Doruri

Dorurile sunt precum culorile, diferite nuanţe...diferite intensităţi, şi atît de neîmplinite cîte una. M-am obişnuit cu dorul alb. El e cel mai cuminte. Vine cu vreun gînd cald în palme, după care dacă mă vede ocupată se retrage supus lăsînd o aromă de...gînd cald...e ca şi aroma de pepene galben.

Dorul galben e mai neastîmpărat, precum un copil...dibuie nu doar prin căsuţa de gînduri, mai dă un rotocol prin suflet, mai scînceşte niţel în vreun ungheraş şi apoi adoarme dulce...sub un cîntec de leagăn (a se citi "fotografie" sau ceva substituent de acest gen).

Dorul negru e veninos. Vine cu remuşcări şi regrete, cu amintiri hidoase şi urîcioase, e un dor mort...atunci cînd nu ar mai trebui să-mi fie dor, dar din păcate-mi este...

Cel verde e vesel, vibrează căci ştie că apropierea e aproape (sună straniu, dar nu e tautologie, nu-i asa?). Cel violet e nostalgic...

Dar dorul roşu e foc, e zvăpăiat...e flacără vie, e mii de gînduri încovoiate de povara aşteptării, e orice decît linişte...şi e unicul dor în care se topesc mai multe culori. El vibrează cel mai strident...stîrneşte o furtună în inimă şi creier, dar e o suferinţă atît de dulce..pentru că în vîrf de ţeapă are o mică gămălie unde stă pitulată speranţa...şi bine că ea trăieşte mai mult decît noi muritorii.