Sonet de iarnă

A intrat obosit precum o iarnă înzăpezită...uşa scîrţîise de frig ca un schelălăit de cîine din urma lui. Îşi scoase fesul cu o mînă, pe cealaltă şi-o trecuse peste genele ninse..şi se opri în prag. 

Focul mocnea în voie, rugumînd mici aşchii de pin ce trosneau în lumini mici. Ea stătea în faţa focului, răscolind jucării de brad într-o cutie de carton. Îl privise nedumerită, plecase acum jumătate de oră...şi revenise...

Stătea aşa înţepenit la uşă, cu bocancii lăsînd şiroare de apă, cu mîinile îngheţate...

Nici ea nu se clinti, nu îl întrebă nimic, nu îl invită se se descalţe. Coborî privirile în cutie de carton şi porni să rînduiască jucăriile mai departe.

 - Tu crezi că eu ar trebui să ştiu cînd e acel moment? 

Ea nu se pricepuse despre ce vorbea el, dar îl lăsă să continue.

- Şi dacă acel moment e acum, dar eu nu ştiu despre asta? S-ar putea să treacă pe lîngă mine fără ca să-l recunosc? De ce bărbatul trebuie să ştie cînd e acel moment?

Ea îi descheie paltonul, îl desfăşură de fularul gros...se lipi de pieptul lui rece...

- Acum e timpul să împodobim bradul, iar toate celelalte au un timp al lor.

p.s. de ce mi-e atît de dor de iarnă în plină vară? ce senzaţie stranie, să îţi fie dor de ceva ce simţi că se va întîmpla în viitor..