the Nether

I am fiddling with my phone. It is an ordinary smartphone, most probably your phone is very similar in many ways. This same phone has more computer power than all of NASA back in 1969 when it placed two astronauts on the moon. [Take 2 seconds to read that last line again]. I know how you feel, get over it.

It does not take a stretch of imagination to realize how quickly (to be exact, exponentially) computer power is growing and if you told me that mind reading would be possible, I would nod in agreement: in time…you will be able to read my mind and I wouldn't even have to write this post. (of course, you would have to resurrect me first). But there is more than mind reading to future…like living your imagination…

What if you could live your wildest dreams without consequence? You could be anyone, you could be with anyone, dead or alive, you could do anything…no limits whatsoever. You could be God or you could be a pedophile. You could create man or you could kill man…all in your head but as real a feeling as this black keyboard I’m touching. What if?

This is what “The Nether” is about. The Nether is a sci-fi thriller theater play written by the American writer Jennifer Haley that explores the future of Internet (“Nether”) where a computer program (“Hideaway”) can make one cross the line between reality and imagination and live their dreams without consequence. In this case, it was pedophiles who could fulfill their imagination with an 11 year old girl Iris. They also used to cut off her head with an ax.  

Is it ok?

In the play, the program author is being investigated by police…but rather than giving a verdict, the play raises many questions…and answers none…

Is it ok to have no limits, both ways, if this is only in your head? Is it ok to fulfill your desires in an imaginary world? It is ok to exploit kids and kill them if this happens only in your head?

I do not know what the right answer is and whether there is a right answer, but I, personally, believe our imagination, like our thoughts, are one place that should remain private…they can be the darkest thoughts ever but as long as they hurt no one, and do not translate into acts, it’s better to let them be where they are…I would prefer a world without imagination police.

A murit Van Gogh

Vineri zburam spre oraşul studenţiei mele. Pîrjoleam ultimele capitole din cartea "Lust for life" de Irving Stone. Ultimele capitole sunt, desigur, despre moartea lui, a lui Van Gogh.

A avut o viaţă atît de zbuciumată, de chinuită, de scurtă, de plină de dragoste pentru munca sa, pentru fratele său, pentru prietenii săi...

Mă gîndeam că vă voi mai povesti despre prietenia lui cu Gaugin, despre ideile lui comuniste, despre Margot, despre Arles şi cum amenjează casă în aşteptarea prietenului, despre cum se ceartă cu Gaugin pînă la demenţă, despre cum îşi taie urechea, despre cum e dus la casa de nebuni, despre cum se împuşcă, despre cum moare lîngă fratele său Theo, despre cum Theo înnebuneşte şi moare şi el în mai puţin de 6 luni....dar nu vă voi spune nimic. Am citit cartea prea repede...

Ultimul capitol a fost foarte dureros pentru mine. Moartea şi înmormîntarea lui le-am trăit atît de viu încît fără să mai pot controla, îmi şiroiau pe obraji rîuri de lacrimi. Plîngeam cum nu ştiu dacă am mai plîns la vreo înmormîntare, din fericire, nu am fost la multe în viaţa mea...

Avionul aterizase. Oamenii ca un roi de viespi s-au repezit să se ridice din scaune, să-şi culeaga valizele, iar eu încercam să îmi ascund ochii tăurii după speteaza scaunului. Nu scoteam niciun icnet, niciun sunet...parcă mă liniştisem, dar o fîntînă inepuizabilă de lacrimi se revărsa peste faţa mea muşcată de plîns. 

Domnul din faţă, fiind în picioare, mă zărise şi întrebă cu o voce compătimitoare (în engleză):

- Dră, sunteţi bine?
- Da.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu...a murit Van Gogh, am spus eu ascunzîndu-mi nasul într-un şerveţel.

poza e făcută la Palazzo Reale din Milano, expoziţia lui Van Gogh, 23 Ianuarie 2014

şi iar despre Van Gogh

Eu îl respect pe Van Gogh. 

Nu pentru arta sa, pe asta să o judece cei care pricep mai mult decît mine în acuarelă şi ulei, ci pentru omul Van Gogh. 

Pînă a se descoperi ca pictor la 27 de ani, Van Gogh se dărui lui Dumnezeu, dar mai mult decît lui Dumnezeu se dărui omului. V-am spus că se pregătea pentru facultatea de teologie în Amsterdam unde unchii săi înstăriţi îi achitau profesori. Păi, într-o bună zi, el fugise...fugise de formalitatea şi tiparul unei universităţi, de confortul Bisericii, de căldura sutanei pentru a propăvădui cuvîntul lui Dumnezeu nu enoriaşilor, ci celor care l-au pierdut pe Dumnezeu în foame, sete, frig şi durere. A mers în Borinage, într-un sătuc de mineri în sudul Belgiei, săraci de trăiau în bojdeuce dormind pe căpiţe de fîn, mîncînd apă caldă şi pîine uscată. Poate aţi citit "Germinal" de Zola...păi, acolo a mers Van Gogh. A mers împotriva familiei, împotriva statutului său social, împotriva sănătăţii sale...şi a devenit doctorul duhovnicesc al minerilor. El nu avea bani, trăia sărac, dormea şi el în fîn, se acoperea cu saci, se îmbrăca în saci căci hainele le împărţi pe la săraci, iar paltonul său îl făcuse odată bandaje pentru a prinde rănile ale doi copii după un grav accident în mină. Treceau zile întregi fără să mănînce, apoi se umplea de boală, de febră şi ...şi aşa a trăit doi ani..pînă cînd l-a alungat Biserica. Cîtă ipocrizie...totuşi. Au venit să vadă cum promovează Biserica printre săraci şi găsindu-l murdar, zdrenţuit, ţinînd slujba într-o cocioabă...s-au supărat pentru că a degradat Biserica în aşa un hal, că a decăzut împreună cu toţi izgoniţii Domnului...că e plin de funingine şi flămînd pînă la leşin...şi i-au luat licenţa de evangelist.

Şi după acet capitol din viaţa asta...Van Gogh descoperă pictura, dar despre asta altă dată. Între timp, un mic preview spre una din primele sale opere de artă despre care vă voi povesti mai tîrziu.

a, da..pictura: The Potato Eaters. O găsiţi în Amsterdam sau Google, vedeţi şi voi.

Van Gogh

Aşa încep eu anul...în compania lui Vincent, dacă tot sunt în Amsterdam destul de des, ar fi cazul să ne cunoaştem mai bine.

Van Gogh nu s-a definit ca pictor pînă la vîrsta de 27 de ani.Adică el nu avea habar că lui îi place să picteze pînă atunci. Avînd o familie mare şi înstărită, începuse a lucra la unul din unchii săi în Londra în calitate de art dealer la vîrsta de 20 de ani. De pe atunci se pricepea în artă şi fiind, sincer şi direct din fire...îi punea la loc pe clienţii care aveau pretenţii de connoisseur. Ştiu că odată venise la el o boieroaică bogată, aruncîndu-şi galbenii în stînga şi-n dreapta pe obiecte de artă...Şi la sfîrşit, satisfăcută de alegerea sa, îl întreabă pe Vincent..cum vă pare? Bine am ales, nu? - Doamnă, dacă aţi fi închis ochii, aţi fi ales la fel de bine...a răspuns el sec. Şi a fost dat afară.

Putea merge acasă în Olanda, sau în Paris, la o altă galerie de artă. El însă a preferat Londra, dintr-un simplu motiv. Era îndrăgostit de Ursula. Ursula nu îl iubea, bine, nu poartă nicio vină fata. Dar totuşi el o iubea...frumos o iubea. Îşi găsise de lucru la 2 ore cu trenul de Londra. Preda la o şcoală şi avea grijă de nişte copii. Şcoala îi oferea mîncare şi cazare...bani deloc. În fiecare weekend el mergea pe jos de unde era el...spre Londra, să o vadă pe Ursula. Se pornea vineri seară şi sîmbătă noaptea ajungea sub fereastra ei, o vedea...şi pleca înapoi. Dormea prin cîmp, sub stele.

Apoi a găsit de lucru într-o Biserică în Londra, aici în Chiswick, lîngă mine. Aţi crezut vreodată că Van Gogh a fost preot în Londra? Nici eu. Apoi Ursula s-a măritat...şi Londra şi-a pierdut tot farmecul.

El era mereu în căutarea esenţei. Sensului vieţii sale. Menirea sa. Nu conta că nu are universitate, că nu are bani, lucru, salariu, prieteni..că nu era "format" conform standardelor societăţii...el se voia împlinit. Iar împlinit are diferite sensuri, pentru diferiţi oameni...

poate voi mai reveni...

p.s. dacă este cineva care vrea să citească concomitent cu mine cartea despre Van Gogh "Lust for Life" de Irving Stone...mi-ar face plăcere să împărtăşesc impresii, poate mergem împreună la muzeu...

"Temă pentru acasă" la o ceaşcă de ceai în Chişinău...

În una dintre zilele acestui decembrie, undeva în poalele Crăciunului, pe o zi geroasă, cu fulgi lini şi grei, voi merge spre o cafenea din Chişinău...cu o carte subţioară. Mîinile le voi ascunde adînc în ugerul buzunarelor, şi scîrţîind prin zăpada crispată de frig, voi intra zgribulită în holul cafenelei, cu o singură speranţă. Că mai este cel puţin un suflet care ca şi mine are o carte subţioară. Aceeaşi carte: "Temă pentru acasă" de Nicolae Dabija. 

Ne vom aşeza trei, patru, şapte, zece sau poate doi...la o măsuţă de lîngă o fereastră şi vom cere ceai sau vin fierbinte, de care ne vom încălzi mîinile şi răsuflarea. Posibil că nu ne vom cunoaşte, sau poate nu toţi, dar asta nu are importanţă. Important e că ne-a plăcut aceeaşi carte şi avem o oră, două, trei, sau jumătate să o degustăm. O vom face ca nişte somelieri...fără a ne grăbi, fără notiţe, fără emoţii...vom sta cu cănile de ceai, pierzînd cîte un ochi în fulgii din fereastră..şi cu sufletul între cotorul de pe masă.

Nu vom încerca să ne cunoaştem într-o cană de ceai, nu vom încerca să impresionăm...vom încerca să ne simţim bine, să discutăm simplu şi sincer, cu interes despre o carte care ne-a plăcut tuturor sau amîndorura...nu ne vom simţi jenaţi să plecăm atunci cînd e nevoie, nu ne vom scuza, posibil că nu ne vom mai vedea vreodată după asta...Dar vom petrece un pic de timp...între căldura unei cărţi, a unei băuturi şi a cîtorva suflete ce au fost interesaţi de o lectură.

Pentru oricine de pe acest pămînt, de orice vîrstă, de orice gen, naţionalitate, orientare sexuală, apartenenţă politică, care va fi în Chişinău spre apusul lunii decembrie şi, foarte important!, a citit şi a plăcut cartea "Temă pentru acasă" şi vrea să se alăture unei discuţii literare, fac o invitaţie la o ceaşcă de ceai.

Eu voi începe să recitesc cartea în seara asta. Agenda sau cărarea acelei ore o vom determina împreună. 

Cine vrea să se alăture, vă rog să îmi scrieţi pe irinadct@gmail.com sau facebook, sau aici.

Simfonia nr. 5

Suntem contaminaţi cu muzică, într-atît, încît uităm că pînă acum cîteva zeci de ani, puteai asculta muzica numai dacă puteai cînta la un instrument sau dacă îţi cînta cineva. Nu erau discuri, nu erau nici casete, nici youtube nu era. Era însă Beethoven, Mozart, Bach, Schubert, Strauss, etc. Acum număraţi în gînd cîţi compozitori contemporani cunoaşteţi. 

No bine. să ne întoarcem la Beethoven şi la muzica clasică, etc. [Tehnic vorbind, Beethoven e un romantic, dar în scopurile acestui post îl voi numi clasic.] Oricine recunoaşte motivul simfoniei nr.5. Voi toţi o cunoaşteţi, poate nu ştiţi că aşa se numeşte, dar o puteţi recunoaşte din primele 4 note. 

Poate nu e simfonia pe care o ascultaţi înainte de somn, poate nu e simfonia care vă răscoleşte sentimental, dar nu e minunat cum 4 note pot crea o întreagă mişcare simfonică atît de recunoscută? Poate "soarta bate la uşă" altfel, nu aşa cum a interpretat-o Beethoven (conform cronicilor). Dar e impresionant, cum aceste patru note răsună şi acum pe cele mai mari scene din lume, în reclame, în filme. Nu uitaţi că Beethoven nu a avut un departament de Marketing la îndemînă, nici PR, nici un producător ca Timbaland. De fapt, era în mare parte sărac şi apoi şi surd. Muzica pe atunci nu se şlefuia digital ca în zilele noastre cînd îl poţi face şi pe un urs să răsune ca o privighetoare. Pe atunci totul era live. 

Pe atunci nu eram printere să copieze muzica într-o clipită. Trebuia de copiat cu cerneală portativul cu toate vocile instrumentelor...pentru toată orchestra. E o muncă asiduăă, astea sunt sute de pagini...S-a întîmplat o dată ca Beethoven să nu reuşească să transcrie pînă la capăt partitura pianului pentru Concertul nr.3. El cînta la pian. Şi cînd asistentul lui întorcea paginile în timpul concertului...se spune că dădu de o pagină goală...dar Beethoven continuă să cînte şi la un moment dat îi spune "Întoarce pagina." Sărmanul asistent întoarce pagina, dar iar o pagină goală. Beethoven o cîntase şi pe asta...din memorie..şi tot insista ca asistentul să întoarcă paginile albe pe care el vedea un text imaginar...imprimat în memoria lui.

Astăzi muzică poate transcrie pe portativ oricine, literalmente. Tot de ce ai nevoie e un pian pe care să apeşi, şi un computer care va transcrie muzica în note...

Eu uneori uit că e un lux cînd îmi pun căştile pe urechi..sau deschid pagina mai jos de pe youtube:

Electra, Kevin Spacey şi Londra

Uoa. Eu mă îndrăgostesc încet, sigur şi iremediabil de acest oraş. Şi încerc din răsputeri să nu o fac, aşa...nu ştiu de ce simt undeva într-un organ neidentificat că nu aici îmi voi clădi casa, masa şi odrasla...şi imunitatea mea încearcă să nu creeze dependenţe. Dar, e mai puternică Londra decît toată imunitatea mea...

Are Kevin Spacey un teatru în Londra care se numeşte The Old Vic. Şi de 10 ani el e director artistic aici. În primul rînd, teatrul (în calitate de clădire) e foarte atrăgător, cu iluminări exterioare suficient de intense pentru a invita atenţia şi curiozitatea, dar nu exagerate pentru a le asocia cu nişte luminiţe chinezeşti în stil disco. Spre deosibire de un teatru tradiţional, The Old Vic e foarte aerat, luminos, cu multe rînduri de ferestre în stil Georgian. Mai jos o poză proaspătă din telefon:

Dar desigur că am ajuns aici ademenită de un spectacol. şi anume o tragedie grecească "Electra" de Sofocle. E prima mea tragedie...Foarte pe scurt, Electra e fiica regelui Agamemnon care a fost ucis de soţia sa Clytemnestra şi iubitul acesteia, Aegisthus. Electra îşi deplînge tatăl, blestemîndu-şi mama şi pe ucigaşul tatălui său, dar mai mult decît blesteme şi lacrimi alte arme nu are pentru a-şi răzbuna tatăl. Unica ei speranţă e fratele ei Orestes care îi ucide pe amîndoi (mamă şi amant). Pe scurt şi fără condimente...ăsta e sumarul.

Dar asta nu e tot, Electra a fost jucată de Kristin Thomas Scott. Cei care au privit "The English Patient", "Four weddings and a funeral" ştiu de ea...cred că ar fi banal dacă aş spune că prestaţia a fost excelentă, da?

Cei din primele rînduri o puteau atinge atît de aproape juca de ei datorită aranjamentului de amfitreatru...mă uitam la ea, căci ea e fenomenală, dar îmi plăcea să mă uit şi la sală, să observ cum bărbaţii îşi strecurau evaziv degetele pe sub ochelari să mai alunge o lacrimă...

Poza de mai jos e pre-spectacol.

Pride and Prejudice...între film şi carte

Cred că voi subaprecia spunînd că am privit filmul de 12 ori. 12 ori a fost cînd am decis să nu mai număr...apoi au mai urmat cîteva ori. În special, îmi place versiunea din 2005 cu Keira Knightley şi Matthew Macfadyen. După atîta rulaj de film desigur că s-au format anumite prezumţii...tipare, să le zic. Şi a fost interesant să le decojesc cu fiecare capitol al cărţii. A fost interesant să observ cum regizorul Joe Wright a interpretat şi adaptat cartea, jocul actorilor, distorsionînd unele dialoguri în unele cazuri pîna la permutarea personajelor...schimbînd cu locurile replicile dintre Mary şi Miss Bingley. Deşi e un atentat la veridicitatea romanului, recunosc că filmul o face foarte iscusit...Sau unele fraze care în engleza anilor 1817 ar fi fost binevenite, într-o versiune Hollywood ar fi fost greu de înţeles.

Îmi place mult Austen. Puţini sunt autorii, şi mai ales între femei care să posede un simţ al umorului atît de digerabil. Replicile ei au o uşurime şi o şăgălnicie care să te facă să rîzi din piept, adînc. 

Oamenii spun de obicei că filmele sunt serbede după o carte. Nu, nu întotdeauna.

Mie mi-a plăcut mult mai mult interpretarea lui J. Wright în descrierea lui Mr. Darcy decît cea a autoarei. Deşi atît regizorul cît şi autoarea pornesc amîndoi de la aceleaşi premise (Mr. Darcy bărbatul mîndru, încăpăţinat şi arogant)...regizorul îl "umanizează" mai devreme şi anume în scena în care Mr. Darcy îi destănuie sentimentele sale Elizei pentru prima dată. E preferata mea scenă din film (bine, şi cea de la sfîrşit dimineaţa devreme, bine şi cea cînd Lizzy stă pe stîncă şi Marianelli interpretează perla de soundtrack "On the top of the world") cînd Darcy pentru prima dată e vulnerabil. Vulnerabil. VULNERABIL.

E o dimensiune pe care autoarea nu o destănuie decît spre sfîrşitul cărţii, dar cît e de frumoasă totuşi această trăsătură...mai ales cînd convieţuieşte într-un bărbat atît de puternic şi viril.

Vulnerabilitatea exprimată moderat e foarte frumoasă, ne face să ne amintim că avem temeri, complexe, neajunsuri...pe care le admitem şi le recunoaştem cu umilinţă. 

Noi nu ne permitem să fim vulnerabili. O. nu. E o dovadă de absolută slăbiciune să îţi permiţi să fii slab. Şi totuşi uneori e nevoie să fim slabi, să ne doară...e o dovadă că suntem umani...to say the least.


Mulţumesc, Austen. Mulţumesc, Wright. Opera asta inspiră, inspiră să iubim, să ne căsătorim din dragoste, să nu credem în prima impresie (de fapt, cartea original se numise "First Impressions", dar nu avuse succes cu aşa titlu).

9 (cred că am privit de prea multe ori filmul, de asta 9).

The Agony and the Ecstasy by Irving Stone

Pîna azi, îmi stă printre pozele de pe desktop poza trimisă de Ion făcută în una din primele seri după noua achiziţie fotografică. În poză Viorel, citind o carte groasă. Cîteva săptămîni mai tîrziu Viorel venise să mă viziteze în Londra, sub braţ, aceeaşi carte groasă. I-au mai rămas cîteva zeci de pagini, şi nu putuse renunţa la carte pînă nu o consumase. Mi-a recomnadat-o şi mie. Eu eram interesată, cam de cînd mă ţin minte, să învăţ cum se apreciază operele de artă. Voiam (şi mai vreau) să pot intra într-o galerie de artă şi să pot decide între bun şi rău, greu, uşor...impresionant, şi nu chiar. Şi cartea asta, din cîte mi-a spus Viorel, chiar asta face...explică fiecare operă a lui Michelangelo, rînd pe rînd, an cu an, fir-a-păr...cum se creează o sculptură, o frescă...şi cel mai important, nu e o ficţiune. Deşi redată foarte artistic, să nu mă mişc, dacă nu am rîs cu poftă de multe ori citind replicile sarcastice ale lui Michelangelo...e o carte ce cultivează.

Cartea e tare tare bunişoară. Să nu vă sperie distanţa dintre cele două pagini de copertă. Se citeşte gustos şi util, mai ales pentru cei pasionaţi de artă sau care vor sa afle un pic mai mult despre Florenţa Renaşterii, familia Medici, Basilica de la Roma, capela Sistină..şi în primul rînd viaţa şi operele de artă ale lui Michelangelo (M).

Nu ştiam mare treabă despre M. Văzusem Pieta şi Geneza la Vatican...şi pe David undeva pe internet, dar cam aici se terminau cunoştinţele mele.

Autorul cărţii, Irving Stone, a petrecut 6 ani în Italia, a citit mii de manuscrise, cărţi, biografii...pentru a reda frumos şi sper eu nedestorsionat viaţa unui maestru.

M nu a fost doar un artist talentat şi celebru, el a fost şi un om care descoperise de copil unde-i zace inima, în ce piatră. Pe lîngă hărnicia lui (obişnuia să lucreze de la primele raze pînă în pîntecul nopţii), era foarte direct, principial, încrezut pîna la dîrzenie (primul său învăţător, Ghirladaio, îl plătea pe taică lui M ca astă să vină la lecţii, cînd de fapt se cuvenea ca şi în vremurile noastre să plătească elevul). Era şi introvert, nu-i plăceau petrecerile, bordelurile (iubise 3 femei în cei aproape 90 de ani ai săi, ceea ce pentru un artist renumit şi neînsurat, zic eu că e admirabil de puţin).

Fiecare operă a sa, mai ales sculpturile, e o plămădire de dragoste...de viaţă. Acum nu mai privesc nicio sculptură la fel. Dar mai ales pe ale lui vreau să le văd...vreau să-l văd pe David în momentul deciziei, vreau să mai privesc o data Pieta, să-l văd pe Isus, să-i caut chipul iezuit, să mă odihnesc între faldurile Mariei şi vă o caut pe mama din ea...vreau să merg în Florenţa, şi Roma.

O carte ce învaţă şi inspiră...

9

Night Watch (Rembrandt)

I normally avoid art galleries. I feel very uncomfortable walking in an art gallery, staring at a painting and not being able to connect with it – it makes me feel shallow and void. Now if you multiply this by the number of paintings in a gallery…you can imagine the miserable state of mind when I exit.

People say one does not need knowledge or technical skills to appreciate art. Just unleash your imagination and the magic will happen!

No, this is not enough. 

Our mere eyes cannot distinguish between the difficulty to depict the sun and the muscles of a horse; our mere imagination is not able to discern symbols and history without a context that makes Mona Lisa so mysterious...

One does not have to be a painter, but one has be prepared (read on wiki, online, talk to a knowledgeable friend  etc.) before consuming art.

On Saturday I went to Rijksmuseum in Amsterdam – it is a Dutch national museum dedicated to art and history in Amsterdam and the Netherlands. They have more than 8000 objects, yet I visited it for only one single painting: this painting.

This is The Night Watch by Rembrandt painted in 1642.

Why is it so important? What is so special about it? Do you find it special? Luckily for me, I went with a connoisseur, but had I gone alone…I would have skipped this obscure and apparently gloomy picture.

What you cannot see here is its size…it is a massive painting, as big as a wall. It is big, but not the biggest in the world. 

Could it be painting technique chiaroscuro that was very usual for baroque painting? Possibly…but this bold contrast between light and dark is to be found in most of Rembrandt works. 

What truly intrigued me was the story behind these colors.

This painting was commissioned by a voluntary militia club (hereafter called Rifle club). Rembrandt was very courageous to accept as it was very hard to paint a group of people in one single painting and ensure that everyone is happy with their position, their stance and expression of their face. And the people were quite picky as they have paid 100 guilders per head (which is approx. 1200 in euros – making use of my finance degree J). If somebody was displeased with the work it meant repainting the picture over and over again. The standard format for this kind of painting was aligning everyone in a row so that they could be equally exposed.  But that would have looked very boring and blant. Rembrandt made a very bold decision to depict these policemen in action. Action or motion is what made this picture famous. One has to understand the context of this painting to fully appreciate and understand it.

These were peaceful times for the Netherlands. No wars, no belligerent attacks - so no situations where these brave men could have showcased their courage and bravery. They wanted to be considered heroes. They were craving for some glory so that their families and friends could be proud of them, so that people on the street would respectfully salute them echoing their names…but all they did was gather at night, have a drink, crack a joke and go home towards the morning…with no glory behind.

That’s why they loved this picture. It depicted them in motion getting ready to protect their territory.

The contrast of light makes 3 figures stand out. The captain, the tall man in front wearing black, red and white sash (the symbols of Amsterdam), the lieutenant - wearing some impeccable golden garments and this blond little girl.  The little girl is not a real personage. She is more a mascot, a symbol of the club…you can see that she has got a dead chicken hanging from her belt. The claws are very visible and the claws also being the symbol of this Rifle club and the dead chicken is a symbol of the defeated enemy.

The captain had to be offered the best place and exposure, which you can see: he is in the centre of this motion, his hand as if raising a concern and a call to everyone else. He is like a conductor of an orchestra. He is taller than everybody else, due to this step forward and he is casting a shadow on the beautiful cloths of Lieutenant. Rembrandt also tried to make the Lieutenant shine somehow…so he dressed him up in this glimmering golden outfit. However, in order to confirm one more the power of the captain over everything else…you can see that between the thumb and pointer of the shadow finger there is a lion, the symbol of power and strength that the captain can grasp in his one hand.

Of course, not everybody is as visible and happy with his position. For example, there is a personage here whom you can barely see…and obviously he was unhappy that his friends might doubt his presence in the picture. That’s why Rembrandt painted a shield with all the present names so that there is no uncertainty.

This was a picture of their glory.

This painting is much more complex than my description but I will stop here. And come back to my beginning and stress the importance of being prepared for art. It makes is so much more valuable and enriching. And you don’t have to admire all paintings in an art gallery. Pick one or 2 but make the most out of it and make sure that next time when you here the name of a painting you visited…there is much more to it than a dry memory of its existence.

My prepared speech # 4 from Competent Communication - Toastmaster.

the words of the week

I think I need to start keeping track of the new words I learn during the week. So let me try and do it on a weekly basis. And shame on me if I did not learn a single word during that week.


Ludicrous- causing laughter because of absurdity; provoking or deserving derision; ridiculous; laughable: a ludicrouslack of efficiency.
Spurious - not genuine, authentic, or true.
Clunky - awkwardly heavy or clumsy: clunky metal jewelry; clunky shoes.
To stammer - to speak with involuntary breaks or pauses, or with spasmodic repetitions of syllables or sounds.
Tongue- in-cheek - is a phrase used as a figure of speech to imply that a statement or other production is humorously or otherwise not seriously intended, and it should not be taken at face value.
To wince -  to draw back or tense the body, as from pain or from a blow; start; flinch.

Carmen

Am revăzut-o pe Carmen pentru a treia oară...de dată asta în Londra, cîntată în engleză în regia lui David Freeman. Nu a fost destul...am ieșit de acolo parcă întristată că nu am lăsat mai multă inimă pe acea scenă. Cred că e engleza....cum așa să cînți opera în engleză?? Mai ales o opera franceză...cum s-o cînți pe Carmen  în engleză?..

poate i-a lipsit și solistei acea voce rotundă și puternică pe care o auzii la La Scala...fără de care nu poți cînta Habanera. Cu toate acestea Carmen rămîne opera cu cele mai cunoscute arii, și te face să tresari cel puțin pentru că că îți dă impresia că nu ești chiar atît de neștiutor și străin de artă...și ți-a lipsit doar cunoștința numelui autorului Bizet..

CUC - Întrebarea zilei

Please continue the quote adding one word:

The only place success comes before work is in the ***.
Vince Lombardi 

Întrebarea zilei CUC

E prima mea întrebare "construită" pentru Ce?Unde?Cînd?.

Replaced word: shine.

In the July edition 2011 of NewScientist there is an article: The children who shine before they grow up.

" Leslie Gordon and her husband Scott Berns could not figure out what was ailing their infant son, despite the fact that they were both paediatricians. He was failing to get weight, had cut no teeth and his hair was falling out. The diagnosis, whe it came out in the summer 1998, was devastating. Sam had progeria, full name Hutchinson - Gilford progeria. Only 80 children in the world are known to have this syndrome and on average they die at the oge of 13..

This article reminded me of a movie directed by David Fincher that 3 years ago seemed pure science-fiction.

Question: what word is replaced by shine?