Copilul care plînge

Dacă Dumnezeu mi-ar da să aleg între necopil şi copil suferind, eu aş alege necopil.

Poate aţi prins de prin alte lecturi de prin bojdeuca asta că fac un part-time, foarte-foarte "part" desigur, dar se mai întîmplă să merg cîteodată la careva şcoli elementare.

Azi l-am cunoscut pe Alberto. Alberto e un copil, de nu ştiu cîţi ani. După mărimea corpului părea a fi de clasa 2-3-a. Cînd a intrat în clasă în cărucior, pe obrajii lui cugeau lacrimi, răzleţe...debusolate, ce fugeau repede la vale pe obrajii ce se ridicau de un zîmbet. Cînd zîmbea la atigerea educatoarei, deschidea guriţa de-o lăţime de degeţel...prin care i se întrezăreau gingiile sîngerînde, guriţa fără dinţişori. Ochişorii îi erau prea apropiaţi, de parcă se lipiseră de frică. Pe tîmpla dreapta avea o pată roşie, precum urma unei arsuri mari. Mînuţele stăteau ca la iepuraş, nemişcate, înţepenite...precum întreg corpul încătuşat în cărucior. Şi genele luuungi, stufoase şi negre, acoperau ochişorii ca două măslinele.

Nu înţelegeam de ce plînge cu ochii şi zîmbeşte cu guriţa acest copil. Părea a fi fericit sub mîngîierile calde.

Şi totuşi plîngea. Alberto întotdeauna plînge chiar şi cînd e fericit. Lacrimogenele lui sunt afectate şi lăcrimează întruna. Dar ochii lui nu sunt trişti...cred că cei mai trişti ochi, cei mai trişti ochi de pe acest pămînt îi are nu Alberto, ci mama lui Alberto.

Eu nu cunosc mai mare nenorocire pe acest pămînt decît asta...şi deseori mă pun în faţa crudei întrebări: dacă ar fi să alegi între necopil şi un copil precum Alberto...să mă ierte Dumnezeu căci nu se întreabă lucrurile astea, dar eu am un răspuns. Poate greşesc. Poate nu ştiu.

Alberto nu se mişcă, nu vorbeşte, Alberto nici nu vede măcar. Alberto plînge, şi uneori zîmbeşte cînd simte pe creştetul lui mîngîierea...Alberto e doar un copil.