Sunt într-o ţară străină, unde tre' să manipulez 2 limbi, niciuna materna. Amîndouă aceste limbi îmi plac, pe amîndouă încerc să le descopăr în fiecare zi cuvînt cu cuvînt...şi mă descopăr şi eu fiecare din aceste limbi.
Sunt diferită cînd vorbesc engleza, sunt diferită cînd vorbesc italiana şi cu totul alta cînd vorbesc româna. Voi sunteţi la fel în toate limbile?
Cred că nivelul de cunoaştere a limbii e un factor importantisim, dar îmi permit să fac abstracţie de el...pentru că mă voi limita în această reflecţie doar la română.
Sunt naturală în română. Românească şi naturală, muşchii feţei mele nu fac niciun efort pentru a simula accente, creierul meu cuprinde ideea şi nu vocabularul, jonglez cu cuvintele după plac, le arunc, le prind, le las să cadă jos să tronească, sau le cuprind în tonalităţi naturale şi le legăn cum îmi vine în interjecţii şi construcţii deocheate care pot fi subtile, care pot fi glumeţe...
E atît de uşor. E flexibil. Sunt eu.
Celelalte străine nu că m-ar incomoda, nu le iubesc pur şi simplu...le învăţ din curiozitate, ambiţie sau necesitate, dar nu le iubesc, nu simt nicio fericire particulară cînd le vorbesc. Şi e totul altceva cînd după o zi grea, în care creierul meu a trecut printr-un storcător lingvistic, să am ocazia să mă exprim româneşte.
Din păcate, dragostea de limbă e ca oricare altă dragoste..cînd e prea multă, îşi pierde gustul, poate de asta cîţiva ani în urmă de m-ar fi întrebat cineva de îmi iubesc limba...nu aş fi ştiut ce să răspund.
Interesant relatezi tu diferenta aceasta intre a simti ca esti tu atunci cand vorbesti limba materna si a fi alta vorbind o limba straina. Iubesc limba mamei mele, dar mai mult iubesc... franceza. Nu ca as poseda-o prea bine, am prins deja a uita multe, dar fiecare cuvant suna pentru mine aparte, misterios de dulce. Mai dulce chiar decat romana.
ReplyDeleteEu ma simt acasa, cind am ocazia sa vorbesc cu cineva in roma'na'!
ReplyDeleteIn primul an, pina a insusi bine italiana, practic nu imi ajungeau cuvinte sa ma exprim, sa spun ceea ce gindeam, sa mai arunc o gluma pe ici colo... era ca si cum din intreaga paleta de culori as fi folosit doar culorile de baza
si atunci viata devine trista...
Iubesc Limba Româna!!!
Ma gindesc ce foame de limba romana au toti moldovenii plecati peste hotare, si in ce situatii sint pusi zi de zi... dar exista si elementul adaptare, si uneori iti place mai mult ce devii decit ce ai fost.. si aici imi veni in gind un proverb. Daca vezi un om bun incearca sa-l imiti, daca vezi unul rau analizeaza-te.. probabil ca si cu locul unde te afli e la fel..:)
ReplyDeleteDeja-vu,
ReplyDeleteoo, franceza îmi place şi mie nespus...e plina de charm, e afridiziacă pentru mine limba asta, dar din păcate nu o cunosc.
Tamarelu,
tu şi înainte de zbor, puiule, ai găsit timp pentru mine. Mulţumesc. Înţeleg ce zici şi foarte adevărată şi frumoasă comparaţia cu culorile.
Anonim,
poate, poate te adaptezi şi-ţi place mai mult. Vom trăi, şi vom vorbi, şi vom vedea.
Limba romana (materna) imi place foarte mult, dar cind incerc sa ma exprim deseori sunt obligata sa caut cuventele cele mai potrivite, care nu se ivesc chiar deodata. Frazele mele curg in franceza (am plecat demult), iar in romana ideile sau cuvintele sclipesc! Un cuvint poate sa ma uimeasca sau sa provoace amintiri. E uneori vorba de regionalisme ('ai facut o boroboata ! ', 'iar ti-ai mascarit fata'), alteori de cuvinte 'rare' (pe care le utilisam rar in strainatate) spre exemplu - must sau vintoaica sau troleibus.
ReplyDeletecuvintele sclipesc..ce frumos :)
ReplyDeleteDa, aşa e cu cuvintele astea mai deocheate, sunt doar ale noastre.
E totusi bine ca descoperim, poate chiar in fiecare zi, lucruri noi ce merita dragostea si pretuirea noastra.
ReplyDeleteSi pana la urma fiind romani avem acel "ceva roman" in sange ce tine de limba noastra...
Imi amintesc o mica povestioara pe care am auzit-o acum ceva timp... " La inceputul lumii, toate popoarele s-au dus la Dumnezeu. Si Dumnezeu le-a dat: bogatii, aur, nestemate, talente cat mai diverse... etc... si ultimii se spune ca au venit romanii si Dumezeu le-a spus ca nu I-a mai ramas nimic sa le dea... totusi romanii nu s-au mahnit ci au sperat... si Dumenzeu le-a spus: ca le da cel mai frumos grai (limba) ca sa-si rosteasca, cante toate doruile si dragostea, in doine,in basme, in balade etc...."
Imi pare ca aceea au fost moldovenii la care nu leau dat nimic şi care nu sau mahnit.
ReplyDeleteIrina mai scrie ceva de ale tale interesante. Frumos scrii.
Ninsori oglindite,
ReplyDeletemultumesc mult pentru vizita si pentru istorioara :)
Si tie iti multumesc, Anonimule, voi scrie imediat ce ma gasesc in timp ;)
apreciez aceasta postare
ReplyDeleteMulţumesc, Marius.
ReplyDeleteDe acord. Pe limba ta cugeți, simți, te rogi, iubești, comunici cu adevărat. Limba străină este doar un cod de schimb de idei elementare, întotdeauna golit de orice spiritualitate...
ReplyDelete