Cea mai mare fericire

Eu nu mai știu ce culoare are fericirea, de miroase amărui, de are gustul dulceag. Eu nu mai țin minte cum i se preling lacrimile cît mugurii peste buzele fierbinți, eu nu mai țin minte ce veșminte înaripate poartă...eu nu o mai aud glăsuind...dar eu îi ascult tăcerea. Îi simt pulsul calm, îi simt fruntea dezmorțită de gînduri, și din umbra ei, nevăzută de ea...încerc să o cunosc. Nu vreau să o sperii, nu vreau să fugă de mine, de asta stau cuminte și tac și eu...și poate nu i-am simțit vîrtejul, poate nu mi-am ieșit din minți în tainele celei mai mari nebunii în care să mi se sfarme tîmplele de rai și iad...dar am învățat să o descopăr de la distanță, în doze mici, încercînd să o domesticesc...să o învăț cu prezența mea cuminte. Și ea se rușinează tot mai puțin de volatilitatea ei...uneori îngenunchează lîngă mine obosită...și mă lasă să îi privesc cea mai mare dragoste...

Eu vorbesc premoniții, dar dintr-un instinct animalic sau matern...știu care îmi va fi cea mai mare fericire și cea mai mare dragoste. Știu pentru cine mă voi dărui pînă în brațele morții, și pentru cine voi dori să fiu cea mai bună, cea mai corectă, cea mai înțeleaptă...eu știu cine mă va inspira cel mai mult...și cine îmi va deveni tot rostul vieții mele... cea mai mare dragoste, cea mai mare fericire...

Iar pînă atunci stau în umbra tuturor utopiilor...într-un calm de zen.