S-au cunoscut miercuri la o lecţie de Lindy Hop. Nu erau nici prea tineri, nici bătrîini nu erau. Fiecare cu cîte o inimă...plină. Uneori dansau împreună. Le plăcea să danseze împreună, era între ei ceea ce învăţătorii numeau "conexiune". Apoi, el a mai adăugat că îi place cum ea "citeşte" muzica. Ea a spus că el are îmbrăţişarea comodă. O dată au mers împreună pînă la metrou şi au vorbit îndesat în cele 10 minute. Era vesel El, sălta pe lîngă Ea ca un copil. Ea îi zîmbea frumos şi îl asculta cu ochii plini de lumină. Pe lîngă ei vuia oraşul, iar între ei se închega o muzică...mică.
Apoi, El i-a scris un mesaj simplu într-o dimineaţă: "Vii diseară la lecţie?" Ea a zîmbit, a tăcut, şi a venit.
Apoi, au mai trecut cîteva săptămîni care, pur şi simplu, au trecut, aşa cum trec zilele neînsemnate. Între timp, la lecţiile de dans a venit un alt el care, din prima seară, insistase să danseze cu Ea, şi mai nu o lăsa din prinsoarea lui stîngace de începător.
El venise acasă în acea seară şi punînd capul pe pernă, simţea frunte plină de gînduri, simţea cum în inima lui creşte un bob de dragoste. S-a vîrcolit în jurul bobului, neştiind de somn în acea noapte şi dimineaţa i-a scris: "Vreau sa te văd diseară." Nu era miercuri.
Ea a venit. El i-a spus că îi e dragă, şi ei îi era dragă de El, dar nu i-a spus, doar a zîmbit. La despărţire, s-a despletit o ploaie peste ei. El a tras-o de mînă, şi aruncînd ghiozdanele în mijoc de trotuar, au dansat în ploaie, uitînd de lumea grăbită care îi urmărea de sub umbrelele plioştite.
El îi scria în fiecare dimineaţă şi seară. La lecţiile de dans, dacă nu o ţinea în braţele lui, nu o scăpa din ochi. Ea îl privea cu ochii mari şi plini, şi el îi sclipea din ochi, furîndu-i zîmbetele.
Se vedeau în unele seri. Vorbeau, umblau prin ploaie, mîncau mango, citeau aceeaşi carte.
Într-o zi, Ea i-a scris: "Vreau să mă inviţi la prima noastră întîlnire."
"Cînd?" - o întrebase el.
"Nu ştiu, o zi...oricare.", a zis Ea.
"Vrei să facem ceva anume?"
"Da, vom face un sărut."
"Vom face un sărut?...el se pierduse, nu o sărutase încă..
"Da, îl vom desena", a spus ea linişt, şi a mai adăugat "Cu acuarelă...Eu desenez prost, deci presupun că va fi foarte abstract...un amestec de culori care se iubesc. Mă înţelegi?..."
"Da, cred că va fi un sărut frumos", şi vocea lui a zîmbit.
Am citit recent un articol despre cele mai frumoase declaraţii de dragoste în febra sărbătorilor lui februarie. Şi gîndurile au început să rîme, printre iubirile mele, cele mai frumoase cuvinte...şi nu am găsit (în memoria mea) nicio declaraţie solemnă de dragoste, acel şir de cuvinte pe care să-l iei ca pe o salbă de mărgele şi să-l pui triumfător la gît. Bărbaţii din viaţa mea au iubit în tăcere. În tăcere am iubit şi eu. Nu am scris niciodată o declaraţie de dragoste. Nu m-am dăruit nimănui niciodată în cuvinte, nu am murit pe o coală de hîrtie, nu am jurat dragoste în scris.
Cele mai frumoase declaraţii de dragoste din viaţa mea nu au fost scrise, nici declamate.
...
După o despărţire lungă de omul iubit, revăzîndu-ne după o răscruce de ani la o revenire de a mea acasă, ne-am găsit într-o cafenea. Eram amîndoi înstrăinaţi. Nu prea ştiam ce să ne spunem printre micile amabilităţi pe care le schimbam întrebînd de sănătate, părinţi, serviciu. Nu îndrăzneam să ne întrebăm nimic prea intim, nimic prea personal. Au trecut cîteva ore întregi vorbind despre toate de pe pămînt ca pe vremuri...cîteva ore în care eu reuşisem să mă reîndrăgostesc de el...ştiind că plec peste cîteva zile. Şi gîndul ăsta mă împinse să-mi iau rămas bun. El nu insistase să mai stăm. Stătea sobru în faţa mea neîndrăznind să mă cuprindă, sau să mă sărute (pe obraz). Nu am îndrăznit nici eu...sărutul pe obraz e prea rece, iar o îmbrăţişarea - prea caldă, şi m-aş fi pierdut în ea. Şi totuşi nu mă puteam despărţi de el ca de un străin. Nu ştiu ce i-am spus pe final, dar am ridicat mîna, atingîndu-i umărul pentru o clipă. Acea clipă, fusese cea mai intimă dintre noi în acea seară...Am făcut un pas înapoi de cum mi-am recăpătat mîna nesăbuită, şi ruşinată, am aplecat privirea...era o declaraţie de dragoste pînă la urmă. El nu se mişcase din loc. Îşi întoarse privirea spre acel umăr, de parcă mîna mea se mai afla acolo...şi cu multă tandreţe îşi sărutase umărul.
am umblat dementă o jumătate de zi pînă am găsit cîntecul din care am desprins doar cuvintele "feel this way" în timp ce măsuram o pereche de pantofi într-un magazin. E un cîntec atît de simplu, să nu aveţi aşteptări prea mari...aşa cîntece sunt cîntecul unui cuplu, care se ascultă cu iubita sau iubitul...e un cîntec sub care aş dansa la nunta mea primul dans, e un cîntec pe care aş vrea să-l cînte la înmormîntarea mea...după o cuvîntare a soţului meu.
aşa cîntec se ascultă în doi. Ascultaţi cîte doi...şi atunci cînd vă este dor unul de altul..şi nu sunteţi alături, ascultaţi-l la telefon împreună, sau pe skype...şi preferabil ca iniţiativa să vină din partea bărbatului...totuşi My girl se numeşte :)
Eu am un om de suflet foarte scump. Din aştia am puţini, o singură mînuţă ar fi de-ajuns. Despre ea am mai scris, mai demult. Au trecut ani. Deşi drumurile noastre au luat-o razna, pe ea nu mi-o fură nicio distanţă, nicio mare, niciun bărbat. Şi sper că nu mi-o vor fura niciodată. Am adunat ani amîndouă, ne-am format ca femei între timp, ne-am angajat în servicii, în relaţii cununate sau mai puţin, ne-am găsit îndeletniciri în timpul liber, am descoperit lumea....fiecare în lumea sa. Şi deşi de cele mai deseori trăim viaţa în paralel, atunci cînd se întîmplă să ne intersectăm vocile, privirea sau braţele...ne depănăm cardiogramele... Ea poate intra în sufletul meu fără cheie, ea are access la toate gîndurile mele...de la obscene pînă la pudice, ea îmi cunoaşte zeii şi demonii, ea ştie despre dorul meu, ea ştie despre visul meu, ea îmi cunoaşte toate aluniţele trupului, ea ştie despre metoda mea contraceptivă, despre tot ce scriu aici pe blog...dacă m-ar întreba. Ea mă poate întreba orice, pentru ea am toate răspunsurile. Dar paradoxal, ea care are cheia sufletului meu, nu va intra niciodată neinvitată. Nu va profita niciodată de acest privilegiu de a-mi scruta sufletul neînarmat. Nu îmi va pune întrebări, nu va căuta răspunsuri, nu-şi va ţinti curiozitatea spre sufletul meu obosit..şi se va retrage atît de deschis în faţa slăbiciunilor mele, de parcă aş şti că tăcerea e cel mai mare dar pe care mi-l poate oferi. Eu nu ţi-am spus-o niciodată despre această virtute. înţelepciune sau instinct pe care l-am detectat în relaţia noastră, dar ştiu că tu citeşti aceste rînduri acum...şi trebuie să ştii că eu te iubesc, şi mi-e scumpă mult prietenia noastră.
Cred că azi m-am desprins de un copac în care concrescusem. Posibil că "detaşarea" s-a întîmplat treptat şi lent, dar azi am simţit că nu mai împart cu nimeni plămînii prin care respir. Mă oprisem locului, şi îmi era plăcut să simt cum tot aerul pe care îl absorb filtrează doar fiinţa mea, îmi aparţine mine, şi îmi aparţin. Am simţit că rădăcinile gîndurilor mele au încolţit într-un alt pămînt, departe de copacul vechi şi gros pe care îl iubisem chiar şi după ce i se uscase tot trunchiul şi vlaga...simţeam că seva lui trece prin inima mea şi credeam că inima mea e destulă pentru a fotosintetiza pădurea din sufletul meu...dar copacul nu a înviat. Încet-încet, vedeam cum se chirceşte zi cu zi...într-o zi se umpluse de viermi..şi cum nu mă puteam lepăda de el, mi-au găurit mîinile, mi-au sfredelit ochii, mi-au muşcat inima...şi dragostea mea a început a se împuţina prăpădindu-se prin găurile lor. Am stat lung lîngă copac, lîngă viermi, am aşteptat ani...speram că printr-o minune, el va învia...şi pădurea noastră va înverzi...dar, frumosul meu copac murise... A trebuit să mă resemnez, să accept că unele lucruri pe lumea asta pur şi simplu, mor...precum oamenii. Am lăsat scorbura goală şi seacă vîntului şi pămîntului. Mi-am desprins părul din ramurile lui uscate, mi-am zmuls venele din trunchiului lui veşted...şi am călcat în iarba firavă şi proaspătă care mă sărutase dintrodată... un fir de gînd mă va purta mereu spre el, ca spre un mormînt, ca spre o pădure pe care nu am reuşit să o creştem... dar precum unui muribund mi-am promis cîndva că voi înflori, şi azi pentru prima dată am simţit că am dat ramuri, am încolţit, şi frunze mici şi gingaşe cresc din mine... să fie oare o altă o altă pădure...
A intrat obosit precum o iarnă înzăpezită...uşa scîrţîise de frig ca un schelălăit de cîine din urma lui. Îşi scoase fesul cu o mînă, pe cealaltă şi-o trecuse peste genele ninse..şi se opri în prag. Focul mocnea în voie, rugumînd mici aşchii de pin ce trosneau în lumini mici. Ea stătea în faţa focului, răscolind jucării de brad într-o cutie de carton. Îl privise nedumerită, plecase acum jumătate de oră...şi revenise... Stătea aşa înţepenit la uşă, cu bocancii lăsînd şiroare de apă, cu mîinile îngheţate... Nici ea nu se clinti, nu îl întrebă nimic, nu îl invită se se descalţe. Coborî privirile în cutie de carton şi porni să rînduiască jucăriile mai departe. - Tu crezi că eu ar trebui să ştiu cînd e acel moment? Ea nu se pricepuse despre ce vorbea el, dar îl lăsă să continue. - Şi dacă acel moment e acum, dar eu nu ştiu despre asta? S-ar putea să treacă pe lîngă mine fără ca să-l recunosc? De ce bărbatul trebuie să ştie cînd e acel moment? Ea îi descheie paltonul, îl desfăşură de fularul gros...se lipi de pieptul lui rece... - Acum e timpul să împodobim bradul, iar toate celelalte au un timp al lor.
p.s. de ce mi-e atît de dor de iarnă în plină vară? ce senzaţie stranie, să îţi fie dor de ceva ce simţi că se va întîmpla în viitor..
Tu m-ai învăţat că dragostea nu are hotare, nici vămi nu are, nici limite de viteză sau altitudine. Tu m-ai învăţat că dragostea poate aştepta zile, luni şi ani...şi în tot acest răstimp ea speră şi luptă. Şi lupta ei e frumoasă, căci ea răscoleşte colinele sufletului şi dăruieşte ce e mai frumos în noi celuilalt. Tu m-ai în învăţat că dragostea e darnică, e plină de imaginţie, e romantică.... E plină de mister şi intimitate, de simboluri.. Tu m-ai învăţat că dragostea le înfruntă pe toate, le poate pe toate...dragostea poate zbura, înota, răscoli avioane şi aeroporturi, trăi printre străini, suferi printre cei apropiaţi, evada spre o altă lume, dormi în trenuri sau pe plaje...dragostea le poate pe toate, ea le înţelege pe toate, le înfruntă pe toate...şi e fericită. Tu m-ai învăţat că dragostea doare, că dragostea poate minţi, tu m-ai învăţat că doi oameni se pot plictisi în doi. Tu m-ai învăţat să mă aştept la puţin, la şi mai puţin, şi mai puţin...să mă aştept la nimic. Să nu mai aştept nimic. Tu m-ai învăţat să plîng. Tu m-ai învăţat să iert. Tu m-ai învăţat că pot ierta ce am crezut că nu se iartă, tu m-ai învăţat că încrederea rănită se cicatrizează foarte greu, tu m-ai învăţat să îţi permit să mă răneşti, dar tot tu m-ai învăţat să-mi oblojesc aceste răni, să nu mai sper nimic, să nu mai cer nimic. Tu m-ai învăţat să fiu puternică, tu m-ai învăţat să mă respect, tu m-ai învăţat să ştiu ce vreau de la viaţă, tu m-ai învăţat să trăiesc fără de tine, tu m-ai învăţat să-mi fie vesel cînd altcineva, nu tu, spune glume...tu m-ai învăţat să mă simt frumoasă chiar dacă tu ai uitat demult despre asta, tu m-ai învăţat să învăţ să fiu fără tine...şi să fiu fericită... Tu m-ai învăţat că dragostea e fără hotar, vamă, paşaport, limită de viteză sau altitudine...dar tot tu m-ai învăţat că dragostea expiră dacă e neglijată, dacă nu mai are principii sau valori în care să se regăsească... De aş putea alege doar cîteva din toate aceste lecţii, tot pe toate le-aş alege...căci doar aşa învăţăm...trăind.
Eu am un pic de experienţă în acest domeniu. Ultimii aproape 10 ani din viaţa mea îmi permit azi să fac nişte calcule emoţionale şi să conclud aspru că relaţiile la distanţă nu durează mult. Acum, desigur, unii mă vor contrazice, aducînd mental excemple concrete, şi bine vor face şi eu, la rîndul meu, mental mă bucur pentru acele relaţii care nu au expirat...şi îmi permit să adaug că nu a trecut destul timp sau..în rare cazuri, ambele părţi reciproc contribuie conştient la "oxigenarea" iubirii prin revederi regulate şi dese, ceea ce evident înseamnă că relaţia nu mai e una distantă. Orice relaţie, nu neapărat una de iubire, devine scumpă şi trainică prin timpul petrecut împreună. Desigur, unele rupturi scurte condimentează orice relaţie şi o împrospătează cu mici fiori. Dar, în general, orice relaţie e o istorie, un timp trăit împreună care creează amintiri. Amintirea e unul dintre cele mai frumoase fenomene umane care ne leagă de oameni, locuri, evenimente...care nu ar exista daca nu le-am ţine minte. Dar ca să le ţinem minte trebuie să le creăm. Şi atunci cînd suntem la distanţă, trăim viaţa în separeu...avem prieteni separaţi, avem meniul diferit, avem diferite cafenele, diferite parcuri în care facem gimnastică, avem vreme diferită...unul vede la geam o ploaie zbuciumată, altul - un petec de soare..şi aşa în trenuri diferite ne trăim viaţa, în diferite culori...şi creăm amintiri separat..pentru că noi toţi vrem să trăim...indiferent de unde e celălalt, viaţa e aici şi acum...şi vrem să o trăim aici şi acum...în parcurile care ne sunt deschise, în vremea care ne e permisă, lingă oamenii care fizic sunt lîngă noi atunci cînd mergem la un pub sau o piesă de teatru.
Şi tot ce ţine o relaţie la distanţă în acest moment e doar un trecut frumos, un viitor sperat şi o conversaţie pe Skype... asta nu durează mult, pentru că viaţa e prea scurtă pentru a o trăi mîine...mai ales cînd acest mîine nu mai ajunge să fie azi. Fiţi aproape..aici şi acum, cît mai este un aici şi un acum.
A se citi pe această muzică. Leagănă-mă pe ai tăi genunchi cînd în vîrf de noapte luna se destramă eu-mi voi strînge pletele mănunchi şi plăpîndă îţi voi coborî în poală Leagănă-mă între braţele-ţi trudite, iscodeşte-mi ochii de tristeţe eu îţi voi cuprinde-obrajii aspri, sărutîndu-ţi fruntea cu blîndeţe “Nu sunt tristă”, îţi voi spune-n şoaptă “Nu sunt tristă, azi îmi este bine.” Leagănă-mă pînă ai să pleci… tu nu ştii cît mi-a fost dor de tine.
Tu nu eşti perfect (ă), ferice de tine. Perfecţiunea e uniformă. De fapt, nici nu ştiu cum e.
[Caveat: tot ce va fi spus în continuare să fie încadrat doar în contextul unei relaţii, şi alte situaţii ar putea fi aplicabile, dar nu sunt epicentrul acestui post].
În trecut, cînd îmi spunea cineva că sunt perfectă în mijlocul unei epilepsii de dragoste, îl avertizam de cît venin zace în mine şi credeam că această transparenţă inutilă şi acceptul înflăcărat al tuturor păcatelor mele vor fi premisele unei relaţii sănătoase.
Azi zîmbesc foarte discret şi nevăzut cînd vreun bărbat miop mă numeşte perfectă. Mă întorc şi plec. Am învăţat că a explica cît de acră e lămîia unui om care nu a gustat din ea, e pur şi simplu, inutil.
Suntem asimetrici. E clar. Suntem buni şi răi într-un singur corp. Şi deşi e bine să vrem să ne şlefuim, trebuie să fim conştienţi de relele dar şi de valorile pe care le preţuim şi care ne sunt indispensabile. Dacă ar fi să iei acum o foaie şi un toc şi să te gîndeşti doar la 3 calităţi (sau mai puţin) pe care e absolut necesar ca partenerul tău să le aibă pentru a asigura o relaţie durabilă, care ar fi ele? În primul rînd e un test pentru a vedea cît de bine ştii ce vrei...E important. Apoi e sănătos să conştientizezi că acel om are şi neajunsuri pe care trebuie să le poţi accepta...scrie şi neajunsurile...cît mai multe, toate, pe cîte le ştii. Uite-le. Astea-s. Te poţi împăca cu ele?
Dar mi s-a întîmplat să întîlnesc şi bărbaţi conştienţi de dorinţele lor şi neputinţele mele. De fapt, unul singur...care a început discuţia altfel..
- You're a hell of a devil. [...] But I want the whole package.
Desigur, asta nu e o garanţie de durabilitate. Şi nu înseamnă nimic mai mult decît că e destul de matur pentru a folosi un cîntar înainte de a lua o decizie.
her hair was belligerently touching the beat in his chest. Silence was comfortable, yet he spoke:
- there will be tough times in our relationship...as in any other normal relationship. It is very likely that we will have moments when sparkle will seem to dim away and it is for us to revive our connection. There will be times when I will need you to be the main driver...I will need you to add spiciness, fantasy and warmth to our togetherness. But I will not tell you.
- why not? she whispered
- probably I will not know it myself...
Sunt oameni cărora le dedicăm viață din viața noastră și dragoste din tot sufletul și ei o risipesc. Și atunci cînd răcnetul nostru ajunge la ei, ne oferă o speranță mototolită că poate mîine va fi mai bine..și noi le oferim o a doua șansă..de a ne răni, a de ne zgudui toate mădularele sufletului, de a ne stoarce de sevă și credință pentru ca ulterior să recurgem la un ultimatum ca un ultim gest de apărare. Le dăm de ales sau hăisa sau ceala, și dacă ei mai au un pic de cumsecădenie și omenie vor fi sinceri, față de ei, în primul rînd și vor renunța să ne mai tortureze, vor renunța să ne păstreze egoist ca pe o pereche de șoșoni care poate vor prinde bine cîndva într-o iarnă mai rece…și ne aruncă. Și noi suntem niște șoșoni recunăscători după toate…suntem recunăscători că nu-și mai bagă nimeni picioarele în viața noastră…
Ei pleacă, ne abandonează își caută de treabă. Și noi, luptăm să ne regenerăm o inimă ce parcă nu mai contenește să geamă…și nejutorați ca niște bebeluși încercăm să facem primul pas singurei. Recurgem la o muncă silnică ca la un panaceu ce ne-ar slei de gînduri, recurgem la prietenii uitați, la gîndul că așa e mai bine…fără fiori și orgasme, dar echilibrat, sigur, clar.
Și cînd parcă am învățat să nu mai sperăm că telefonul va suna, cînd nu ne mai controlăm incontrolabil poșta sperînd la o mesaj de căință, cînd ne obișnuim cu această singurătate pașnică și transparentă…
Ei reapar. Se indginează că i-am uitat, că nu tresărim de bucurie la auzul vocii lor, că nu le sărim în brațe de fericire. Ei au tupeul să ne reproșeze că dragostea ne-a fost fragilă și neadevărată dacă tot i-am uitat așa de repede și ne-am restabilit, dacă nu mai suferim…uitînd că atunci cînd dragostea le-a fost oferită caldă, pe tipsie toată și fără dobîndă și pentru o viață…ei s-au alintat un pic din ea, după care au lăsat-o vraiște…și i-au întors spatele.
Copiilor mei nu le voi spune pe cine să iubească...consider că asta nu se patronează, e prea intim și de obicei sfaturile de acest tip au efect de bumerang. Nu le voi spune nici cum să iubească, nici cînd să iubească...dar foarte subtil și discret, le voi spune povestea lui Superman.
Cîndva, prin 2011, am scris un post Dragostea are motiv. Și nu e o perspectivă pragmatică, eu sunt prea sentimentală și visătoare pentru a propaga o dragoste din interes. Au trecut 2 ani și crezul meu doar s-a întărit. Să nu-mi spună nimeni că se iubește din aer...că iubești pentru că iubești.
Dar acum reacționez mai amabil cînd vreo prietenă lauză de dragoste îmi povestește despre dragostea ei răscoaptă. Am un mesaj în astfel de situații, și e exclusiv pentru femei. Dar dacă sunt și bărbați care îmi citesc blogul, sunteți bineveniți să mă contraziceți.
E pentru femei, mai ales femei ca mine, de modă veche, care nu știu și nu vor să facă primul pas într-o relație. Și stau așa ca niște cuconițe, aștepîndu-l pe făt-frumos care va veni buimac de dragoste și le va fura și lor mințile într-o bună zi. Aceste femei nu se îndrăgostesc de bărbați frumoși, deștepti și buni la suflet, dacă acești bărbați se arată indiferenți. Probabil dintr-o securitate emoțională, preferă să fie iubite ele mai întîi, și apoi se abandonează acestui sentiment plăcut...și uneori își pierd și ele inima.
Pînă acum nu am spus nimic nou. Te-ai recunoscut, nu? Dacă nu, posibil că tu ești o fetiță curajoasă pentru care sexul e un sport și sînii o armă...și nu prea cred că ai ajuns să citești pînă aici acest post căci tu nu prea citești în general.
Să continui.
DEci momentul cheie în tot ce am spus eu pînă acum e că ele așteaptă bărbați îndrăgostiți gata și nu se prea ostenesc să îi îndrăgostească de ele...de obicei, pentru că sunt mîndre sau timide, sau ambele.
Orice om îndrăgostit e un om mai puternic...doar știi ce aripi îți dă dragostea, cînd te umple de acea fericire cuminte și dulce...cînd orice om pe stradă îți e drag și scump, și iarba parcă e mai mustoasă...și soarele e parcă mai cald..pînă și țînțarul care pînă acum te scotea din minți...parcă l-ai lăsa să trăiască...căci tu ești fericit, și toate sunt pe lumea asta mai bune...Dar pe lîngă starea asta de imponderabilitate, dragostea ne face mai buni...și vrem să fim mai buni...vrem să fim mai deștepți, mai frumoși, mai slabi, feciori mai cuminți, fiice mai harnice...(ah, ajutați-mă...dintr-o memorie a organimsului meu încerc să îmi aduc aminte cum e starea asta de îndrăgostire...a trecut ceva timp de cînd nu am mai simțit-o).
Un bărbat îndrăgostit e și mai spectaculos căci pe lîngă starea asta de fericire care ne filtrează de toate nesăbuințele și obiceiurile noastre rele...un bărbat e și un vînător, instinctual el va deveni de o acuitate supreaomenească...el va deveni un superman. El va începe să scrie versuri și va începe să cînte la ghitară, el va începe să meargă la sală..și îți va lăsa flori și ciocolate la prag. El va deveni mai harnic și mai muncitor, mai binevoitor cu sora mai mică pe care o va ajuta să își facă lecțiile în fiecare seară. El va începe să citească, să asculte știri...El te va privi în ochi lung și inocent de parcă te-ar privi de fiecare dată pentru ultima dată. Îți va dedica tot timpul lui liber și va refuza orice invitație de a ieși la o bere doar pentru a mai sta cu tine cîteva minute. El își va promite toată lumea...din Moldova pînă în India (și o va face probabil cu bună credință) și viața lui ți-o va promite...pentru că el e Superman!
A se nota că toate acestea le va face din toată inima și din cele mai bune intenții, din dragoste. Asta îi va conferi nimbului lui o naturalețe pe care o vei credea parte din fiziologia lui.
El te va iubi și asta îți va conferi siguranța de a-i încredința sentimentele tale. Nu întotdeauna desigur, dar de multe ori se întîmplă să ne îndrăgostim de oamenii care deja ne iubesc...
Este o mică problema aici, însă. El s-a îndrăgostit de tine ”nemachiată” de culorile dragostei, cînd tu ai fost așa cum te-a născut mama...cu bunele și relele tale, cînd tu erai cu adevărat naturală. El, însă s-a apropiat de tine, drogat de dragoste...și relația voastră a fost un delir frumos...
apoi cînd acest drog expiră și supermanii coboară pe pămînt, și încep să fie oameni care știu a înjura, fuma, ucide timpul și banii...atunci cînd privirea lui se destramă privindu-te, și nu îți mai spune cît de frumoasă și scumpă ești...tu, femeie proastă...începi să suferi...și te întrebi ce rău ai făcut de l-ai pierdut..
Nu ai făcut nimic rău, nu l-ai avut niciodată, pentru că el nu este cel pe care îl cunoști tu și cel pe care îl vrei tu..el este un băiat simplu, poate bun și deștept, dar de care nu te-ai fi îndrăgostit în mod normal...dar pentru că tu nu înțelegi asta...și nu știi de ce îl iubești...zici că îl iubești pentru că așa e dragostea... Poate ar trebui să adaug că nu toate iubirile sfîrșesc așa sau cel puțin nu doar din cauza asta. Dar asta e una din ele.
Don't love superman, just find a man.
p.s. azi seară treceam prin fața Bisericii de lîngă casa mea, unde stă priponit un pian...și un băiat cînta atît de frumos această piesa la pian.
de-ar fi să mă destram în mii de amintiri cu grijă vîntul m-ar aduce toată pîn' la tine cînd norii l-ar opri în vămi cerești în chip de ploaie aș coborî spre tine aș coborî din nor în nor ușoară tăcută și cuminte fereastra ți-aș găsi și m-aș prelinge lin precum un strop de ceară pe sticla rece aș încetini iar dimineața aș coborî spre țărnă să nu-mi vezi chipul aurit de soare aș săruta pămîntul fericită și-aș încolți la pragul tău în floare
Nu, acest post nu va fi despre my ex/es. Așa că te poți opri aici pentru nu a-ți plictisi curiozitatea. Eu niciodată nu am scris despre bărbații din viața mea decît evaziv, utilizînd nume inventate și un cronotop obscur. Și nu voi identifica decît un singur bărbat. Dar să parchez această temă...acum nu își are rostul.
Deseori în discuții, am auzit utilizîndu-se cuvîntul "ex" foarte ușor. Așa simplu, nonșalant, cuvintele astea mă pocnesc peste urechi, pac-pac, ca niște încălțări învechite aruncate în șopron. Și îmi creează senzația că discutăm despre o conservă de pește care s-a împuțit. Deodată, fără să vreau, privesc omul din fața mea și mă întreb oare cîte ex a avut în viața lui/ei de vorbește cu atîta mecanicitate despre un om care i s-a cuibărit în suflet cîndva...sau poate doar în chiloți? Și nu contează cine a fost ex și ce a făcut ex încît a rămas în trecut (poate într-adevăr l-a (dez)amăgit/-o)...dar tu l-ai ales/-o. Într-un anumit spațiu de timp, acel om a însemnat ceva pentru tine...i-ai spus că o/îl iubești...ați împărțit sărutări, fericiri, doruri, planuri...acel om a fost special, poate pentru un timp scurt, dar tu l-ai ales...
Eu nu folosesc acest prefix. Pe mine mă jignește...este la fel cum aș spune una din două:
1. Scuzați, nu mai știu care dintre ei...mi-ar trebui un pivot table în excel să le țin numărul, dar precum ei nu au însemnat nimic pentru mine, nu se merită efortul ...
sau
2. L-am iubit, dar el nu mă merita și eu pentru că eram proastă și nu știam ce merit...l-am crezut băiet bun.
...pentru că atunci cînd alegi să dăruiești inima și timpul unui om ...și el/ea apare în discuțiile cu terții înseamnă că sau ai trăit cu această persoană experiențe demne de împărtășit cu alții...sau/și ați fost împreună mult timp cu el sau ea...
Eu prefer să nu trebuiască să menționez statutul unei foste relații în discuțiile pe care le port, dar atunci cînd e greu să mă eschivez prin generalizări...sau sunt întrebată direct...răspund...someone special...
Este un nerv care mai zvîcnește împovărat de o amintire
de sunetul unul cîntec care nu se mai risipește din creștet
este un zîmbet care dezgolește rînd pe rînd un rînd de pietricele albe
atît de aproape..încît mai simt căldura buzelor descleștate de sufletul meu
și mîna ce abia de mă găsește, și ochii ce tac, și vocea straniu acordată
și totul e un vis...chinuitor.
Pentru o vară atît de neînțeleasă în care a încercat să încapă o dragoste și un Dumnezeu...și pentru că vara a început în aprilie...îi las cîntecul aici
Rătăcisem pînă tîrziu prin orașul ruginit de apus...gîndurile mele răvășite de căldura văratică, de vîntul ușurel ce se strecura prin mîneci, de mirosul de iarbă umedă...se împleteau în drum spre căsuța ei. Știam că deja trebuie să fie acasă la ora asta, ea nu prea ieșea nicăieri după amurg...
Era atît de liniște în tot sătucul ăla micuț încît pașii mei se cotileau pînă în hăul pustiu răsunînd ca niște fărîme de roci mici..Ajunsesem la portița ei pe care o deschisesem cu mare grijă și precum un hoț intrasem tiptil în ograda ei...voiam să îi fac o surpriză.
În casă nu se zărea nicio lumină, un mic felinar răspîndea lumină în grădina de după casă.. Am pornit să caut lumina. Respiram încet...era un asfințit..sfînțit de o lumină mai rară, și acel miros de iarbă proapăt culeasă îl trăgeam prin nări cu poftă măsurînd-mi respirațiile...cînd la colțul casei...o zării în iarbă.
Stătea culcată cu obrazul lipit de pămîntul rece, plimbîndu-și o singură palmă peste pieptul pămîntului...încet și apăsat, după care își apăsă degetele în iarba moale și-și trecu degetele prin firele ei..precum ar fi mîngîiat un piept de bărbat. Era atît de senzual și intim modul în case își ferecase pumnișorul printre firele de iarbă...încît avui impresia că asist la o scenă de dragoste și pentru o clipă am închis ochii rușinată.
Era cea mai frumoasă scenă de dragoste pe care o văzusem vreodată...își descleștase pumnul, și a început să își plimbe din nou agale buricele degetelor peste pămîntul puternic și tăcut ca un bărbat...apoi rîzînd își băgă nasul în pieptul lui, luînd o gură plină de aer din rădăcina gliei...mușcînd iarba verde și mustoasă...
Niciodată nu întîlnisem un oximoron mai puternic decît această senzualitate inocentă...
Eu nu mai știu ce culoare are fericirea, de miroase amărui, de are gustul dulceag. Eu nu mai țin minte cum i se preling lacrimile cît mugurii peste buzele fierbinți, eu nu mai țin minte ce veșminte înaripate poartă...eu nu o mai aud glăsuind...dar eu îi ascult tăcerea. Îi simt pulsul calm, îi simt fruntea dezmorțită de gînduri, și din umbra ei, nevăzută de ea...încerc să o cunosc. Nu vreau să o sperii, nu vreau să fugă de mine, de asta stau cuminte și tac și eu...și poate nu i-am simțit vîrtejul, poate nu mi-am ieșit din minți în tainele celei mai mari nebunii în care să mi se sfarme tîmplele de rai și iad...dar am învățat să o descopăr de la distanță, în doze mici, încercînd să o domesticesc...să o învăț cu prezența mea cuminte. Și ea se rușinează tot mai puțin de volatilitatea ei...uneori îngenunchează lîngă mine obosită...și mă lasă să îi privesc cea mai mare dragoste... Eu vorbesc premoniții, dar dintr-un instinct animalic sau matern...știu care îmi va fi cea mai mare fericire și cea mai mare dragoste. Știu pentru cine mă voi dărui pînă în brațele morții, și pentru cine voi dori să fiu cea mai bună, cea mai corectă, cea mai înțeleaptă...eu știu cine mă va inspira cel mai mult...și cine îmi va deveni tot rostul vieții mele... cea mai mare dragoste, cea mai mare fericire... Iar pînă atunci stau în umbra tuturor utopiilor...într-un calm de zen.
