Puietul

Cred că azi m-am desprins de un copac în care concrescusem. Posibil că "detaşarea" s-a întîmplat treptat şi lent, dar azi am simţit că nu mai împart cu nimeni plămînii prin care respir. Mă oprisem locului, şi îmi era plăcut să simt cum tot aerul pe care îl absorb filtrează doar fiinţa mea, îmi aparţine mine, şi îmi aparţin. Am simţit că rădăcinile gîndurilor mele au încolţit într-un alt pămînt, departe de copacul vechi şi gros pe care îl iubisem chiar şi după ce i se uscase tot trunchiul şi vlaga...simţeam că seva lui trece prin inima mea şi credeam că inima mea e destulă pentru a fotosintetiza pădurea din sufletul meu...dar copacul nu a înviat. Încet-încet, vedeam cum se chirceşte zi cu zi...într-o zi se umpluse de viermi..şi cum nu mă puteam lepăda de el, mi-au găurit mîinile, mi-au sfredelit ochii, mi-au muşcat inima...şi dragostea mea a început a se împuţina prăpădindu-se prin găurile lor. Am stat lung lîngă copac, lîngă viermi, am aşteptat ani...speram că printr-o minune, el va învia...şi pădurea noastră va înverzi...dar, frumosul meu copac murise...

A trebuit să mă resemnez, să accept că unele lucruri pe lumea asta pur şi simplu, mor...precum oamenii. 

Am lăsat scorbura goală şi seacă vîntului şi pămîntului. Mi-am desprins părul din ramurile lui uscate, mi-am zmuls venele din trunchiului lui veşted...şi am călcat în iarba firavă şi proaspătă care mă sărutase dintrodată...

un fir de gînd mă va purta mereu spre el, ca spre un mormînt, ca spre o pădure pe care nu am reuşit să o creştem...

dar precum unui muribund mi-am promis cîndva că voi înflori, şi azi pentru prima dată am simţit că am dat ramuri, am încolţit, şi frunze mici şi gingaşe cresc din mine...

să fie oare o altă o altă pădure...