Moartea cîmpului

[Ziua întîi]

să mergem în cîmp
să ascultăm cum încolţeşte iarbă,
cum se tulbură apa în pîntecul pămîntului
cum se nasc păsările

să mergem în cîmp
unde mirosul ierbii răscoleşte nările
şi pămîntul musteşte soarele
pe care îl poţi culege în palme, scrîşnind între degete ţărîna caldă

să mergem...
tu şi eu...

[...zile...]

să mergem în cîmp,
în măduva pămîntului să ne-ncolţim mîinile
să ne pitim sufletele într-un stoc de fîn
unde vom ascunde patima dintre noi...
şi de unde vom face un check-in pe facebook
în numele iubirii noastre..


[...zile...]

- mergem în cîmp?
- iară? Da' hai să stăm acasă...jiucăm o dotă sau privim un "Family Guy"?  Ce zici, iubirea mea? 

[....]

Nu mergem nicăieri. Eu plec. 

[Peste ani]

am văzut cîmpul,
a rămas sterp, a rămas gol
şi doi strigoi, rînd pe rînd 
îşi poartă amintirile prin iarba uscată...

____________________________________________

E o parodie, sau o ironie...e o descriere rapidă despre geneza unei iubiri care precum orice geneză e frumoasă şi promiţătoare...şi care neadăpată, se vestejeşte, se comunalizează, se vinde..se stinge. "Cîmpul" e desigur un simbol. E acea stare incipientă a unei relaţii cînd ai încredere că ai putea trăi cu acest om o viaţă întreagă la o margine de lume, şi el va fi lumea ta. Şi acest cîmp e plin de mister, de emoţii, de furnicături, cînd după o vreme...îşi pierde din farmec..şi vrem înapoi în "sînul lumii". Sunt rareori ironică, de obicei, sunt romantică pe aici, sau melancolică...dar în noaptea asta...în noaptea asta, nu..