Moartea cîmpului

[Ziua întîi]

să mergem în cîmp
să ascultăm cum încolţeşte iarbă,
cum se tulbură apa în pîntecul pămîntului
cum se nasc păsările

să mergem în cîmp
unde mirosul ierbii răscoleşte nările
şi pămîntul musteşte soarele
pe care îl poţi culege în palme, scrîşnind între degete ţărîna caldă

să mergem...
tu şi eu...

[...zile...]

să mergem în cîmp,
în măduva pămîntului să ne-ncolţim mîinile
să ne pitim sufletele într-un stoc de fîn
unde vom ascunde patima dintre noi...
şi de unde vom face un check-in pe facebook
în numele iubirii noastre..


[...zile...]

- mergem în cîmp?
- iară? Da' hai să stăm acasă...jiucăm o dotă sau privim un "Family Guy"?  Ce zici, iubirea mea? 

[....]

Nu mergem nicăieri. Eu plec. 

[Peste ani]

am văzut cîmpul,
a rămas sterp, a rămas gol
şi doi strigoi, rînd pe rînd 
îşi poartă amintirile prin iarba uscată...

____________________________________________

E o parodie, sau o ironie...e o descriere rapidă despre geneza unei iubiri care precum orice geneză e frumoasă şi promiţătoare...şi care neadăpată, se vestejeşte, se comunalizează, se vinde..se stinge. "Cîmpul" e desigur un simbol. E acea stare incipientă a unei relaţii cînd ai încredere că ai putea trăi cu acest om o viaţă întreagă la o margine de lume, şi el va fi lumea ta. Şi acest cîmp e plin de mister, de emoţii, de furnicături, cînd după o vreme...îşi pierde din farmec..şi vrem înapoi în "sînul lumii". Sunt rareori ironică, de obicei, sunt romantică pe aici, sau melancolică...dar în noaptea asta...în noaptea asta, nu..

Niciodată să nu ceri omului iubire

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire. E mai simplu să ceri cerului ploaia să cadă peste un pămînt însetat de arşiţă, sau mărului sterp să plodească roadă, decît să ceri omului să dăruiască dragoste. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire - pentru că asta nu se cere. Aşa precum nu poţi cere mamei să ai ochii albaştri cînd mama te-a făcut cu ochi căprui, aşa nu cere dragoste de la un om...Şi nu e vinovat omul că nu (mai) iubeşte...precum nu e vinovat vîntul care se domoleşte după o furtună. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire...dăruieşte dacă se revarsă, fără a aştepta iubire în dar, căci nimeni, dar nimeni pe acest pămînt nu poate iubi la instrucţiunea cuiva...nici torturat, nici proslăvit.

p.s. m-am cam pierdut pe blog, am un serviciu nou care mă consumă, dar cînd merg în tren sau pe drum, ţes gînduri pe care uneori reuşesc să le ţin minte şi să le transpun aici. Reflecţia de mai sus, e una pozitivă de fapt...lecţii de viaţă, sau ce-o fi...

fiţi fericiţi, iubiţi..iubiţi ce aveţi cît mai aveţi, cît mai sunteţi

*sursa imagine: pinterest

Am vrut să plec

De fapt, am vrut să plec. Mi se făcuse silă de aceeaşi pereţi, mi se făcuse silă de aceleaşi oase, de aceeaşi fiere, de acelaşi stomac. Mi se făcuse silă de aceleaşi ploi şi de aceeaşi dragoste, mi se făcuse silă de aceeaşi plămîni care respiră acelaşi aer, de aceeaşi gură care rosteşte aceleaşi cuvinte, aceleaşi tălpi care mă poartă pe aceleaşi cărări. Am vrut să plec, să o iau razna...într-o crăpătură de noapte, cînd luna se cotileşte spre alte lumi, iar soarele încă nu a început să se strecoare pe lumea asta. Am vrut să mă strecor printre ciripitul păsărilor din copaci, să mă mistui în verdele de afară, să plec..pe un alt pămînt, să cunosc alţi oameni, să iau un alt chip, să port o altă fiere, o altă maiură (da, da, anume "maiură", şi nu "ficat"...revin cu un alt post despre asta), cu alţi ochi...dar mi-a fost greu să plec fără mine...nu ştiu ce a mai rămas din acel mine, dar ceva a rămas, ceva în care se ascunde acel mic şi infim "autentic"...pe care niciun avatar nu mi-l poate oferi. Şi am revenit la micul meu "autentic", mi-am privit mormanul de oase, mi-am privit căpiţa de muşchi...şi m-am strecurat cuminte sub aceeşi pereţi, şi mi-am întins perdelele aceloraşi amintiri şi am aprins lumînarea aceluiaşi suflet.

De asta voi continua să scriu, printre toate cuvintele spuse aici, mă regăsesc în orice anotimp...

*poza nu îmi aparţine

Leagănă-mă

Dedicată unui om scump din viaţa mea - D..

A se citi pe această muzică.

Leagănă-mă pe ai tăi genunchi cînd în vîrf de noapte luna se destramă
eu-mi voi strînge pletele mănunchi şi plăpîndă îţi voi coborî în poală
Leagănă-mă între braţele-ţi trudite, iscodeşte-mi ochii de tristeţe
eu îţi voi cuprinde-obrajii aspri, sărutîndu-ţi fruntea cu blîndeţe
“Nu sunt tristă”, îţi voi spune-n şoaptă
“Nu sunt tristă, azi îmi este bine.”
Leagănă-mă pînă ai să pleci…
tu nu ştii cît mi-a fost dor de tine.

* poza de pe pinterest