Alta

Sunt zile care aduc mai mult decît anii, sunt clipe care fură tot ce nu a reuşit să agonisească o viaţă de om, dar cum nu ar fi..m-am întors. O altă.

Mă pornisem pe un drum bine croit, ştiam de unde vin, ştiam unde vreau să ajung. Mă vedeam acolo, undeva în depărtare, la distanţa unui an, bine mersi, aşezată, cuminte....ca să mă regăsesc o nebună, o bezmetică, o zburătoare. O altă.

Ce mi-a dăruit anul ăsta, cu neîndestulată promisiune, a luat de la mine cu nesaţ sau poate nici nu mi le dăduse, sau poate mi le dăduse şi le refuzasem eu. Acum nu contează. Stau într-un punct. Punct clar. O altă însă.

Şi mulţumesc că m-am întors la mine, la dragoste, la autenticitate, la sfîrîitul din venele mele, la bătaia inimii, la sclipirea ochilor, la mersul uşor, la alte promisiuni...dar pînă pornim la drum...să mai stau olecuţă cu mine.

Pilgrims (the Way)
https://www.youtube.com/watch?v=kxfokqUTTEY&index=4&list=PLbcBUqueELH7sxKlFJN298GPjp6KrhKxX

Cînd vom fi bătrîni

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri ţinîndu-ne de mînă 
pentru că strîngerea noastră de mînă va fi la fel...
la fel de caldă, la fel de ocrotitoare..şi peste o mie de ani.

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri privindu-ne unul pe altul
pentru că privirea noastră va fi la fel...
la fel de întrebătoare, căutătoare de dragoste...

Cînd vom fi bătrîni vom fi tineri.
Vom fi tineri pentru că iubirea nu îmbătrîneşte
Dacă nu moare..
desigur, dacă nu moare...

cam asta văd eu cînd ascult această violă, cam aşa se verbalizează aceste sunete în sufletul meu...

Noapte bună.

Tere Liye

...once upon a time...

Bus stop

There are a couple of days since I'm visited by a thought...if I were to choose one and only one soundtrack - what would it be? What soundtrack would represent my life, my thoughts, my spirit? And after a couple of days worth of thinking I concluded there is no such thing like one soundtrack comprising all of me because I'm made of many songs...some of them: very sad and thoughtful, some of them are hopeful and joyful, some of them are mystic, some of them are rather straight, some of them portray the innocence of a child, whilst others get the hell out of me...

I lived too long to fit into one song...and I felt too much to contain it in one scale only.

But, there is a song, a sound track, by Hans Zimmer (ignore Adam's Sandler picture - it made me discount the song) that has a bit of everything and I guess, a bit of everyone, because...

well, listen.

Listen to the first 30 seconds - so joyful and careless...they reminded me of my childhood, of a sunny summer day at my grandparents when I was walking the ducklings...

The next 30 seconds are my favorite part of this song....I feel anticipation when I listen to this 30 seconds. You know that feeling when you have not seen somebody very dear for a long time and you know that you would see that person in 1 month and then 1 week... 1 day, 1 hour...and "cvintele" (I do not know the word in English, but it is basically the interval between 2 musical notes equal to 5) can express that feeling, that anticipated pleasure and fear and excitement so truthfully it gives me goose bumps.

And then the song gets more serious, as serious as life. More reflective, deeper, difficult decisions are lurking in the path...

Enough of what I feel: give it a go and see for yourself if you feel the same or maybe nothing at all...

My girl

am umblat dementă o jumătate de zi pînă am găsit cîntecul din care am desprins doar cuvintele "feel this way" în timp ce măsuram o pereche de pantofi într-un magazin. E un cîntec atît de simplu, să nu aveţi aşteptări prea mari...aşa cîntece sunt cîntecul unui cuplu, care se ascultă cu iubita sau iubitul...e un cîntec sub care aş dansa la nunta mea primul dans, e un cîntec pe care aş vrea să-l cînte la înmormîntarea mea...după o cuvîntare a soţului meu.

aşa cîntec se ascultă în doi. Ascultaţi cîte doi...şi atunci cînd vă este dor unul de altul..şi nu sunteţi alături, ascultaţi-l la telefon împreună, sau pe skype...şi preferabil ca iniţiativa să vină din partea bărbatului...totuşi My girl se numeşte :)

o muzicuţă înainte de somn

pe muzica asta (variantă pian) adoarme băbuţa mea în ultimele cîteva seri, sau se scoală..mai degrabă.

Iaca voi ce vedeţi cînd ascultaţi cîntecul?...eu am o imagine foarte clară, deloc influenţată de film din care nu mai ţin minte mai nimic decît esenţa..hai gîndiţi-vă şi odată, într-o seară vă voi spune şi eu...

Irina's playlist

Ştiu că unora le place muzica pe care o decupez aici. De ceva timp, scurt de fapt, am început a o aduna într-o căpiţă pe youtube.

Dacă o vrea cineva, o puteţi găsi aici:

http://www.youtube.com/playlist?list=PL0nQeWneFwiLS3PpeiasmdiRcF1sEtLLR

Ruptă din rai, cum spun eu.


p.s. cîteva minute mai tîrziu, am încercat să fac un share pe facebook, şi nu am putut...am pus ce vrei pe facebook...poze, blog, mamă, tată, dar muzica asta nu o pot pune. Egoistă sau poate e simplu prea scumpă, prea trăită muzica asta. Să nu o ascultaţi cînd aveţi inima haihui, e o bucăţică din mine..nu'ş cum...Să o ascultaţi cînd sunteţi plini de dor, de linişte, de pace, de durere, de speranţă, de bunătate, de viaţă sau cînd le doriţi pe toate astea...

Dear...

e soare azi afară. Aerul e proaspăt, un pic rece la prima inspiraţie. Oameni în ciorchine se plimbă pe străzile vesele, pline de Moş Crăciuni, de brazi, de flori Crăciuniţe...e un zumzet general pe străzi, e un alt fel de zumzet în magazine unde mişună herghelii de oameni...se simte apropierea sărbătorilor...şi autobusele roşii parcă sunt de un roşu mai festiv, mai curat, mai proaspăt...

e timpul cînd se scriu scrisori...

Dear John...

Decembrie

în fiecare decembrie cotrobăiesc prin toate dulăpioarele, prin toate rafturile, prin telefon, prin mesagerie, prin email, prin folder-ele computerului pentru a le deşerta de lucruri  vechi...e un fel de igienizare, un fel de goliciune pe care o pregătesc pentru noul an...

melodia de mai jos descrie starea mea din zilele astea..e Newman desigur...new man...

"I could have done more" John Williams

Dintre toate instrumentele cred că durerea e redată cel mai frumos de către vioară...un exemplu mai jos...

p.s. John Williams e un compozitor, dirijor şi pianist american, preferatul lui Spielberg. Toate filmele lui Spielberg, cu excepţia unui singur (The Color Purple) sunt acompaniate de Williams.

Love and marigolds

am găsit o altă comoară. O las aici, între trăirile mele cele mai scumpe. Eu ascund multă muzică de suflet aici...dar ultima dată cînd m-a durut atît de mult o melodie a fost "On the top of the world" de Marianelli. Mi s-au imprintat în minte acele 2 minute atît de clar...atît de viu încît şi acum simt fiecare firicel care mi se ridicase pe trup, spatele mi s-a scufundat în speteaza fotoliului, pentru 2 minute m-am desprins de acel martie din 2010...am lăsat capul pe spate în pofida oricărui open space, colegi, etc...am închis ochii, i-am strîns tare de emoţie...şi cînd i-am deschis erau umezi de plăcere...

ştiu că nu fiecare va simţi aceeaşi emoţie ascultînd "On the top of the world"...dar ceva în mine s-a aprins, o careva strună a vibrat în unison cu acea compoziţie...

De atunci am mai simţit emoţii puternice, dar nu pînă la durere..

"Love and marigolds" e mai puţin dramatic, dar e atît de expresiv în imagine...nu fiecare cîntec are capacitatea să proiecteze pe lentila sufletului meu o imagine vie, clară, rulantă...

Eu nu ştiam de Mychael Danna pînă azi, ceea ce nu înseamnă că nu e vestit. De fapt, e un compozitor canadian de calibru Academy Award. Cînd am auzit Love and Marigolds...am fost impresionată de cît de frumos împleteşte el vestul cu estul...E o combinaţie dintre Newman şi Rahman...foarte închegată, foarte fluidă...

(dacă ştie cineva cum se numeşte instrumentul aerofon  - personajul principal din această compoziţie, vă rog să îmi spuneţi)

mai jos e interpretarea mea...e ceea ve văd eu cînd închid ochii şi ascult cîntecul. Sugerez să îl asculţi mai întîi, să vezi dacă se iveşte vreun film pe retina ta...necontaminat de vizualul meu.

Viorile şi pianul de la începutul melodiei sunt un reper climateric pentru mine.Eu văd o ceaţă vîscoasă, albă perindîndu-se printre crestele munţilor împodobiţi de pini şi brazi. E o ceaţă care se retrage în pîntecul pămîntului în jos de-a lungul munţilor coborînd într-o armură de nimbus..lăsînd aerul clar şi umed, aici...şi gol, pînă în secunda 52. Cea mai puternică secundă din această melodie. Îţi voi spune doar puţin din ceea ce văd, e prea intim...

Secunda 52, în obiectiv apar 2 ochi..bătrîni, obosiţi de ani, de vînt, zbîrciţi precum coaja unui stejar rămolit...dar atît de buni, atît de buni...secunda 52 ascunde toată bunătatea lor, tot soarele pe care l-au strîns aceşti doi ochi cît au trăit pe pămînt...şi toată durerea din care a rămas doar înţelepciune. Ochii ei de culoarea cerului a ploaie licăresc ca două mărgeluţe fără a clipi. E o privire foarte intensă secunda 52, 53, 54...un close-up extrem în care îi văd doar ochii, restul nu încape...nu are loc. E o bătrînică.

După secunda 54 se întîmplă un lucru foarte frumos...nu mai văd scena prin ochii mei, o văd din perspectiva ei, sau prin ochii ei...îmi povesteşte despre viaţa ei...o pot vedea în tinereţe..O vezi? Uite-o cît e de frumoasă, cît e de liberă, cît de tînără e...secunda 1:45...fotografia ei...

mă opresc aici...am o senzaţie intensă de goliciune..

privacy

de cîteva ori mi s-a amintit că îmi dezghioc creierii şi măruntaiele inimii într-un spaţiu public (aici pe blog). Pentru mine blogul e un spaţiu foarte intim, deşi camuflat căci lentila prin care îl citesc eu e mult mai puternică decît a ta, pentru că toate personajele mele au un cronotop şi un nume real pe care îl cunosc doar eu, sau puţini. Şi apoi, cine dă pe aici, e om bun...căci îi pasă de mine.

M-am observat în ultimul timp. Fac share mult mai rar pe facebook, cred că fiecare al patrulea sau cincilea post. La început evitam să distribui posturile despre lăuntricul meu, acum am ajuns să mă zgîrcesc la un cîntec. În general nu mai postez muzică pe facebook în ultimul timp, cu excepţia cîntecelor care nu îmi plac...my only one-night stands. Cîntecele care mă topesc, le ţin doar aici...

Şi mă gîndeam...ce e cu mine?

După un minut adînc de introspecţie am conclus că muzica pe care o sădesc aici e foarte intimă, e foarte preţioasă mie. Eu mă înconvoi ca fierul fierbinte sub undele fiecărui cîntec din categoria "Muzica se naşte-n rai". Eu trăiesc o mie de clipe în acel soundtrack, personific zeci de situaţii, inventez de fiecare dată un apus nou şi o lună albastră, îmbrac o haină nouă de fiecare dată, gonesc o maşină în încheturile unei serpentine înalte, mă scufund în cele mai adînci ape, descalţ zeci de pantofi, mă pierd în mrejele unui orgasm, opresc ploi şi scriu scrisori...

eu trăiesc fiecare notă.

Eu văd fiecare notă, o transplantez din compoziţia muzicală între bătăile inimii mele...

şi tot asta să distribui pe facebook sau în altă parte? Desigur că nu.

Dar aici e un sanctuar al trăirilor mele, e cămara inspiraţiei mele, e mica mea arhivă despre mine şi mica mea autobiografie...aici nu e un spaţiu public, aici sunt eu însămi.

Two steps from hell - Miracles

Mi-am atins pianul în acest weekend. Era împachetat în cutia sa de carton, rezemat de un perete. Mi-am plimbat degetele peste pelicula fină de praf şi m-am văzut în această odaie largă, albă, cu geamuri mari şi largi, cu perdelele albe, lungi..ridicîndu-şi poalele de pe podea cu ajutorul unui fir de vînt. Iar în odaie un pianoforte...imens. Un ecou zbătîndu-se între pereţii odăii albe şi largi izvorăşte din pîntecul lui..frumos, frumos..odată...cîndva voi trăi şi asta..


Iară pînă atunci ascultăm asta...

E aproape păcat să fii atît de frumoasă

Muzica asta...mai ales uvertura de pian...cam pînă la flaut mă înnebuneşte. Cum poţi fi atît de frumoasă...cam un val de apă muzica asta, cam un freamăt de apă dătătoare de viaţă mă alină...

O ascult şi nu pot să nu rîd, mai ales primele secunde, unde pianul se reliefează ca un soare roşu ars de apus cînd cîntă trioletele...parcă mă gîdilă îngerii...doar în rai se poate naşte frumuseţea asta de muzică...

eu am o listă secretă cu cîteva lucruri pe care vreau să le fac în viaţa asta...şi să-i ascult muzica în aer liber, undeva într-un uger de vară, în răcoarea unei seri calde...e unul din visurile mele.

Dumnezeule, dă-i sănătate...pînă şi după iulie...

Mai cîntă, Domnule.

Puietul

Cred că azi m-am desprins de un copac în care concrescusem. Posibil că "detaşarea" s-a întîmplat treptat şi lent, dar azi am simţit că nu mai împart cu nimeni plămînii prin care respir. Mă oprisem locului, şi îmi era plăcut să simt cum tot aerul pe care îl absorb filtrează doar fiinţa mea, îmi aparţine mine, şi îmi aparţin. Am simţit că rădăcinile gîndurilor mele au încolţit într-un alt pămînt, departe de copacul vechi şi gros pe care îl iubisem chiar şi după ce i se uscase tot trunchiul şi vlaga...simţeam că seva lui trece prin inima mea şi credeam că inima mea e destulă pentru a fotosintetiza pădurea din sufletul meu...dar copacul nu a înviat. Încet-încet, vedeam cum se chirceşte zi cu zi...într-o zi se umpluse de viermi..şi cum nu mă puteam lepăda de el, mi-au găurit mîinile, mi-au sfredelit ochii, mi-au muşcat inima...şi dragostea mea a început a se împuţina prăpădindu-se prin găurile lor. Am stat lung lîngă copac, lîngă viermi, am aşteptat ani...speram că printr-o minune, el va învia...şi pădurea noastră va înverzi...dar, frumosul meu copac murise...

A trebuit să mă resemnez, să accept că unele lucruri pe lumea asta pur şi simplu, mor...precum oamenii. 

Am lăsat scorbura goală şi seacă vîntului şi pămîntului. Mi-am desprins părul din ramurile lui uscate, mi-am zmuls venele din trunchiului lui veşted...şi am călcat în iarba firavă şi proaspătă care mă sărutase dintrodată...

un fir de gînd mă va purta mereu spre el, ca spre un mormînt, ca spre o pădure pe care nu am reuşit să o creştem...

dar precum unui muribund mi-am promis cîndva că voi înflori, şi azi pentru prima dată am simţit că am dat ramuri, am încolţit, şi frunze mici şi gingaşe cresc din mine...

să fie oare o altă o altă pădure...

Moment

E noapte...pe strada mea licăreşte un singur bec, al meu. Lumina ţîşneşte printre perdelele de in spre negrul cald al nopţii. Pe strada mea se unduieşte o melodie, a mea...şi izvorăşte din acelaşi geam, croindu-şi albie printre aceleaşi perdele de in. Ce fericite trebuie să fie perdelele mele...lumina şi sunetul le pătrund pentru a se strecura prin porii lor în venele verii de afară.

Noaptea a încolţit demult. În casa mea musteşte o linişte...simt cum îmi doarme bătrînica, simt cum dorm bălămălile uşilor, simt cum doarme sticla geamului...doar eu nu dorm, lumina şi muzica.

O, vîntul a venit. L-am auzit undeva între mădularele fagului de la geam. Îmi plac fagii. Ei îşi lasă ramurile vechi ca pe-o piele de şarpe să cadă (literalmente, nu e o metaforă), lăsînd în urma lor scorburi adînci ca nişte umeri fără braţe...acolo se ascund liliecii, în umerii fagilor.

O, zboară un avion. Nu îl văd, dar pot auzi cum pătrunde atmosfera cu motoarele sale imense, lăsînd un huruit obosit din urmă. Aterizează. O, mai sunt oameni care nu dorm la această oră.

Poate mă culc, ce zici? Zic că e timpul...Noapte bună.

p.s. l-am ascultat toată ziua...ne-am făcut fraţi de cruce cu acest cîntec

India

dacă aş crede în metempsihoză, aş crede că am trăit cea mai frumoasă viaţă anume acolo...poate am trăit o mare iubire mii de ani în urmă pe acele meleaguri, poate am fost un rîu ce a şerpuit în acele încheieturi ale pămîntului, sau am fost un muson care cădea nesăţios peste văile ei...sau poate am fost un flaut din care a izvorît dragoste...sau poate am fost o fată simplă şi fericită.

E o dorinţă a mea de mic copil să merg în India...e ultima dorinţă din copilărie care mi-a mai rămas..şi azi deşi aş putea cumpăra un bilet la avion...mi-e frică să mă despart de un vis, mi-e frică să nu-l dezamăgesc pe copilul din mine...

unul din compozitorii mei contemporani preferaţi...

Cînd Dumnezeu culege mere

În Londra mi-e deseori dor de ploaie. Ai crede că sunt sarcastică, dar nu. Ploaie de aici parcă se ruşinează să se arate...vine înfăşurată într-o năframă groasă de nori...şi deseori nu i se mai aude glasul luni întregi. Iar mie mi se făcuse sete de o ploaie glăsuitoare de tunet, să răsune în maţele geamului urletul ei, să trosnească cerul de bubuituri, să umple toată negreaţa nopţii de zarvă. Vroiam de multă vreme o ploaie năprasnică, să se reverse rîuri din cer, iar eu să mă scufund şi mai adînc în pernă la fiecare detonare. Uneori de disperare, îmi puneam căştile în urechi şi ascultam ploaia pe youtube.

Ieri a plouat cum scrie cartea, sau cel puţin cum scrie la mine pe blog. Căldura zilei adunase o energie a naturii ce se dezlănţuise peste noapte. Eu lăsasem geamul deschis...şi simţeam cum intră tunetul în casă, printre perdele, printre cearşafuri, pînă în somnul meu dulce...şi se ţesuse de-un vis.

Se făcea că Dumnezeu era într-o livadă de mere, undeva la Străşeni, pe lîngă poliţie, Îşi desfăcuse poala largă de la haina sa albă, şi întinzînd mîinile mari peste creştetul pomilor se zorea să culeagă toţi merii bunicii mele. Poala lui se făcea tot mai mare şi mai mare...mai mare şi mai mare...pînă cînd nu se mai vedeau pomii de sub poala Lui...şi încet se pornise la cer cu roada culeasa. Hop, şi eu de undeva am răsărit, mă uit..Dumnezeu urcă la cer..încetişor. Dintr-odată am scrutat livada şi merele din care noi nu am reuşit a ne înfrupta şi cu un glas pe jumătate supărat, pe jumătate trist îi strig:

- Chiar nici un măr nu ai lăsat, Doamne?

El nu s-a aşteptat la atîta nepoliteţe şi dintr-o stîngăcie Dumnezeiască...a scăpat un colţ de poala...şi toate merele...grele, mălăieţe mi-au căzut peste cap ca un tunet....care mai răsuna cînd am deschis ochii.

Cămara mi se umpluse de lumină, dar nu era Dumnezeu, ci 3000 de fulgere...precum au spus cei de la BBC azi dimineaţă.

Iată de unde vine tunetul...

p.s. un cîntecel pe care îl ascult cît scriu acest post. Apropo, Elfman vine în Londra în decembrie ;)

Niciodată să nu ceri omului iubire

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire. E mai simplu să ceri cerului ploaia să cadă peste un pămînt însetat de arşiţă, sau mărului sterp să plodească roadă, decît să ceri omului să dăruiască dragoste. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire - pentru că asta nu se cere. Aşa precum nu poţi cere mamei să ai ochii albaştri cînd mama te-a făcut cu ochi căprui, aşa nu cere dragoste de la un om...Şi nu e vinovat omul că nu (mai) iubeşte...precum nu e vinovat vîntul care se domoleşte după o furtună. 

Niciodată, dar niciodată să nu ceri omului iubire...dăruieşte dacă se revarsă, fără a aştepta iubire în dar, căci nimeni, dar nimeni pe acest pămînt nu poate iubi la instrucţiunea cuiva...nici torturat, nici proslăvit.

p.s. m-am cam pierdut pe blog, am un serviciu nou care mă consumă, dar cînd merg în tren sau pe drum, ţes gînduri pe care uneori reuşesc să le ţin minte şi să le transpun aici. Reflecţia de mai sus, e una pozitivă de fapt...lecţii de viaţă, sau ce-o fi...

fiţi fericiţi, iubiţi..iubiţi ce aveţi cît mai aveţi, cît mai sunteţi

*sursa imagine: pinterest

colecţia unei nopţi de martie

am lăsat ogorul să crească ogari
nici frunzele nu mai ruginesc aici de pustiu
nici vîntul nu mai are de ce se poticni
simt un larg de mare care mă zbuciumă
de liniştea pe care o presimt
ca valul spart de capul unei stînci
risipit, împrăştiat în mii de muguri mici de apă
ce nu mai au glasul mării
şi cuminţi se netezesc de-asupra ei

geme oboseala în oasele mele
niciun sentiment nu mai tresare la ora asta
e prea tîrziu uneori şi pentru cele mai sfinte podoabe ale sufletului

de asta încape loc pentru un delir nocturn...după 3 săptămîni de neom
azi mă plimb singurică prin parcul blogului meu
şi tot ce vreau e să-mi găsesc un locşor mai moale
să adorm, pe un colţ de iarbă
sub muzica asta sublimă

să-mi cînte dragoste...pînă dimineaţă