Saturday, March 30, 2013

Femeie

Azi vă voi povesti o istorioară despre Sofia. Împărțisem cu ea odaia cîțiva ani în urmă pe cînd eram studentă.  Ea nu era cea mai frumoasă femeie pe care o cunoscusem vreodată, dar avea un nu-știu-ce și un nu-știu-cum...Era, mai ales, atrăgătoare cînd povestea cu gurița ei mică lucruri complicate aranjate frumos și logic. Era atrăgătoare cînd scria la masă lăsînd umbrele părului ei lung să scalde podeaua...și fruntea ei mică părea atunci grea și îngîndurată, și departe-departe de chipul ei...

Deși eu mă ascundeam sub pătură prima, încercînd să prind cît mai mult somn odihnitor...mă odihneam privind-o atît de concentrat aplecată peste vreo carte năprasnică sau scriind scrisori...sieși cred, pentru că le ascundea sub o plapumă în dulap...sau poate le scria cuiva, dar nu avea curajul sau motiv să le trimită....Să nu speculez totuși.

Sofia lucra de cîțiva ani. Era independentă financiar. Nu avea iubit. Se îmbrăca modest și uneori atît de monoton încît de nu ar fi avut licăriri în ochi, s-ar camufla. Se machia aproape niciodată. Nu își colora părul, nu ar fi avut nevoie de altfel. Era de frumusețea mărului copt, fraged, tînăr...dar prea asemeni multor alte mere pentru a fi observat. Cam așa era și Sofia.

Nu și noaptea...poate de asta nu mă prindea somnul, poate de asta deschideam ochii cînd auzeam cum foșnesc hainele pe care le dădea jos de pe dînsa, lăsînd să se întrevadă o lenjerie fină, mătăsoasă, de culoarea coralului, sau al trandafirului veșted...uneori de culoarea cerului obosit cu niște danteluțe gingașe ca norii puhavi. Pielea ei mirosea văratic..de era parfum, sau cremă de corp, nu mai știu...dar știu că mirosea de toată pofta...și întotdeauna, chiar și sub cei mai groși ciorapi de lînă..încălțată în cei mai invernali papuci...avea pediuchiura îngrijită, ojată în culori naturale...

De ar fi avut iubit, de ar fi dăruit această grijă de sine unui bărbat,  nu aș fi scris istorioara asta, căci ar fi fost ceva banal...dar ea era atît de fidelă femeiei din sine, încît nu avea nevoie de ochii nici unui bărbat pentru a se iubi...pentru a rămîne femeie...








Unul din cîntecele ei preferate..We had today...




Friday, March 29, 2013

Testament

Nu demult mi-am deschis un nou cont bancar. Dintr-o normă procedurală, presupun, pentru banca respectivă, m-au interogat, încercînd evident să îmi propună serviciile lor, despre toate activele mele, modul în care le administrez, pensii, asigurări pe viață și pe moarte...și s-a ajuns și la testament.

Mă întreabă: Aveți testament?

Am încercat să îmi imaginez ce a-și putea lăsa drept testament...și i-am răspuns scurt: Nu.

Eu sunt conștientă că mîine, sau chiar azi s-ar putea întîmpla ceva...(ieri la știri povesteau despre o frumusețe de copiliță ce fusese zvîntata sub roțile unui camion în Anglia...fuseseră vînturi foarte puternice pe aici) și într-o clipă nu mai sunt. Se întîmplă cu toți cîndva. 

Dar ce nu aș vrea..ce m-ar durea cel mai mult, dacă mai este vreo durere după moarte, sau vreun gînd lîncezind...nu aș vrea ca acest blog să rămînă tăcut și singur. 

De asta azi las o cheiță spre el bunei mele prietene și străjer matinal al acestui blog...și din tot sufletul sper că atunci cînd eu nu voi mai fi, dar din fericire, vor fi copiii mei, o voi ruga să le dea cheia spre grădina gîndurilor mele...să intre și ei, și să-mi sădească flori..pe blog, nu pe mormînt.

E cel mai scump dar pe care îl am pînă acum...și cred că ofițerul bancar nu m-ar fi înțeles, de lăsam testament parola la blogul meu :)


Thursday, March 28, 2013

Cea mai mare fericire

Eu nu mai știu ce culoare are fericirea, de miroase amărui, de are gustul dulceag. Eu nu mai țin minte cum i se preling lacrimile cît mugurii peste buzele fierbinți, eu nu mai țin minte ce veșminte înaripate poartă...eu nu o mai aud glăsuind...dar eu îi ascult tăcerea. Îi simt pulsul calm, îi simt fruntea dezmorțită de gînduri, și din umbra ei, nevăzută de ea...încerc să o cunosc. Nu vreau să o sperii, nu vreau să fugă de mine, de asta stau cuminte și tac și eu...și poate nu i-am simțit vîrtejul, poate nu mi-am ieșit din minți în tainele celei mai mari nebunii în care să mi se sfarme tîmplele de rai și iad...dar am învățat să o descopăr de la distanță, în doze mici, încercînd să o domesticesc...să o învăț cu prezența mea cuminte. Și ea se rușinează tot mai puțin de volatilitatea ei...uneori îngenunchează lîngă mine obosită...și mă lasă să îi privesc cea mai mare dragoste...

Eu vorbesc premoniții, dar dintr-un instinct animalic sau matern...știu care îmi va fi cea mai mare fericire și cea mai mare dragoste. Știu pentru cine mă voi dărui pînă în brațele morții, și pentru cine voi dori să fiu cea mai bună, cea mai corectă, cea mai înțeleaptă...eu știu cine mă va inspira cel mai mult...și cine îmi va deveni tot rostul vieții mele... cea mai mare dragoste, cea mai mare fericire...

Iar pînă atunci stau în umbra tuturor utopiilor...într-un calm de zen.



Friday, March 22, 2013

Cana cu ceai...și lapte

Eu prea mult cred în puterea pasului meu, în vibrația glasului meu, în mușchiul brațului meu pentru a accepta că destinul e predestinat. Tot ce mi s-a întîmplat vreodată a fost să fie pentru că la fiecare răspîntie peste care am dat, am ales un drum, un om, o cană cu ceai...așa cum am vrut-o eu.

Vă voi povesti o micuță istorioară din viața mea, care deseori îmi reamintește cît de imprevizibilă e totuși viața...și cît de frumoasă e cînd pui toate puzzle-urile împreună. Această istorioară e nesemnificativă per se, dar îmi aduce aminte că raza de soare străbate nu doar prin geam...uneori se ivește din crăpăturile pe care ni le croim noi prin betonul destinului. Deși ceea ce voi povesti se referă la viața mea profesională...adevărul și aplicabilitatea ei se răsfrîng și peste bătăile inimii..și asta mă bucură și îmi dă speranță mai ales...

Era o zi minunată mai ca toate altele din aceste ultime 2 luni...cînd mă înălțai ușoară de la masa mea de lucru în oficiu pentru a-mi pregăti o cană cu ceai. Din curtoazie, dar mai ales din atașament sincer pentru colegii de lucru, am întrebat cu voce tare dacă mai vrea cineva un ceai. Unul din colegii mei, proptit într-un fișier King Kong de mare, mă privise cu jale și rugător zise: Un ceai...(și peste cîteva clipe însoțite de pașii mei mici)..cu lapte te rog! (așa cum se cuvine unui englez). Am strigat din mers: will do!...

dar în capul meu se declanșase un proces intelectual: cît lapte se toarnă la o cană cu ceai? Cît de mult, cîte linguri, ce culoare trebuie să aibă un ceai pregătit omenește pe gustul unul englez? Nu pregătisem niciodată ceaiul cu laptele și mi se părea atît de umilitor pentru ceaiul din cană încît nici nu intenționasem vreodată să mă informez.

Am ajuns în kitchenetta noastră...unde uitasem că venisem în primul rînd din setea mea..Am preagătit ceaiul negru (pentru colegul meu, eu beau doar ierburi)..am scos sticla de lapte din frigider, și stăteam curbată, măsurînd cu ochiul cam cît ceai ar încăpea în cană. Văzînd că nu rezolv problema abstract, mi-am scos o lingură..am turnat o linguriță de ceai încît măscărisem culoarea ceaiului negru...dîndu-i un aspect grețos. M-am gîndit că trebuie să mai torn una.

Nu știu cît timp să fi trecut... eu tot mă buchiseam cu lingurița de lapte în ceai, cînd o doamnă pe care nu o cunoșteam venise și ea la bucătărie. Din făcătură și aspect mi se păruse englezoaică. Nu mă gîndesc mult și îi zic: Nu vă supărați, îmi arătați vă rog cum se face o cană cu ceai....și cu lapte, adaugai repede, văzînd că mă privește nedumerită. M-a rugat un coleg englez să îi aduc o cană cu ceai și nu vreau să îl dezamăgesc, dar mai ales nu vreau să-l otrăvesc, bîiguii eu.

Doamna mă privise binevoitor și cu haz îmi arătase cum se cuvine a pregăti o ceașcă de ceai cu lapte. După ce îmi întinse cana, eu îi mulțumii, mă prezentasem și prețios apucasem licoarea englezească ducînd-o cu atîta mîndrie la masa colegului meu...de parcă aș fi adus sfîntul Graal.

.........................................................................................................

A trecut o lună.

Într-o zi mă sună managerul meu, zicîndu-mi: Irina, vei fi implicată în proiectul X...detalii îți dau mai tîrziu și sunt curios să aflu de unde o cunoști pe Jane Doe. - Ummm, Jane..hmm..Jane Doe..okay, am zis eu, filtrînd zeci de nume în memoria mea, punînd receptorul. Posibil că e vreo confuzie la mijloc. Proiectul X era peste capacitatea și expertiza mea, unde mai pui și peste orarul meu de muncă. De asta, mă împăcai cu gîndul că șeful meu a neînțeles ceva. Și totuși verificasem cine e această Jane Doe...precum și imaginam, prea departe de mine, prea importantă pentru a ruga serviciile mele.

 - Jane a vrut ca tu să o ajuți la acest proiect. Cum ai cunoscut-o?
- Îmi pare rău, cred că o neînțelegere, eu nu o cunosc pe Jane. Sunteți sigur că m-a avut pe mine în vedere?
- Da, de mîine proiectul ei e prioritate pentru tine, precum e pentru întregul business.
- Bine. Sper să o cunosc și eu pe Jane mîine.

Dar Jane îmi scrisese chiar în aceeași zi, rugîndu-mă să o ajut la proiectul ei, precum mă ajutase și ea  să pregătesc cana cu ceai...

Nimic nu se întîmplă întîmplător...uneori o privire, un cuvînt, o cană cu ceai...schimbă proiectele la care lucrăm, oamenii de care ne lipim viețile, copiii pe care îi naștem...

Monday, March 4, 2013

Allegria mea

Azi am testat noua mea cameră Legria HF G10...e un o versiune neprelucrată, cu puțină muzică să fie mai vesel.


Sunday, March 3, 2013

Carmen

Am revăzut-o pe Carmen pentru a treia oară...de dată asta în Londra, cîntată în engleză în regia lui David Freeman. Nu a fost destul...am ieșit de acolo parcă întristată că nu am lăsat mai multă inimă pe acea scenă. Cred că e engleza....cum așa să cînți opera în engleză?? Mai ales o opera franceză...cum s-o cînți pe Carmen  în engleză?..

poate i-a lipsit și solistei acea voce rotundă și puternică pe care o auzii la La Scala...fără de care nu poți cînta Habanera. Cu toate acestea Carmen rămîne opera cu cele mai cunoscute arii, și te face să tresari cel puțin pentru că că îți dă impresia că nu ești chiar atît de neștiutor și străin de artă...și ți-a lipsit doar cunoștința numelui autorului Bizet..