Geneza la egipteni

Cei care se sinchisesc de cuvîntul "erecţie" rog să nu citească mai departe.

Cred că am pomenit pe undeva că citesc Legendele Egiptului antic. E una dintre cele 7 cărţi de istorie pe care le-am procurat recent pentru a mă simţi mai puţin analfabetă cînd în jurul meu se discută războaie şi imperii. Pe timpuri, aveam lîngă mine un om scump care le cunoştea pe toate la capitolul istorie. Şi eu cu mare drag uitam tot ce îmi spunea ca să mai am prilejul să-l mai întreb o dată. În fine, unele lucruri se schimbă cu timpul, din păcate prostia nu...de asta am zis, că nu ar strica să mă educ acolo unde nici şcoala, şi nici dragostea nu a lăsat urme.

Şi de atîta tulburătoare voinţă şi determinare, am zis să încep cronologic de la bun început. Hai de la Egipt. Hai. Dar pînă ajungem la faraoni, hai să ne aclimatizăm cu materialul sobru prin a începe a despica lejer nişte legende. M-am convins, eu. Ei bun.

Eu cînd eram mică citisem la sigur nişte legende egiptene. Ştiu că au fost cîteva seri în care mă pasiona Ra, zeul soarelui, şi dacă m-ai fi întrebat pînă acum nu demult dacă mai ştiu zei egipteni, l-aş fi adăugat pe Osiris la listă. Slăbuţ.

Acum, cred că aş mai adăuga cîţiva...sunt o pădure de zei. Atîta învălmăşeală, niciun fel de cronologitate, niciun fel de logică (de fapt, de unde logică la egipteni, logica a fost creată mai tîrziu de greci)...o droaie de zei creează lumea, apoi fiecare în felul lui, apoi unii din ei nu sunt deloc consecvenţi în istorisirile lor...ba oamenii au fost născuţi din lacrimile cerului, ba din sîngele lui Ra, ba din sperma lui Amut. Dar dintre toate ele, cea mai recunoscută şi datată pare a fi legenda lui Amut, despre care vă voi povesti.

Eu nu înţeleg ce fel de traduceri citeam noi la şcoală...eu nu ţin minte legendele egiptului antic să fi fost atît de interesante pe vremuri...

În fine, legenda spune că la început nu a existat nimic, nici aer, nici pămînt, nici fiinţă, nici spaţiu, nici timp, doar ape nemărginite care se chemau Nun. În aceste ape plutea un ou care plesnise într-o zi şi aşa apăruse Atum, El se autocrease. Oul plesnind, sub el crescuse o ridicătură de pămînt precum un mormînt (fapt interesant; faraonii pentru a hiperboliza această movilă de pămînt dătătoare de viaţă, au creat piramedele...noi am revenit la ideea de movilă cînd e vorba de morminte). Dar Atum se plictisea singurel, el avea nevoie de companie...şi aşa precum Dumnezeu îi creează pe Adam şi Eva, Atum îi creează pe Shu şi Tefnut. DAR, aici este un mic dar. Modalitatea în care îi creează e foarte...hermafrodită, ar fi un eufemism. Pe timpuri, sexualitatea nu era tabu. Imaginile pe care le voi descrie au fost de fapt descoperite în temple.

Deci, cum să creezi copii cînd eşti un singur bărbat în tot universul? Din fericire, Atum pare a fi după chipul şi asemănarea omului, şi fiind bărbat e înzestrat cu un penis. Dar nu este nicio femeie care să îl stimuleze...şi Atum recurge la masturbare: "Now Atum manually stimulates his penis...". Mîna lui e atît de importantă în acest proces încît a ajuns să fie numită zeitate şi ea de către egipteni pentru fapta asta măreaţă - totuşi a participat la geneză pînă la urmă. În unele temple, Atum şi mîna sa reprezintă un cuplu...interesant... imaginaţia mea pînă aici nu hoinărise, Ok, conception in progress. Dar pentru concepere e nevoie de un uter, pe care Atum evident nu îl are. Atum însă dispune de gură. Gura sa va fi uterul în care loc va avea loc conceperea (fecundarea a fost omisă...). Pentru ca sperma să ajungă în uter e nevoie de o măiestrie yogistă...

"Now Atum manually stimulates his penis before ejaculating into his own mouth, which effectively becomes a womb. This physically demanding technique - Atum performing a shoulder stand as he sucks his own penis - was illustrated in a straightforward manner by artists who saw nothing wrong with decorating sacred spaces and artefacts (temples, tombs and their contents) with blatantly sexual images."

un dialog despre Rembrandt

e un fragment din cartea de sub perna mea (că noptieră nu am) "Lust for life" de Irving Stone care mi-a amintit de nişte prichindei de 18 ani care au venit acum cîteva luni la banca în care lucrez. Vizita lor făcea parte dintr-un program şcolar menit să informeze liceenii cu profesiile pămîntului înainte de alege drumul universitar. Unul din şefi mă rugase să petrec un pic de timp cu ei, să le explic ce fac în rolul meu în timp ce ei îmi ţin umbră (Job shadowing).

Am început discuţia lejer, la o cănuţă de ceai, în care ne-am prezentat toţi pe rînd. Stăteau aşa cuminţei în costume la patru ace care erau prea rigide pe trupuşoarele lor mici, şi răspundeau serios la întrebările mele simple. Îi întreb:

- Ce profesie v-ar plăcea?

Toţi mi-au răspuns că vor să fie bancheri.

Nu prea ştiau de ce. Aşa, din amalgamul de răspunsuri am sintetizat că e "cool". Mi-am adus aminte de mine..tare prăpădită mai eram la 18 ani..nu că acum aş fi mai acătării, dar acum ştiu cum să determin dacă-mi place profesia aleasă...cu o singură întrebare: "Is your heart singing at work?"

Posibil, totuşi, că întrebarea nu e din cele mai simple...cel puţin copilaşii mei, m-au privit nedumeriţi...şi atunci a trebuit să îi consolez că atunci cînd vor găsi profesia inimii lor, ea va şti cum să cînte.

Iar pînă atunci un dialog dintre Van Gogh şi Mendes (profesorul de greacă şi latină care îl pregătea pe Vincent pentru examenele de intrare la teologie):

"He [Rembrandt] died in poverty and disgrace", said Mendes in an ordinary tone as they passed the old house.

[...]

"He didn't die unhappy though" said Vincent.
"No" replied Mendes "he had expressed himself fully and he knew the worth of what he had done. He was the only one in his time who did".
"Then did it make it all right with him, the fact that he knew? What if the world had been right in neglecting him?"
"What the world thought made little difference. Rembrandt had to paint. Whether he painted well or badly didn't matter; painting was the stuff that held him together as a man. The chief value of art, Vincent, lies in the expression it gives to the artist.Rembrandt fulfilled what he knew to be his life purpose; that justified him. Even if his work had been worthless, he would have been a thousand times more successful than if he had put down his desire and become the richest merchant in Amsterdam."

Despre femeile îmbrăcate obscen

De curînd am început "Nunta în cer" de Mircea Eliade...şi o citesc foarte lent..Dacă citesc cartea lent înseamnă că e gustoasă şi recitesc fragmente, scrijelesc gînduri, le absorb, apoi iar revin la ele pentru a mă convinge că simt la fel de aprig emoţia din ajun.

Fărîme..

N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor: nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu multă bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să îmi arate. Nu suntem noi de vină dacă ele cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care îşi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decît obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit sau judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea...

Ştiu că sunt femei mai frumoase decît mine

" Ştiu că sunt femei mai frumoase decît mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricît de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adîncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunuri care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc."

Fragment din Pînză de Păianjen de Cella Serghi.

„The second book of General Ignorance” de John Lloyd & John Mitchinson

Dacă tot am liber, şi dacă tot am zis că vă prezint noua mea carte, voi mai încorda un pic irişii mei descălţînd un alt gînd.

Vine căldura, cu verdele din flori şi tocurile lungi ţocăind de sub falduri de rochii. Plănuiam şi eu cu mîna pe chimir o rochie şi o pereche de pantofiori pentru frumosul april. Nu pentru a îmi satisface un moft, ci pentru că am nevoie. Altfel, voi alerga desculţă prin iarba verde.

Matincă voi alerga desculţă pentru că am cheltuit toată averea pusă deoparte pentru încălţări într-un camion de cărţi. Un nou raft pe care stau soldăţeşte cărţi ce abia aşteaptă să pun mîna pe ele. De aş avea un aparat fotografic, aş face o fotografie pentru a vă surprinde plăcut şi pentru a vă întărîta desigur. Da..da..să mă invidiaţi într-atît încît să umblaţi şi voi desculţi ca mine. 

Fragment "Superfreakonimics" de Steven D. Levitt & Stephen J. Dubner

Precum am promis...ţîre din carte.

Tea in the rain

Era o dimineaţă cu plete de ploaie.  Picurii mici se lipeau vîscos de fereastră lăsînd dîre subţiri prin care se puteau întrezări balcoanele înfrigurate. Ea îşi înlănţui privirea de fereastra în aburi şi simţi o plăcere nespusă în alintul cald al cearşafurilor mototolite...după care îşi îndoi privirea spre grumazul greu ce ce răsfăţa în somn la spatele ei şi gingaş îi risipi visul.

Dimineaţa continua să fie tristă dincolo de cristalul ferestrei. 

Au pus apa la fiert. Au pregătit cănile verzi. Au deschis fereastra larg, lăsînd ploaia să se odihnească pe pervaz...şi au pornit prin ploaie cu ceaiul. Picurii de ploaie, ce reuşeau să se strecoare sub borurile umbrelei se năuceau în căldura aburilor de ceai. Ei, cu mîinile-rugăciune în jurul ceştilor de ceramică, trăiau o nouă zi...

Uneori suntem deprimaţi de aceleaşi ploi, aceleaşi geamuri ce dau spre aceleaşi balcoane, de aceleaşi dimineţi care evoluează în aceleaşi seri, aceleaşi zile sau ani...Uneori e atît de simplu să fim fericiţi...numai de-am fi mai simpli...

Meet Allie

V-am zis de acum 2 zile că mă înfrupt hapsîn (acuşi o termin şi pe asta) din SuperFreakonmics. Îmi place. Voi lăsa fragmente care sper că vor stîrni curiozitatea, vă vor amuza sau vă vor determina să nu o citiţi. Acest fragment e despre munca noastră cea de toate zilele. Aici cred că ar trebui să scriu un întreg articol, dar mă voi rezuma la o idee – e important să ne placă din suflet ceea ce facem – ar fi păcat să lăsăm pentru alte vieţi lucruri pe care le putem face acum. (Eu cred într-o singură viaţă..şi apoi chiar dacă sunt mai multe..nu servesc la nimic atîta timp cît nu le ţinem minte.) Dar ce v-am spus acum nu are nimic cu fragmentul ce urmează :).

„Back in Chicago, in a chic neighborhood just a few miles away from where the street prostitutes work, lives someone who was born female, stayed that way, and makes more money than she ever thought possible.

She grew up in a large and largely dysfunctional family in Texas and left home to join the military. She trained in electronics and worked in research and development on navigation systems. When she rejoined the civilian work 7 years later, she took a job in computer programming with one of the world’s largest corporations. She made a solid 5-figure salary and married a man who earned well into 6 figures as a mortgage broker. Her life was a success, but it was also – well, it was boring.

She got divorced (the couple had no children) and moved back to Texas, in part to help care for a sick relative. Working once again as a computer programmer, she remarried but this marriage also failed.

Her career wasn’t going much better. She was smart, capable, technically sophisticated, and she also happened to be physically attractive, a curvaceous and friendly blonde whose attributes were always well appreciated in her corporate setting. But she just didn’t like working all that hard. So she became an entrepreneur, launching a one-woman business that enabled her to work just 10 or 15 hours a week and earn 5 times her old salary. Her name is Allie, and she is a prostitute.”

Superfreakonomics by Steven L. Levitt & Stephen J. Dubner

Eşti tu?

Tăceri atît de pline de-nţeles
Şi-atît de ne-nţelese
Atîtea vise la-nceput
Lîngă portiţa rece se doreau alese.

Şi ceea ce părea la început
o veşnică trăire
se plictisise în 3 ani
de multă fericire...

şi azi buchetul ofilit de vise
stă stingherit în umbra clapelor
ce cîntă în culise.


p.s. Am un nou cîntec în playlist.

Fragment

Îşi adîncise umerii în moalele plapumei şi ochii plini se jucau peste amintiri. Pe vremuri i se păreau puţine, acum însă...tăioase toate. Era prag de an, şi era timpul de tras linii...

Fusese un an greu...pentru sufletul ei mic. Şi începuse, a-l depăna, a-l scutura, a-l întreba...Apoi luase o coală albă... A scris scrisori la toţi. Mai rămînea una...ultima. Ce să scriu?

Şi gîndurile o luaseră razna...îşi amintise de cînd era de 70 de ani şi era lîngă omul care o iubise o viaţa ca în prima zi...de omul care o făcuse o viaţă fericită...şi zîmbi...privi hîrtia albă apoi îşi privi ciupicii cu mintea.... Apoi merse mai departe, spre nebunia unei vieţi pline...pline ca primele zile...pline de blitz-uri...de burgeri, de vînt în păr, de ghitară...apoi îşi aruncă gîndurile în plapumă..şi ochii tot.

Nu vor ajunge la 70...poate vor muri mai devreme, poate nu vor muri deloc, dar nu vor ajunge la 70.

Îşi zvîrcolise sufletul în multe amintiri dulci în trecut, amare în retrospectivă. Cîtă muzică paradisiacă îi aminteşte de trecut...

A descălţat ciupicii, a fugit din aeroport, din castel...i se făcuse scîrbă...de sufletul ei. Şi acel unic cuvînt pe care reuşise să-l scrie..se topise sub ochii ei.