Niciodată să nu ceri omului iubire

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire. E mai simplu să ceri cerului ploaia să cadă peste un pămînt însetat de arşiţă, sau mărului sterp să plodească roadă, decît să ceri omului să dăruiască dragoste. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire - pentru că asta nu se cere. Aşa precum nu poţi cere mamei să ai ochii albaştri cînd mama te-a făcut cu ochi căprui, aşa nu cere dragoste de la un om...Şi nu e vinovat omul că nu (mai) iubeşte...precum nu e vinovat vîntul care se domoleşte după o furtună. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire...dăruieşte dacă se revarsă, fără a aştepta iubire în dar, căci nimeni, dar nimeni pe acest pămînt nu poate iubi la instrucţiunea cuiva...nici torturat, nici proslăvit.

p.s. m-am cam pierdut pe blog, am un serviciu nou care mă consumă, dar cînd merg în tren sau pe drum, ţes gînduri pe care uneori reuşesc să le ţin minte şi să le transpun aici. Reflecţia de mai sus, e una pozitivă de fapt...lecţii de viaţă, sau ce-o fi...

fiţi fericiţi, iubiţi..iubiţi ce aveţi cît mai aveţi, cît mai sunteţi

*sursa imagine: pinterest

Bunătatea unui ateu nefericit

Orice bunătate e bună.

Orice bunătate are un izvor. Iar izvoarele...iar izvoare sunt mari şi mici. Un izvor de bunătate poate fi frica de Dumnezeu ce le vede pe toate şi pentru a fi fii vrednici, ne milostivim. Sau o dragoste puternică ce ne înfloreşte inima de o fericire nemărginită pe care o scoatem cu mîna din suflet...sau pur şi simplu, faptul că suntem fericiţi..ne face mai buni...precum necazul îi face pe unii mai pizmuitori şi ostili.

Sunt toate bune, foarte bune. Fie că pornesc din speranţă, dragoste, fericire...doar că uneori speranţa, dragostea sau fericirea se stinge...

Dar de unde ar porni bunătatea unui ateu...şi încă nefericit? Dintr-o inimă bună..cel mai adînc izvor după mine.

Cel care lipseşte

Eu nu privesc multe filme. M-am simţit ghiontită cînd le-am spus colegilor mei că nu ştiu cine e Clint Eastwood, şi uit de fiecare dată cum îl cheamă pe Nicolas Cage Dar este un TV Show care îmi deapănă unele seri: Grey's Anatomy.  E un serial despre doctori, toată acţiunea petrecîndu-se în incinta unui spital din Seattle. Tot filmul e despre vreo 6 chirurgi care în fiecare zi se luptă cu moartea, dar printre altele se îndrăgostesc, fac sex, se mărită, divorţează, mor. Nu demult am finisat season 5 la sfîrşitul căruia moare unul din ei: George Omalley. Şi îmi lipseşte, îmi lipseşte acest personaj. Nu era cel mai deştept, nici cel mai atrăgător nu era, nici cel mai hazliu sau glumeţ..nici cel mai corect nu era, şi totuşi el era personajul de care mă ataşasem cel mai mult...căci era bun la suflet, era atent, nu îţi dădea senzaţia pe care o au unii oameni de deplină importanţă şi grabă, cînd ochii le zbieră peste tot..el era prezent, chipul lui părea a lua forma discuţiei, zîmbetul lui era atît de sincer încît emana o căldură bună..

Sunt oameni de neînlocuit. Oamenii deştepti se înlocuiesc, cei frumoşi tot, şi cei harnici, şi cei veseli.. ceea ce nu putem înlocui...e mai mult decît bunătate unui suflet, e felul în care acea bunătate se exprimă prin cuvinte, prin priviri, prin mişcarea corpului, e acea strîngere de mînă, e acel cuvînt potrivit cînd e nevoie, e acel umăr care pare cel mai mare şi cel mai protector pentru că a venit în ajutor la timp, sunt acei ochi care înţeleg şi fruntea care acoperă gînduri pornite toate spre tine. Aceşti oameni "se conectează" la trăirea noastră, făcînd parte din mecanismul nostru..devin aerul nostru, devin seva noastră, devin cei mai buni prieteni, indiferent dacă ne sunt părinţi, prieteni sau iubiţi..ei ne remodelează conştiinţa noastră, se împregnează în cîmpul nostru emoţional, se conectează la circulaţia noastră sangvină...şi dacă se întîmplă că "se deconectează"...mecanismul nu mai functionează, cel puţin nu ca înainte...pentru că aceşti oameni au devenit ceea ce suntem azi..parte din noi.

Desigur că George nu a devenit parte din organismul meu..dar el m-a făcut să mă gîndesc la oamenii reali, cei care există în viaţa mea, cei care mă definesc, cei care m-au modelat precum sunt azi...pe care nu i-aş deconecta niciodată de la conştiinţa mea...

Pentru ei..La meraviglia di esserci...în traducere din italiană..minunea de a fi...

Ultimele ore de decembrie

Ultimele zile decembrine..

Anul ăsta decembrie m-a scutit de strofoleli de imunitate, m-a lăsat de sufletul meu, cu Piazzola, cu Rieu..cu alţii. M-a lăsat să frîng de una singură mănunchiul ăsta de zile ce au mai rămas. Am tradiţii de decembrie...să arunc cosmetici pe capete, haine ce îmi par mici, vechi sau nepotrivite stilului meu ce nu există încă bine definit. Să răscolesc rafturile cu cărţi şi acte, şi una cîte una să strîng în pumn hîrtii şi să le fac vînt pe podeaua populată. Să îmi dau datoriile. Nu vă datorez nimic? Să şterg tot haosul de pe desktop...să fac noi mape în care vor trăi fişierele din acest an. Să scriu pe blog tot ce nu aş vrea să scriu în 2011. Să scriu scrisori...de suflet bun şi să le trimit prin poştă către cei dragi. Să scriu scrisori de suflet nebun şi să le trimit la adrese “greşite”...sau să mi le trimit tot mie. Să fac băi...nu duş, ci bai...cu sare şi cafea. Să mă privesc ca pe o floare în octombrie şi să decid cum să mă sculptez în 2011. Apoi îmi mai place să fac felicitări alla Dumitriţa, şi să mă gîndesc ce cadou i-ar plăcea mamei.

Îmi place să scotocesc toate ungherele...să arunc tot ce nu-mi mai aparţine...să las gol, dar un gol ce va fi găzduit de alte începuturi...să ascult muzică şi să şterg fotografii în care nu sunt frumoasă...

Autopsie de septembrie

Demult nu m-am autopsiat. Am scris despre cărţi, despre muzici şi mode...dar demult nu mi-am tăiat venele aici pe blog, nu mi-am urlat dracii din mine să se înspăimînte îngerii, nu mi-am lăsat gîndurile să facă striptease nestingherite, să le privesc fără a mă ruşina de ele...să mă privească şi ele la rîndul lor. Să mă doară apropierea de mine, dar durerea să fie plăcută precum după o despărţire... Demult nu am sfîşiat nehotărîri în mine, eu însămi fiind una. Să le pun pe toate frumos în rînd, să le interoghez, cercetez, maltratez. Demult nu am mai visat visele mele, cele nebune, cele vii şi chinuitore, cele halucinante, aducătore de dor şi boală. Dorm bine, în general. Azi m-am luptat cu somnul tăvălindu-mi oasele prin pat o bucată de noapte, apoi am zis: " Demult nu am mai scris pe blog pe la glezna nopţii...dii în colo somnule." Şi iată-mă nălucă cu bisturiul în mînă mă auto-autopsiez. Şi tai gînduri-gînduri-gînduri şi din somn-nesomn-nesomn.

De ce-mi iubesc limba

Dacă m-ar fi întrebat cineva vreo 2-3 ani în urmă de-mi iubesc limba, cred că eram să întreb: ce înseamnă să-ţi iubeşti limba? Să vorbeşti corect româna? Dacă asta, atunci-da, iubesc româna precum iubesc şi rusa, precum iubesc şi engleza...căci pe toate îmi place să le vorbesc corect. Eu nu ştiam pe atunci că este dragoste de limbă...şi nu e vorba de o atitudine nepatriotică, pur şi simplu nu am fost pusă în situaţia de a o preţui. Ştiţi povestea cu doar atunci cînd pierzi îţi dai seama cît de mult a însemnat pentru tine...

Sunt într-o ţară străină, unde tre' să manipulez 2 limbi, niciuna materna. Amîndouă aceste limbi îmi plac, pe amîndouă încerc să le descopăr în fiecare zi cuvînt cu cuvînt...şi mă descopăr şi eu fiecare din aceste limbi.

Sunt diferită cînd vorbesc engleza, sunt diferită cînd vorbesc italiana şi cu totul alta cînd vorbesc româna. Voi sunteţi la fel în toate limbile?

Cred că nivelul de cunoaştere a limbii e un factor importantisim, dar îmi permit să fac abstracţie de el...pentru că mă voi limita în această reflecţie doar la română.

Sunt naturală în română. Românească şi naturală, muşchii feţei mele nu fac niciun efort pentru a simula accente, creierul meu cuprinde ideea şi nu vocabularul, jonglez cu cuvintele după plac, le arunc, le prind, le las să cadă jos să tronească, sau le cuprind în tonalităţi naturale şi le legăn cum îmi vine în interjecţii şi construcţii deocheate care pot fi subtile, care pot fi glumeţe...

E atît de uşor. E flexibil. Sunt eu.

Celelalte străine nu că m-ar incomoda, nu le iubesc pur şi simplu...le învăţ din curiozitate, ambiţie sau necesitate, dar nu le iubesc, nu simt nicio fericire particulară cînd le vorbesc. Şi e totul altceva cînd după o zi grea, în care creierul meu a trecut printr-un storcător lingvistic, să am ocazia să mă exprim româneşte.

Din păcate, dragostea de limbă e ca oricare altă dragoste..cînd e prea multă, îşi pierde gustul, poate de asta cîţiva ani în urmă de m-ar fi întrebat cineva de îmi iubesc limba...nu aş fi ştiut ce să răspund.

Cel mai fericit om

Cred că încep anul nou. Am încheiat oficial era băncilor de investiţii, după o ceremonie funebră timp de un weekend leneş, pe care l-am meritat pînă la urmă...plin de somn, de cearşafuri mototolite, de laptop în vîrf de pernă. Atît.

Ah, e februarie. Mîine e ziua de naştere a unui prieten bun. De fiecare dată uit să îl felicit la timp. Mîine o voi face.

Azi mă voi trezi devreme, voi merge la lucru, seara în drum sper casă voi trece pe la bibliotecă, voi găsi o carte, una din lemn, cu copertă, cu cerneală, cu miros. O voi citi, poate.Voi merge spre casă în tram şi-mi va părea că e cea mai obişnuită zi din viaţa unui om de rînd.

Voi călca pe tălpile mele, simţind în călcîie povara zilei, dar voi merge patronîndu-mi singurică paşii şi ritmul, şi destinaţiile, aş putea chiar să alerg...de fericire. Voi privi oamenii, şi voi discerne culorile, şi mi se va încreţi stomacul la mirosul gustos ce se furişează de pe sub uşi. Sunt cel mai fericit om, precum eşti şi tu...tu care citeşti cu ochii tăi, alergi independent, strigi de furie sau dragoste...suntem cei mai fericiţi, nefericiţi că nu putem zbura...dar cîţi nu pot...cîţi nu pot nici merge măcar.

Deseori mă întreb unde mergem după ce murim. Sunt sigură că te întrebi şi tu. Şi simt frică.

Ţii minte cînd mi-ai spus că ţi-e frică de bătrîneţe? Ţi-am spus că nu o poţi evita, dar îi poţi evita gîndul măcar cît eşti tînăr. Acum mi-o spun mie...şi adorm.

Adorm fericită, nu pentru că ştiu răspunsuri, ci pentru că nu pun întrebări la care nu ştiu răspunsuri...şi mi-e destul să fiu liniştită precum mi-e destul răsăritul soarelui.

Un februarie fericit!

Londra

Am revenit. Eram atît de fericită văzîndu-mă la Malpensa (Milano), ziceam că voi ţipa...aşa cum ţipi pe-o roată de drac cînd te dă cu capul în jos şi în sus pentru a-ţi elibera clocotul de-adrenalină...al meu însă a fost mai mult un chiţcăit, un fel de lăsaţi-mă să ţip tare, dar atît de încet încît voi să nu mă auziţi, lume cu mii de alte vieţi, cu mii de alte ţipete. Şi am ţipat.

A fost miercuri cînd avionul decolase în măduva unui cer siniliu. În faţa mea perspective mai largi ca cerul şi gîndurile mele nu mai înţepeniseră într-o eventuală catastrofă mortală, precum o fac de obicei...ci nervos încercau să enumere toate ratele de schimb. Madonna, ce stres. Cred că mi-am sculptat un rid adînc. Unul în frunte şi altul şi mai adînc, care uneori se numeşte experienţă, da?

Deci unde eram? Ah, da..Londra.

1. Umorul englez m-a întîmpinat primul. Tot ce nu e accent britanic e " no speak english". Dar asta nu trebuie să vă descurajeze, în definitiv ironia lor e inofensivă.

2. Taxiuri ca in Londra sunt doar în Londra. Cărăbuşi de prin alt secol. Pe cei negri să nu-i opriţi -sunt cei mai scumpi. De ce? Habar nu am..şi din cîte am înţeles nu prea are nimeni.

3. Trei stele înseamnă faţadă de 3 stele, cu havuz la parter şi no shampoo în camera de 1.5 m2. Westpoint hotel din Paddington nu recomand. Să nu uit să-i scriu o recenzie.

4. Ketchpul în fast-food-uri e gratis.

...

Londra mi-a arătat puţine căci 2 zile în metrou nu prea reuşeşti să vezi multe, dar m-a învăţat ceva: Tre' să ştii ce vrei.

Deseori suferim nu pentru suntem nefericiţi, ci pentru că nu ştim ce vrem, iar omul fără dorinţe nu poate trăi, fără vise, fără scopuri...şi le inventăm. Le inventăm pentru a ne fi interesant, le inventăm pentru a fi plini, pentru a trăi. Şi apoi le avem şi nu le mai dorim. Suntem nişte cretini uneori. Nu o luaţi personal, deşi vorbesc la plural, mă refer doar şi doară la mine. Uneori e greu să fii sincer cu tine. :)

Şi iar Gatwick. Urîtele de însoţitoare de bord s-au agăţat de paşaportul meu exotic şi m-au onorat cu anxietatea unui avion plin de pasageri ce m-a aşteptat pentru 20 de minute. Zborul a fost frumos..şi Londra s-a făcut mică pînă a dispărut de tot.

M

Trebuie să fie în viaţa fiecărui om un "lucru" care îi dă putere, care îl umple de sevă, care îi aduce pe buze un zîmbet puternic.... Un " lucru" ca un cîrlig de macara care te ridică de jos, din nescăpare, din tumultul de nervi şi vuietul zilelor...un lucru miraculos prin simplitatea lui, prin forţa pe care o are asupra duhului tău..te inspiră, te înalţă, te face să-ţi ridici bărbia. Trebuie să existe aşa un " lucru", care nu e om...căci oamenii se schimbă sau dispar.

Nu vi s-a întîmplat să fiţi nedescris de trişti sau deznădăjduiţi, să credeţi că vă crapă minţile sau sufletul de necaz sau oboseală...şi bah...e destul să "apară acel lucru" ca să reînviaţi?

Eu îl am, e foarte banal, dar nu-i pot da numele..e ca şi cum mi-aş dezgoli călcîiul, e ca şi cum aş renunţa la magia lui.

Cîtă grijă nu aş căra în suflet, el mă face să iubesc viaţa, să admir cerul de toate nuanţele, să plec capul spre iarba mustoasă de verde sau galben de înfrigurată...el îmi aduce aminte că voi muri cîndv poate foarte degrabă...şi sunt culori de care trebuie să mă bucur cît mai am ochi...

Mă umple de încredere. Fiecare "celulă" a lui îmi pătrunde în vene..de m-aţi vedea atunci - cel mai fericit om din tren...din staţie sau poate de pe pămînt.

Trebuie să existe aşa un " lucru" în viaţa fiecărui om.

Luni, la 6.

Spuneam că voi merge agale pe drum,
cu gîndurile sub călcîie,
cu primul bumb de capul lui
luni la 6

credeam că voi bea vin
cu toată oboseala trîntită de-a lungul meu pe canapea
cu ochii negri şi mîinile lungi

voiam să zîmbesc.

A trecut luni, şi şasele..
simt doar că pe umeri port ceva
un cap poate
şi-o mie de gînduri care nu mai vor să moară.

deja aştept miercuri

Ce-i cu viaţa asta? Trăiesc zilele..

poate e timpul să trăiesc viaţa.

Domnişoara S. Epilog.

Totul a început de la un gînd. Banal, de altfel. De ce e atît de odioasă singurătate? Tuturor li-e frică, am fobiezat-o, i-au pus scufiţă neagră pe cap şi o stigmă în frunte...Ebbene, merită. E plictisitoare, depresivă, mai mult - e înfricoşătoare...dintr-un SINGUR motiv: nu ştii cît îi durează permisul de şedere.

Şi uneori te întrebi " da' dacă rămîne pentru totdeauna?" Tristă perspectivă, nu? Cearşafuri reci, veşnic mirosind a damă, frigider de "nutriţionistă", garderoba pline de fuste şi ciorapi de mătase..nicio cămaşă largă în care ţi-ai ucide dorul sau somnul, niciun pantof gigant printre francezine, nicio cravată aciuată cîndva din anxietate sub sofă.

Dam, de-a dreptul trist...

Şi totuşi singurătatea nu se dă după uşă, nu ar trebui să se dea după uşa inimii din primul impuls de frică...căci de obicei, acel gol se umple greşit. Băgăm oameni în suflet doar pentru a ne convinge că mai putem cuceri, revenim la poveştile din trecut deja expirate doar pentru că ne simţeam de-a dreptul fericiţi atunci şi încercăm să sfidăm timpul, să-l întoarcem înapoi...ne ataşăm de oameni din primul surîs, din prima invitaţie sau din a doua..nu pentru că o vrem, ci pentru că nu vrem singurătatea. Şi aici greşim.

Ea vine nu cînd îi abate ei, ci vine premeditat..din dezamăgire, sau din incompatibilitate, sau dintr-o profesie obsesivă şi mîncătoare de timp, dintr-un viciu greu de suportat, din prostie...ea are motive să vină.

Şi nu e cazul să o ignori, să o sfidezi sau să simulezi că nu îi simţi prezenţa...e cazul să o accepţi. Şi să o studiezi.

Oamenii ce fug de dînsa nu se încred în sine destul, nu se respectă suficient, nu ştiu cît de mult preţuiesc...de asta se întreabă " şi dacă rămîn singur/ă? " Şi dacă nu te va mai iubi nimeni?

Păi, e cazul să răspunzi sincer la întrebare pentru care ai deja un răspuns. Toţi ştim unde suntem slabi, unde s-ar mai putea de sculptat, de cioplit în vreun nărav prost, de siliconizat nişte creieri sau abilităţi..ACUM e momentul să o faci, căci ai timpul..şi ea a venit să te înveţe ceva, a venit cu un mesaj. Nu a alunga prea repede, căci ea are bun simţ, de obicei..şi ştie cînd să plece.

Domnişoara S. Partea III.

Rochia era galbenă, cădea uşor peste genunchi. Nici cochetă, nici tereziană. Invita la un ceai rochia ceea...un twinings earl grey poate sau poate unul de muşeţel. Ştiam că-i vă plăcea. Nu-i denatura nici chipul, nici firea. A rămas la fel de serioasă, doar că o înseninasem. Nu mi-a reuşit nicicînd să o înveselesc, dar mi-e atît de suficientă limpezimea privirii ei, calmul mîinilor să ştiu că totul e bine, încît mă obişnuisem cu zîmbetul ei trist ca o cicatrice.

Vă rog să pronunţaţi eSSe, cînd citiţi S.

V-am spus că nu-i spuneam nicicînd pe nume la începuturi? Avea un nume mult prea lung, şi apoi era nu chiar frumos. Îi găseam tot felul de denumiri scurte, drăguţe, înşelătoare...eram prostuţă să-i ocolesc numele. Am învăţat să-l pronunţ, din respect. La început suna foarte nenatural, apoi am ajuns să-i privesc ochii mari şi să-i spun pe întreg numele: " Tu eşti, S.!"

Am hotărît să o schimb. Dacă tot i-am schimbat rochia, de ce nu aş face un pic mai mult. O despletisem, avea podoaba lungă şi noduroasă, dar noi aveam mult timp, eram doar noi două, în pulsul unei seri...şi-am apucat să-i descîlcesc toti colţii, să-i netezesc firele rebele, împletind fire şi vorbe. Mă învăţase să nu plîng, să nu vorbesc prea multe, să nu mă poticnesc de ranchiuna mea, să nu judec, să nu ma omor în gînduri, ci să trag concluzii...să găsesc remedii şi nu vinovaţi..m-a învăţat să tac şi să iubesc liniştea atunci cînd mi se oferă.

Mi-era foarte scumpă, deşi nu aveam întotdeauna nevoie de prezenţa ei, însă ştiam că de fiecare dată cînd vine la mine, a venit timpul să învăţ ceva.

Nu ştiu dacă va urma...

A venit timpul pentru sugestiile şi ghicitorile voastre. Spuneţi-mi cine sau ce credeţi că e. Promit că pîna la urmă îi voi pronunţa numele întreg.

Domnişoara S. Partea II.

Ea veşnic aştepta scrisori la post-restant. Era frumoasă atunci cînd mergea spre oficiul poştal, avea un soi de nerăbdare ce-i zăngănea încheieturile, devenea înduioşător de stîngace în paşii ei care pretindeau a fi indiferenţi. Şi tot îndrepta faldurile rochiei gri care trădau exaltarea coapselor, dezgolindu-le. Ochii ei cîntau. Ce frumoasă poate fi femeia în braţele speranţei.

- Crezi că sunt naivă?
- Cred că eşti puternică. Trebuie să fii foarte puternică ca să-ţi permiţi fericirea de a fi atît de naivă zilnic...

Acum îmi dau seama că atunci cînd eram împreună vorbeam despre mine mai tot timpul. În special, o căutam inconştient cînd mă sfîrteca deprimarea, şi aveam nevoie de o tăcere însufleţită să dea dreptate chinului meu, să mă privească trist. Era o transfuzie de stare de spirit.

- Îmi place rochia..
- Pentru că e gri?
- Da..
- Filtrez culorile.
- Ce?

Nu-mi era dor niciodată de ea. Aveam casa plină de ea. Miros de cafea. Cearşafuri adormite în colţuri de pat. Pijamaua în care luam cina. Scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. Poze parfumate. Vesela murdară. Şi muzica blues.

- Ţi-i dor de mine?, întreba ea rîzînd prin telefon cînd dispărea pentru săptămîni.
- Nu. Dar vino acasă. Ţi-am cumpărat o rochie nouă.

va urma...

Domnişoara S. Partea I.

Ea nu avea prietene. Purta doar rochii gri, şi uneori verzi. Şi avea ochii de blues. Domnişoarele o ocoleau intenţionat, ea nu avea superficialitatea necesară pentru a întreţine conversaţii volatile care le-ar fi mulţumit, nu pentru că nu ştia nimic despre orgasme, machiaj sau tehnici de mreajă, pur si simplu..ea tăcea. Nu rîdea. Niciodată. În mod normal.

Fetele spuneau că uneori...foarte uneori ea rîde isteric, psihopatic. Dar de obicei, fetele bîrfesc, iar ea de obicei, era tăcută şi plictisitoare. Tăcerea plictiseşte?

Şi totuşi nu puteai să nu o observi, era atît de nedefinită la prima vedere...şi la a doua, şi la a zecea. De departe era întotdeuna la fel..veşnic îngîndurată, ochii de blues. Rochia gri.

Începuse să-mi placă să o observ. Să o descopăr, de la distanţă...nu voiam să o includ în raza mea de social. Mi-era frică să mă complic cu ea. Dar plictisul ei era atît de vîscos şi trăda o înţelepciune. Da! Era înţeleaptă, într-adevăr. Dar de o înţelepciune cu botniţă - o înţelepciune canină, dură, de viaţă, incompatibilă cu dragostea, incompatibilă cu tinereţea...

Chipul ei era mat, iar ochii adînc înfundaţi în găvane emanau o privire blîndă..de felinar. Mîinile lungi, neproporţionale. Părul întotdeauna fixat sobru sus, excludea orice flirt. Nu avea nasturi deloc, pe haine. Oamenii cu nasturi îmi par complicaţi, dar cel puţin ai de unde îi " descheia". Ea însă era ferecată în integritatea ei.

Am cunoscut-o.

va urma...

The idea is to die young as late as possible. ~Ashley Montagu

Şi totuşi este bine că îmbătrînim...

Acolo unde este moarte, trebuie să fie şi bătrîneţe, trebuie să fie durere, trebuie să fie zbîrceală, trebuie să fie uitare...pentru a te putea descleşta de viaţă. Mi-e chinuitor gîndul la moarte, mă sfîşie uneori de neputinţă cînd CONŞTIENTIZEZ şi ADMIT (ca Buddha) că odată voi muri, voi crăpa, imi voi da duhul...şi atunci mă gîndesc că poate îmi va fi mai uşor să-l concep (pe acest gînd răutăcios) atunci cînd voi îmbrăca acele straie de plumb, pline de junghiuri şi de colici sau poate atunci voi avea mai multă minte, sau mai mult curaj, sau mai multă curiozitate, sau destulă nebunie, sau scleroză, sau mulţi morţi...sau poate nici nu voi ajunge pînă atunci.

Nu mi s-a întîmplat nimic rău, sunt foarte senină...şi obosită.