă întreba cine sunt cu adevărat şi care dintre toate sufletele care se iţesc din mine, e cel veritabil. Care, dintre toate dorurile mele, e cel mai statornic şi va răzbi prin măduva sufletului meu şi peste ani? Care, dintre toate durerile mele refulate, e autentică? Care, dintre toate dorinţele mele, va rămîne dorită în timp? 

Nu vreau să bagatelizez acest început spumant spre cunoaştere de mine...dar el nu a început din lectură asiduă, sau după o conversaţie duhovnicească, sau inspirat de undeva...Totul a început de la  meniul în care îmi oglindeam foamea. Mă tot "învîrteam" în jurul organismului meu...înţelegînd CE vreau să mănînc şi CÎT vreau să mănînc, tot buchisind în meniu...şi parcă vroiam şi pizză, şi îmi părea una puţin, două prea mult...dar poate totuşi nu pizză..poate supă?...pînă cînd mi s-a spus: "Tu nu te cunoşti pe tine."

Şi eu m-am îngîndurat...şi i-am dat dreptate prietenului care mă urmărise...şi am început a urmări şi eu.

Dacă mi-e greu să îmi înţeleg foamea, cum îmi voi înţelege iubirea, durerea, credinţa... cum mă voi înţelege...?   E timpul să încerc să mă cunosc...