7
Showing posts with label Cărţi citite. Show all posts
Showing posts with label Cărţi citite. Show all posts
Thursday, March 26, 2015
"Never let me go" by Kazuo Ishiguro
This is the second sci-fi book I have ever read in my entire life. The first one was suggested by Natan. The second one followed naturally after meeting Kazuo Ishiguro. Kazuo does not like dissecting writing into genres, but this is how the critics labeled his book "Never let me go" (also a movie starring Keira Neightley). It is not pure science fiction...it is a book about clones and how they are treated by society, what they feel, how they grow up, make friends, fall in love...it is about humanity and humanness.
7
7
Sunday, March 22, 2015
David and Goliath
David and Goliath is a biblical story from the Old Testament. It is a popular story and I expect most of you know about it, so I do not intend to recount it to you but rather look at it from a different angle.
To refresh your memory: the story dates back to the 11th century BC when the Philistines settled along the Palestine coast, threatening Israelite tribes who lived inland in the mountains. The Philistines sent their armies inland to a city called Socoh, into the Valley of Elah. They were battle-tested and very dangerous people. Alarmed, the king of Israelite s, called Saul, gathered his men and hastened down the mountains to take position in the same valley.
The Philistines camped across the southern ridge of the valley and the Israelite s pitched their tents on the northern ridge, both armies looking at each across the ravine. Nobody dared to move because descending into the valley was a suicidal move. Finally, tired of waiting "a champion named Goliath, who was from Gath, came out of the Philistine camp. He was over nine feet tall (2.74m). He had a bronze helmet on his head and wore a coat of scale armor of bronze weighing five thousand shekels (56 kg); on his legs he wore bronze greaves, and a bronze javelin was slung on his back. His spear shaft was like a weaver's rod, and its iron point weighed six hundred shekels (7 kg). His shield bearer went ahead of him.(17:4-7)"
Long story short he was massive and very well armored. He stepped out of the crowd and shouted out: "Choose a man and have him come down to me. If he is able to fight and kill me, we will become your subjects; but if I overcome him and kill him, you will become our subjects and serve us." (17:8b-9)" . In other words Goliath was inviting the enemy to confront him in a single combat which was common practice in the ancient world to avoid bloodshed in an open battle.
The Israelites were frightened to death. There was no one among their men as big and as strong to put up with Goliath. For 40 days would Goliath challenge Israelites to find a brave man and fight him...
Until one day when a young shepherd, a blond teenager came up the Valley of Elah to bring some food to his brothers in the Israelite army. He heard the challenge and wanted to fight the giant. His name was David. King Saul obviously realized how ridiculously lethal it was for a young boy to fight a monster. But he did not have much choice, nobody else volunteered. Besides, this fellow claimed he killed bears and lions with his bear hands protecting his sheep.
King Saul tries to give him his own sword and armor but David refused: "I cannot walk in these." Instead he reached down and picked 5 small stones, put them in his bag and descends into the valley. Goliath looks at the boy and feels insulted. He was expecting a seasoned warrior to come and fight him, instead he sees a child with a stick.
"Am I a dog", Goliath says, "that you should come to me with sticks?". "Come here", he says to David, "and I will give your flesh to the birds of the air and to the beasts of the field."
David puts one of his stones into the leather pouch of the sling and fires it at the exposed forehead of Goliath. Goliath falls. David runs to him, takes his sword and decapitates him. The philistine army fled.
The battle is won miraculously by a boy who defeated a giant against all odds.David glorified God and history glorified David in paintings, poems and sculptures. Below is one of the most famous pieces of art to represent David by Michelangelo.
For years I believed this victory to be a miracle. But is it?
"Ancient armies had three kinds of warriors. The first was cavalry - armed men on horseback and chariots. The second was infantry - food soldiers wearing armor and carrying swords and shields. The third were projectile warriors, or what today would be called artillery: archers, and most important, slingers. Slingers had a leather pouch attached on two sides by a long strand of rope. They would put a rock or a lead ball into the pouch, swing it around in increasingly wider and faster circles, and then release one end of the rope, hurling the rock forward, [Malcolm Gladwel]
The historian Baruch Halpern explains that these 3 kinds of warriors balanced each other like the game rock, paper, scissors. Infantry could stand up to cavalry with their long spears. Cavalry could, in turn, defeat projectile army because the horses moved to quickly for the slingers and archers to aim and projectile warriors were deadly against infantry an infantry soldier weighed down with armor was like a sitting duck for someone who can sling from hundred of meters away.
Goliath was heavy infantry. David was a projectile warrior. Eitan Hirsch, a ballistics expert with the Israeli Defense Forces, did a series of calculations and concluded that a typical size stone hurled by an expert slinger at a distance of 35 m would have hit Goliath's head with a velocity of 34 m/s - more than enough to penetrate the skull and kill him.
"Am I a dog to you that you should come to me with sticks?" Sticks...David had only one stick, in fact. Also, remember Goliath was telling David: "Come here..." He wanted to see David to come closer because he was not able to see him well. And you also remember Goliath was a 2.74 tall giant. Medical experts believe Goliath suffered from a medical condition called acromegaly (giantism) - an overproduction of growth hormone.
This would explain his massive size and his double vision problems that are a side effect of this disease - perhaps this is the reason why he said "sticks". But we will never know..
Why am I telling you this?
There will always be intimidating giants that will seem powerful and mighty from afar, there will be situations in our lives, battles that we think we will lose and it is not worth fighting and some of them are truly not worth fighting...but do not let the appearances to fool you. Sometime it takes a bit less than a leap of faith to defeat a giant and you do not have to be one in order to be victorious.
inspired by a beautiful read "David and Goliath" by Malcolm Gladwel.
To refresh your memory: the story dates back to the 11th century BC when the Philistines settled along the Palestine coast, threatening Israelite tribes who lived inland in the mountains. The Philistines sent their armies inland to a city called Socoh, into the Valley of Elah. They were battle-tested and very dangerous people. Alarmed, the king of Israelite s, called Saul, gathered his men and hastened down the mountains to take position in the same valley.
The Philistines camped across the southern ridge of the valley and the Israelite s pitched their tents on the northern ridge, both armies looking at each across the ravine. Nobody dared to move because descending into the valley was a suicidal move. Finally, tired of waiting "a champion named Goliath, who was from Gath, came out of the Philistine camp. He was over nine feet tall (2.74m). He had a bronze helmet on his head and wore a coat of scale armor of bronze weighing five thousand shekels (56 kg); on his legs he wore bronze greaves, and a bronze javelin was slung on his back. His spear shaft was like a weaver's rod, and its iron point weighed six hundred shekels (7 kg). His shield bearer went ahead of him.(17:4-7)"
Long story short he was massive and very well armored. He stepped out of the crowd and shouted out: "Choose a man and have him come down to me. If he is able to fight and kill me, we will become your subjects; but if I overcome him and kill him, you will become our subjects and serve us." (17:8b-9)" . In other words Goliath was inviting the enemy to confront him in a single combat which was common practice in the ancient world to avoid bloodshed in an open battle.
The Israelites were frightened to death. There was no one among their men as big and as strong to put up with Goliath. For 40 days would Goliath challenge Israelites to find a brave man and fight him...
Until one day when a young shepherd, a blond teenager came up the Valley of Elah to bring some food to his brothers in the Israelite army. He heard the challenge and wanted to fight the giant. His name was David. King Saul obviously realized how ridiculously lethal it was for a young boy to fight a monster. But he did not have much choice, nobody else volunteered. Besides, this fellow claimed he killed bears and lions with his bear hands protecting his sheep.
King Saul tries to give him his own sword and armor but David refused: "I cannot walk in these." Instead he reached down and picked 5 small stones, put them in his bag and descends into the valley. Goliath looks at the boy and feels insulted. He was expecting a seasoned warrior to come and fight him, instead he sees a child with a stick.
"Am I a dog", Goliath says, "that you should come to me with sticks?". "Come here", he says to David, "and I will give your flesh to the birds of the air and to the beasts of the field."
David puts one of his stones into the leather pouch of the sling and fires it at the exposed forehead of Goliath. Goliath falls. David runs to him, takes his sword and decapitates him. The philistine army fled.
The battle is won miraculously by a boy who defeated a giant against all odds.David glorified God and history glorified David in paintings, poems and sculptures. Below is one of the most famous pieces of art to represent David by Michelangelo.
For years I believed this victory to be a miracle. But is it?
"Ancient armies had three kinds of warriors. The first was cavalry - armed men on horseback and chariots. The second was infantry - food soldiers wearing armor and carrying swords and shields. The third were projectile warriors, or what today would be called artillery: archers, and most important, slingers. Slingers had a leather pouch attached on two sides by a long strand of rope. They would put a rock or a lead ball into the pouch, swing it around in increasingly wider and faster circles, and then release one end of the rope, hurling the rock forward, [Malcolm Gladwel]
The historian Baruch Halpern explains that these 3 kinds of warriors balanced each other like the game rock, paper, scissors. Infantry could stand up to cavalry with their long spears. Cavalry could, in turn, defeat projectile army because the horses moved to quickly for the slingers and archers to aim and projectile warriors were deadly against infantry an infantry soldier weighed down with armor was like a sitting duck for someone who can sling from hundred of meters away.
Goliath was heavy infantry. David was a projectile warrior. Eitan Hirsch, a ballistics expert with the Israeli Defense Forces, did a series of calculations and concluded that a typical size stone hurled by an expert slinger at a distance of 35 m would have hit Goliath's head with a velocity of 34 m/s - more than enough to penetrate the skull and kill him.
"Am I a dog to you that you should come to me with sticks?" Sticks...David had only one stick, in fact. Also, remember Goliath was telling David: "Come here..." He wanted to see David to come closer because he was not able to see him well. And you also remember Goliath was a 2.74 tall giant. Medical experts believe Goliath suffered from a medical condition called acromegaly (giantism) - an overproduction of growth hormone.
This would explain his massive size and his double vision problems that are a side effect of this disease - perhaps this is the reason why he said "sticks". But we will never know..
Why am I telling you this?
There will always be intimidating giants that will seem powerful and mighty from afar, there will be situations in our lives, battles that we think we will lose and it is not worth fighting and some of them are truly not worth fighting...but do not let the appearances to fool you. Sometime it takes a bit less than a leap of faith to defeat a giant and you do not have to be one in order to be victorious.
inspired by a beautiful read "David and Goliath" by Malcolm Gladwel.
Saturday, February 21, 2015
The Remains of the Day
M-am dezlipit azi de ultimele ei file. Le-am citit pe unde s-a nimerit...în salonul de frumuseţe unde icneam de usturimea cerii, dar aşa citeam, apoi într-un mic restaurant unde m-am oprit să iau prînzul, în autobuz, apoi în moalele unui fotoliu dintr-o librărie...pînă s-au scurs toate cuvintele din carte.
Nu e o carte care m-a emoţionat. E istorisirea unui majordom, iar majordomii sunt de o demnitate infailibilă, de o corectitudine pătrată, fără cusur, fără emoţie... (cel puţin adevăraţii majordomi de pe timpuri din Anglia). După cel de-al doilea război mondial, profesia de majordom a dispărut ca atare...
Am citit cartea, lăsînd-o pe precendenta baltă, pentru că Kazuo Ishiguro lansează o nouă carte pe 12 Martie şi eu voi fi la lansare. Şi, nu aş fi vrut să merg la lansare fără a-l cunoaşte, fără a-l descoperi din propria scriere. De asta am lăsat Legendele Egiptului, la care voi reveni imediat...şi am treierat "The Remains of the Day".
Despre ce e cartea? O, are o morală foarte frumoasă. Eu nu o dată am spus, că precum oamenii, cărţile ne găsesc la momentul potrivit. Cartea asta a venit să-mi spună să nu privesc niciodată înapoi. Într-o tonalitate cu psihologul meu, cartea a venit să confirme că deciziile noastre, bune-rele, sunt ale noastre, şi sunt decizii, şi ne vor duce acolo unde am ales noi cîndva să fim. Şi e o pierdere de timp şi moral pentru a ne imagina cum ar fi dacă ar fi fost să fie altfel...
Autorul compară viaţa cu o zi...Imaginaţi-vă dacă copilăria e dimineaţa, tinereţea e amiaza şi bătrîneţea e seara. Unde nu aţi fi în perioada zilei, nu irosiţi ce a mai rămas...uneori serile sunt cele mai frumoase.
"Don't keep looking back all the time, you're bound to get depressed. And all right, you can't do your job as well as you used to do. But it's the same for all of us, see? We've all got to pot our feet up at some point. Look at me. Been happy as lark since the day I retired. All right, so neither of us are exactly in our first flush of youth, but you've got to keep looking forward. You've got to enjoy yourself. The evening's the best part of the day."
Sunday, February 8, 2015
The English Patient by Michael Ondaatje
Paris. Morning. Hotel. I am leaning on my elbows over the last lines of this book.
The final curtain is closing on the Second World War, and Hana, a nurse, stays behind in an abandoned Italian villa to tend to her only remaining patient. Rescued by Bedouins from a burning plane, he is English, anonymous, damaged beyond recognition and haunted by his memories of passion and betrayal. The only clue Hana has to his past is the one thing he clung on to through the fire - a copy of The Histories by Herodotus, covered with hand - written notes describing a painful and ultimately tragic love affair.
There are many excerpts I liked in this book, marked by colorful post - it notes. Some I loved.
- What do you hate most? he asks.
- A lie. And you?
- Ownership, he says. When you leave me forget me.
Her fist swings towards him and hits hard into the bone just below his eye. She dresses and leaves.
- A lie. And you?
- Ownership, he says. When you leave me forget me.
Her fist swings towards him and hits hard into the bone just below his eye. She dresses and leaves.
- Madox, what is the name of that hollow at the base of a woman's neck? At the front. Here. What is it, does it have an official name? That hollow about the size of an impress of your thumb?
Madox watches me for a moment through the noon glare.
- Pull yourself together, he mutters.
Madox watches me for a moment through the noon glare.
- Pull yourself together, he mutters.
I just want you to know. I don't miss you yet.
...as if awakening from sleep with a heaviness caused by unremembered dreams.
I am a man who fasts until I see what I want.
9.5
Sunday, January 25, 2015
A murit Van Gogh
Vineri zburam spre oraşul studenţiei mele. Pîrjoleam ultimele capitole din cartea "Lust for life" de Irving Stone. Ultimele capitole sunt, desigur, despre moartea lui, a lui Van Gogh.
A avut o viaţă atît de zbuciumată, de chinuită, de scurtă, de plină de dragoste pentru munca sa, pentru fratele său, pentru prietenii săi...
Mă gîndeam că vă voi mai povesti despre prietenia lui cu Gaugin, despre ideile lui comuniste, despre Margot, despre Arles şi cum amenjează casă în aşteptarea prietenului, despre cum se ceartă cu Gaugin pînă la demenţă, despre cum îşi taie urechea, despre cum e dus la casa de nebuni, despre cum se împuşcă, despre cum moare lîngă fratele său Theo, despre cum Theo înnebuneşte şi moare şi el în mai puţin de 6 luni....dar nu vă voi spune nimic. Am citit cartea prea repede...
Ultimul capitol a fost foarte dureros pentru mine. Moartea şi înmormîntarea lui le-am trăit atît de viu încît fără să mai pot controla, îmi şiroiau pe obraji rîuri de lacrimi. Plîngeam cum nu ştiu dacă am mai plîns la vreo înmormîntare, din fericire, nu am fost la multe în viaţa mea...
Avionul aterizase. Oamenii ca un roi de viespi s-au repezit să se ridice din scaune, să-şi culeaga valizele, iar eu încercam să îmi ascund ochii tăurii după speteaza scaunului. Nu scoteam niciun icnet, niciun sunet...parcă mă liniştisem, dar o fîntînă inepuizabilă de lacrimi se revărsa peste faţa mea muşcată de plîns.
Domnul din faţă, fiind în picioare, mă zărise şi întrebă cu o voce compătimitoare (în engleză):
- Dră, sunteţi bine?
- Da.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu...a murit Van Gogh, am spus eu ascunzîndu-mi nasul într-un şerveţel.
.jpg)
poza e făcută la Palazzo Reale din Milano, expoziţia lui Van Gogh, 23 Ianuarie 2014
A avut o viaţă atît de zbuciumată, de chinuită, de scurtă, de plină de dragoste pentru munca sa, pentru fratele său, pentru prietenii săi...
Mă gîndeam că vă voi mai povesti despre prietenia lui cu Gaugin, despre ideile lui comuniste, despre Margot, despre Arles şi cum amenjează casă în aşteptarea prietenului, despre cum se ceartă cu Gaugin pînă la demenţă, despre cum îşi taie urechea, despre cum e dus la casa de nebuni, despre cum se împuşcă, despre cum moare lîngă fratele său Theo, despre cum Theo înnebuneşte şi moare şi el în mai puţin de 6 luni....dar nu vă voi spune nimic. Am citit cartea prea repede...
Ultimul capitol a fost foarte dureros pentru mine. Moartea şi înmormîntarea lui le-am trăit atît de viu încît fără să mai pot controla, îmi şiroiau pe obraji rîuri de lacrimi. Plîngeam cum nu ştiu dacă am mai plîns la vreo înmormîntare, din fericire, nu am fost la multe în viaţa mea...
Avionul aterizase. Oamenii ca un roi de viespi s-au repezit să se ridice din scaune, să-şi culeaga valizele, iar eu încercam să îmi ascund ochii tăurii după speteaza scaunului. Nu scoteam niciun icnet, niciun sunet...parcă mă liniştisem, dar o fîntînă inepuizabilă de lacrimi se revărsa peste faţa mea muşcată de plîns.
Domnul din faţă, fiind în picioare, mă zărise şi întrebă cu o voce compătimitoare (în engleză):
- Dră, sunteţi bine?
- Da.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Nu...a murit Van Gogh, am spus eu ascunzîndu-mi nasul într-un şerveţel.
Tuesday, December 2, 2014
Despre vieţi banale...sau despre "Stoner"
În odaie arde un singur felinar. Nu e tîrziu, dar noaptea revine devreme în ultima zi de noiembrie. Stau proptită în coate în faţa unui şemineu în care arde focul, transfigurîndu-se în zeci de forme fără noimă. Trosneşte încet. Eu stau de-asupra unei cărţi scrise în anul 1965 şi redescoperită acum de lumea din vest. Auzisem de ea la serviciu, apoi dădusem de ea duminicile cînd obişnuiesc să mă pierd într-o librărie de lîngă casă. Apoi, clubul de carte la care merg au decis să o citească în decembrie.
Ştiţi, cartea e despre o viaţă obişnuită. Aşa precum sunt cam toate vieţile de pe pămînt. Aşa cum e viaţa ta, sau viaţa mea...avem inflexiunile noastre mici, în lumea noastră mică, care desigur pentru noi sunt mari..şi dramatice, dar per total, pentru istorie, pentru eternitate...e o viaţă oarecare...precum o frunză oarecare care se desprinde de un ulm...Şi de ce nu ar fi? De ce vrem să pretindem că nu e aşa? De ce ne e ruşine sau frică de micimea vieţilor noastre, de ce vrem să fim populari, să ne ţină minte posteritatea? Nu ştiu...dar cred că unii dintre voi s-au simţit jigniţi cînd am spus că aveţi o viaţă banală.
Bine, atunci haideţi să depersonlizăm un pic exerciţiul. Haideţi să ne gîndim la colegii noştri de la şcoală, de la facultate, de la serviciu, la vecinii, prietenii noştri...cam toţi au vieţi, aşa normale, ca la toţi, adică banale, nu? Atunci posibil că şi noi...din exterior cel puţin părem că trăim o viaţă obişnuită.
Dar o viaţă obişnuită nu înseamnă o viaţă fără rost, o viaţă obişnuită nu e o viaţă urîtă,.o, nu...
William Stoner s-a născut într-o familie de fermieri, Părinţii lui nu ştiau o altă soartă decît cea a pămîntului. William s-a întîmplat să meargă la facultate şi a devenit profesor de literatură engleză. Şi aici apare prima schiţă a identităţii sale...dragoste şi pasiunea faţă de cărţi şi cunoaştere. Se căsătoreşte cu o domnişoară de care se îndrăgostise de la prima vedere şi pe care o ceruse după 2 săptămîni. Rece, fără emoţie, Edith, acceptă. Nici acum nu ştiu de ce? Ea nu l-a iubit niciodată...mai degrabă l-a urît. Ştiţi, el e atît de răbdător, atît de iertător în dragostea lui, în maturitatea lui în omenia lui....eu îi rupeam părul femeii astea, aşa o stervă, nu alta! Înainte de a citi cartea, am citit cîteva critici şi ştiam că el îşi va înşela soţia undeva între capitolele cărţii şi asta mă făcuse inconştient să pun un scut între mine şi afecţiunea pentru protagonist. Dar după ce am văzut ce pacoste de femeie şi-a ales...îl tot grăbeam să îşi găsească un suflet care îl va iubi...pentru că el nu fusese iubit în viaţa lui, de o femeie...pînă la Katherine Driscoll.
El nu a avut mulţi prieteni, dar cei doi pe care i-a avut, i-a avut pentru o viaţă...
El a fost dintotdeauna un pic stîngaci, un pic singuratic, un introvert...simplu, neimportant, dar de o integritate de fier...cît de mult îl respect. Şi sunt lucruri despre care eu cunosc pentru că am citit cartea, dar oamenii din viaţa lui, studenţii de la universitate, fiica lui, soţia lui... nu ştiau toate tumulturile prin care el trecuse demn, integru, intact...
aşa sunt multe în vieţile noastre...multe dintre bunele, precum şi relele noastre rămîn în interiorul nostru, e o dramă, o luptă, o victorie sau o înfrîngere pe care o trăim în singurătate...pentru ceilalţi suntem oameni normali, obişnuiţi, banali....
"Stoner" de John Williams.
p.s. Eu nu voi nega că mi se întîmplă uneori să scap lacrimi peste filele unei cărţi...dar să sughiţ de plîns, înconjurată de un cîmp de şerveţele albe mototolite...asta nu ţin minte dacă mi s-a mai întîmplat vreodată...credeam că se stinge focul de atîta plîns....
10
Ştiţi, cartea e despre o viaţă obişnuită. Aşa precum sunt cam toate vieţile de pe pămînt. Aşa cum e viaţa ta, sau viaţa mea...avem inflexiunile noastre mici, în lumea noastră mică, care desigur pentru noi sunt mari..şi dramatice, dar per total, pentru istorie, pentru eternitate...e o viaţă oarecare...precum o frunză oarecare care se desprinde de un ulm...Şi de ce nu ar fi? De ce vrem să pretindem că nu e aşa? De ce ne e ruşine sau frică de micimea vieţilor noastre, de ce vrem să fim populari, să ne ţină minte posteritatea? Nu ştiu...dar cred că unii dintre voi s-au simţit jigniţi cînd am spus că aveţi o viaţă banală.
Bine, atunci haideţi să depersonlizăm un pic exerciţiul. Haideţi să ne gîndim la colegii noştri de la şcoală, de la facultate, de la serviciu, la vecinii, prietenii noştri...cam toţi au vieţi, aşa normale, ca la toţi, adică banale, nu? Atunci posibil că şi noi...din exterior cel puţin părem că trăim o viaţă obişnuită.
Dar o viaţă obişnuită nu înseamnă o viaţă fără rost, o viaţă obişnuită nu e o viaţă urîtă,.o, nu...
William Stoner s-a născut într-o familie de fermieri, Părinţii lui nu ştiau o altă soartă decît cea a pămîntului. William s-a întîmplat să meargă la facultate şi a devenit profesor de literatură engleză. Şi aici apare prima schiţă a identităţii sale...dragoste şi pasiunea faţă de cărţi şi cunoaştere. Se căsătoreşte cu o domnişoară de care se îndrăgostise de la prima vedere şi pe care o ceruse după 2 săptămîni. Rece, fără emoţie, Edith, acceptă. Nici acum nu ştiu de ce? Ea nu l-a iubit niciodată...mai degrabă l-a urît. Ştiţi, el e atît de răbdător, atît de iertător în dragostea lui, în maturitatea lui în omenia lui....eu îi rupeam părul femeii astea, aşa o stervă, nu alta! Înainte de a citi cartea, am citit cîteva critici şi ştiam că el îşi va înşela soţia undeva între capitolele cărţii şi asta mă făcuse inconştient să pun un scut între mine şi afecţiunea pentru protagonist. Dar după ce am văzut ce pacoste de femeie şi-a ales...îl tot grăbeam să îşi găsească un suflet care îl va iubi...pentru că el nu fusese iubit în viaţa lui, de o femeie...pînă la Katherine Driscoll.
El nu a avut mulţi prieteni, dar cei doi pe care i-a avut, i-a avut pentru o viaţă...
El a fost dintotdeauna un pic stîngaci, un pic singuratic, un introvert...simplu, neimportant, dar de o integritate de fier...cît de mult îl respect. Şi sunt lucruri despre care eu cunosc pentru că am citit cartea, dar oamenii din viaţa lui, studenţii de la universitate, fiica lui, soţia lui... nu ştiau toate tumulturile prin care el trecuse demn, integru, intact...
aşa sunt multe în vieţile noastre...multe dintre bunele, precum şi relele noastre rămîn în interiorul nostru, e o dramă, o luptă, o victorie sau o înfrîngere pe care o trăim în singurătate...pentru ceilalţi suntem oameni normali, obişnuiţi, banali....
"Stoner" de John Williams.
p.s. Eu nu voi nega că mi se întîmplă uneori să scap lacrimi peste filele unei cărţi...dar să sughiţ de plîns, înconjurată de un cîmp de şerveţele albe mototolite...asta nu ţin minte dacă mi s-a mai întîmplat vreodată...credeam că se stinge focul de atîta plîns....
10
Tuesday, November 25, 2014
"Immortality" de Milan Kundera
"Cine Doamne m-o pus să citesc cartea asta în luna Noiembrie, pe ploaie, cu menstruaţie?" cu aşa întrebări începusem lectura acum două săptămîni...
Cîţiva ani în urmă îl citisem pe Kundera pentru prima dată şi mă intoxicase cu o tristeţe vîscoasă pe care o descîntam pe blog, în discuţiile noastre cu Alina în Praga, pe retina ochilui meu mintal înainte de somn...izvorîte din romanul "The unbearable lightness of being" despre care am scris aici. Şi drept urmare la postarea mea anterioară, cei care îl cunosc pe Kundera mai bine decît mine mi-au recomandat "Imortalitatea"...acum chiar aş sta la o cană de ceai cu ei să-mi spună de ce.
Nu ştiu dacă eu aş mai ţine minte peste ani de ce mi-a plăcut cartea...e prea nisipoasă, fiecare fir de nisip fiind o idee, un concept, o metaforă. Şi e atît de încărcată cu astfel de fire de nisip încît uneori ai nevoie să te opreşti şi să-i spui lui Kundera: "Moşule (are 85 de ani), ia mai stai oleacă, stai că eu nu înţeleg, mai repetă o dată..cum acolo..."I long for an experiment that would examine, by means of electrodes attached to a human head, exactly how much of one's life a person devotes to the present, how much to memories and how much to the future. This would let us know who man really is in relation to his time."
Cartea e plină de idei din astea, dar sunt înţesate într-o povestire...adică se consumă uşor.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult e stilul acestui roman...e o nebunie, nu e adaptabil pentru un film atît de sucit e! Da, acuşi mă explic...
Cîţiva ani în urmă îl citisem pe Kundera pentru prima dată şi mă intoxicase cu o tristeţe vîscoasă pe care o descîntam pe blog, în discuţiile noastre cu Alina în Praga, pe retina ochilui meu mintal înainte de somn...izvorîte din romanul "The unbearable lightness of being" despre care am scris aici. Şi drept urmare la postarea mea anterioară, cei care îl cunosc pe Kundera mai bine decît mine mi-au recomandat "Imortalitatea"...acum chiar aş sta la o cană de ceai cu ei să-mi spună de ce.
Nu ştiu dacă eu aş mai ţine minte peste ani de ce mi-a plăcut cartea...e prea nisipoasă, fiecare fir de nisip fiind o idee, un concept, o metaforă. Şi e atît de încărcată cu astfel de fire de nisip încît uneori ai nevoie să te opreşti şi să-i spui lui Kundera: "Moşule (are 85 de ani), ia mai stai oleacă, stai că eu nu înţeleg, mai repetă o dată..cum acolo..."I long for an experiment that would examine, by means of electrodes attached to a human head, exactly how much of one's life a person devotes to the present, how much to memories and how much to the future. This would let us know who man really is in relation to his time."
Cartea e plină de idei din astea, dar sunt înţesate într-o povestire...adică se consumă uşor.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult e stilul acestui roman...e o nebunie, nu e adaptabil pentru un film atît de sucit e! Da, acuşi mă explic...
Friday, November 14, 2014
The Power of Habit by Charles Duhhig
Eu sunt o fire egoistă, uneori într-atît de egoistă încît citesc o carte şi nu vreau să o împart cu nimeni, cu nimeni. Nu vreau să spun nimănui că este aşa o carte bună.
Dar în ajun de Crăciun, e greu să nu fii bun, de asta mă împart cu voi, căci sunteţi puţini oricum. Dar cu o condiţie, nu mai spuneţi la nimeni despre dînsa. Să o citim doar noi. Da' nu, nici voi să nu o citiţi, o mai citesc eu o dată pentru voi...şi eu ziceam că sunt egoistă? Bunătate de suflet...
Charles Duhhig e reporter de invetigaţii la New York Times. Are multe premii şi face parte din finaliştii Pulitzer Prize 2009. Păcat că doar o carte are...
Acum doar un pic despre carte, foarte puţin încît să nu vă fie prea interesant. Cartea e despre exact ceea ce scrie în titlu, fără aghezmuieli, fără vaguităţi. E o proporţie potrivită între o intelectualitate profundă (psihologie, istorie, marketing) şi practicitate...Deşi cartea nu e ficţiune desigur, are magnetismul unui thriller...împleteşte cîteva istorioare care se explică reciproc, şi deşi le înnoadă atît de imprevizibil...ele se deznoadă atît de natural..
mai pe scurt, să nu o citiţi.
9
Dar în ajun de Crăciun, e greu să nu fii bun, de asta mă împart cu voi, căci sunteţi puţini oricum. Dar cu o condiţie, nu mai spuneţi la nimeni despre dînsa. Să o citim doar noi. Da' nu, nici voi să nu o citiţi, o mai citesc eu o dată pentru voi...şi eu ziceam că sunt egoistă? Bunătate de suflet...
Charles Duhhig e reporter de invetigaţii la New York Times. Are multe premii şi face parte din finaliştii Pulitzer Prize 2009. Păcat că doar o carte are...
Acum doar un pic despre carte, foarte puţin încît să nu vă fie prea interesant. Cartea e despre exact ceea ce scrie în titlu, fără aghezmuieli, fără vaguităţi. E o proporţie potrivită între o intelectualitate profundă (psihologie, istorie, marketing) şi practicitate...Deşi cartea nu e ficţiune desigur, are magnetismul unui thriller...împleteşte cîteva istorioare care se explică reciproc, şi deşi le înnoadă atît de imprevizibil...ele se deznoadă atît de natural..
mai pe scurt, să nu o citiţi.
9
Sunday, November 9, 2014
"I'm ok, you're ok" by Thomas A. Harris MD
After reading "Fifty shades of grey" I had to reassure myself that I'm ok. So I read a book about Psychology. However, I don't feel like writing today. So I will keep it short.
5
5
Wednesday, November 5, 2014
Fifty shades of grey...or should I say "of sex"
This is the first time when I read a book and I feel I regress page by page. I do no understand how this book made it to the top. I understand how it became a best-seller as this is being driven by the audience (mainly housewives and teenage girls avid of sex) but I wouldn't go so far calling this erotic literature. This is not literature in the first place, full of slang ("Jeez" is Ana's favorite filler) and mediocre dialog. Erotic? Not sure...Vulgar would describe it better.
The book is about a college graduate falling in love with a young wealthy magnate who proves to have some issues...BDSM (bondage, discipline, sadism, masochism)...Jeez. Well, this will get very very cheesy because Christian is not only handsome and super hot, he also plays piano like a God, flies helicopters, gliders, private jets, drives sports car and of course, he is smart, right? Did I forget to say that Ana is poor and plain? Oh, sorry..yes, she is a jeans and Converse girl, reading Bronte and Austen. Ana interviews Christian...he is the sponsor of her university. He likes her. He "accidentally" meets her in a shop, then she's drunk in a bar, then she gets into his apartment, then they fuck once, then once again. I think they did it again in the morning, maybe several times. Did I just use the word "fuck"? Yes, of course...the books is overwhelmingly rich in this word..and above all, "they don't make love, they just fuck...hard."
And then I don't remember exactly the story because there is not much story to it..there is endless intercourse. There is a point where she graduates, then she visits her mother...[...]..then close to the end of the 500 pages they glide together (that was a nice chapter) and they split. Everything in between is just sex. Sex. SEX.
I will open the book randomly and I can bet £100 I will find some sex on that page. Let's try it. Shoot, I just lost £100. I'll try again.
He moves down to my belly – his tongue circling my navel – following the path of the flogger and the fur… I moan. He’s kissing and sucking and nibbling… moving south… and then his tongue is there. At the junction of my thighs. I throw my head back and cry out as I almost detonate into orgasm… I’m on the brink, and he stops.
No! The bed shifts, and he kneels between my legs. He leans toward the bedpost, and the cuff on my ankle is suddenly gone. I pull my leg to the middle of the bed… resting it against him. He leans over to the opposite post and frees my other leg. His hands travel quickly down both my legs, squeezing and kneading, bringing life back into them. Then, grasping my hips, he lifts me so that my back is no longer on the bed. I am arched, resting on my shoulders. What? He’s kneeling up between my legs… and in one swift, slamming move he’s inside me… oh fuck… and I cry out again. The quiver of my impending orgasm begins, and he stills. The quiver dies… oh no… he’s going to torture me further.
“Please!” I wail.
He grips me harder… in warning? I don’t know, his fingers digging into the flesh of my behind as I lay panting… so I purposefully still. Very slowly, he starts to move again… out and then in… agonizingly slowly. Holy fuck – please! I’m screaming inside… And as the number of voices in the choral piece increases, so does his pace, infinitesimally, he’s so controlled… so in time with the music. And I can no longer bear it.
“Please,” I beg, and in one swift move, he lowers me back onto the bed, and he’s lying on top of me, his hands on the bed beside my breasts as he supports his weight, and he thrusts into me. As the music reaches its climax, I fall… free fall… into the most intense, agonizing orgasm I have ever had, and Christian follows me… thrusting hard into me, three more times… finally stilling, then collapsing on top of me.
Here we go...it feels like porn consumption to me. Expectably, it is a very fast reading..On average it would take me 2 weeks to read 500 pages if the book is interesting (I like making notes, pondering, using a dictionary for the new words). This reading didn't require the diligence. It took me 4 days...partly because it doesn't require any processing, and partly because I had 12 hours of car driving and 6 hours of train over the past 4 days...so that was plenty of time for an undeserving book.
One interesting thing about this book is that it has soundtrack music...the characters listen to the music as they "develop the story". I must admit some of the music is exquisite and it helps portraying the atmosphere and energy..
2 - this book taught me what "commercial" really is.
"Laters, baby."
The book is about a college graduate falling in love with a young wealthy magnate who proves to have some issues...BDSM (bondage, discipline, sadism, masochism)...Jeez. Well, this will get very very cheesy because Christian is not only handsome and super hot, he also plays piano like a God, flies helicopters, gliders, private jets, drives sports car and of course, he is smart, right? Did I forget to say that Ana is poor and plain? Oh, sorry..yes, she is a jeans and Converse girl, reading Bronte and Austen. Ana interviews Christian...he is the sponsor of her university. He likes her. He "accidentally" meets her in a shop, then she's drunk in a bar, then she gets into his apartment, then they fuck once, then once again. I think they did it again in the morning, maybe several times. Did I just use the word "fuck"? Yes, of course...the books is overwhelmingly rich in this word..and above all, "they don't make love, they just fuck...hard."
And then I don't remember exactly the story because there is not much story to it..there is endless intercourse. There is a point where she graduates, then she visits her mother...[...]..then close to the end of the 500 pages they glide together (that was a nice chapter) and they split. Everything in between is just sex. Sex. SEX.
I will open the book randomly and I can bet £100 I will find some sex on that page. Let's try it. Shoot, I just lost £100. I'll try again.
He moves down to my belly – his tongue circling my navel – following the path of the flogger and the fur… I moan. He’s kissing and sucking and nibbling… moving south… and then his tongue is there. At the junction of my thighs. I throw my head back and cry out as I almost detonate into orgasm… I’m on the brink, and he stops.
No! The bed shifts, and he kneels between my legs. He leans toward the bedpost, and the cuff on my ankle is suddenly gone. I pull my leg to the middle of the bed… resting it against him. He leans over to the opposite post and frees my other leg. His hands travel quickly down both my legs, squeezing and kneading, bringing life back into them. Then, grasping my hips, he lifts me so that my back is no longer on the bed. I am arched, resting on my shoulders. What? He’s kneeling up between my legs… and in one swift, slamming move he’s inside me… oh fuck… and I cry out again. The quiver of my impending orgasm begins, and he stills. The quiver dies… oh no… he’s going to torture me further.
“Please!” I wail.
He grips me harder… in warning? I don’t know, his fingers digging into the flesh of my behind as I lay panting… so I purposefully still. Very slowly, he starts to move again… out and then in… agonizingly slowly. Holy fuck – please! I’m screaming inside… And as the number of voices in the choral piece increases, so does his pace, infinitesimally, he’s so controlled… so in time with the music. And I can no longer bear it.
“Please,” I beg, and in one swift move, he lowers me back onto the bed, and he’s lying on top of me, his hands on the bed beside my breasts as he supports his weight, and he thrusts into me. As the music reaches its climax, I fall… free fall… into the most intense, agonizing orgasm I have ever had, and Christian follows me… thrusting hard into me, three more times… finally stilling, then collapsing on top of me.
Here we go...it feels like porn consumption to me. Expectably, it is a very fast reading..On average it would take me 2 weeks to read 500 pages if the book is interesting (I like making notes, pondering, using a dictionary for the new words). This reading didn't require the diligence. It took me 4 days...partly because it doesn't require any processing, and partly because I had 12 hours of car driving and 6 hours of train over the past 4 days...so that was plenty of time for an undeserving book.
One interesting thing about this book is that it has soundtrack music...the characters listen to the music as they "develop the story". I must admit some of the music is exquisite and it helps portraying the atmosphere and energy..
2 - this book taught me what "commercial" really is.
"Laters, baby."
Thursday, October 30, 2014
"All animals are equal, but some are more equal than others."
Atît indiciu ni s-a dat la un pub quiz recent. Şi întrebarea era: din ce carte e? Noi eram 5 oameni, toţi 5 din ţări diferite...dar liniştea în toate ţările răsună la fel. Privesc peticul de hîrtie pe care trebuie să dau răspunsul...îi privesc pe fiecare din cei 5...
Am ajuns acasă şi mi-am promis că citesc "Animal Farm" de George Orwell în următoarele 5 luni (realistă prognoză). Dar s-a întîmplat să dau de carte peste o săptămînă şi cînd am văzut cît de mică şi jucăuşă e...m-am înrăit şi mai tare că nu am ştiut de ea. Cu vîrsta, sunt tot mai multe cărţi faţă de care îmi e ruşine cînd le găsesc necitite...
E minunată..se citeşte ca Ion Creangă. Alegoria a făcut-o uşor digerabilă, dar e de o profunzime istorică...nu, astă carte nu e pentru copii, astă carte e plină de comunism, de stalin, de hitler , de lenin, de karl max...
8
Am ajuns acasă şi mi-am promis că citesc "Animal Farm" de George Orwell în următoarele 5 luni (realistă prognoză). Dar s-a întîmplat să dau de carte peste o săptămînă şi cînd am văzut cît de mică şi jucăuşă e...m-am înrăit şi mai tare că nu am ştiut de ea. Cu vîrsta, sunt tot mai multe cărţi faţă de care îmi e ruşine cînd le găsesc necitite...
E minunată..se citeşte ca Ion Creangă. Alegoria a făcut-o uşor digerabilă, dar e de o profunzime istorică...nu, astă carte nu e pentru copii, astă carte e plină de comunism, de stalin, de hitler , de lenin, de karl max...
8
Thursday, October 16, 2014
Perfect Health by Deepak Chopra
M-am simţit vinovată cînd doctorul pronunţase numele lui Deepak Chopra precum ar fi spus Iisus Hristos...fără a mă căuta de priviri să vadă dacă eu habar am cine e. Ruşine, ruşine, dar am scos un icnet:
- Deepak Chopra...indian? (de parcă ar fi putut fi chinez cu aşa nume...dar 3 cuvinte tot înainte)
- Yes, born Indian.
...
aşa a început prima mea vizită la o clinică Ayurveda. Era o clinică pe care o vedeam în fiecare dimineaţă şi seară în drum spre serviciu. Într-o zi am hotărît să o descopăr.
....
Doctorul mi-a recomandat cartea. Azi am ajuns să o citesc. Voi transcrie un fragment din această carte:
"You may find it hard to believe so let me offer the example of Timmy, a perfectly seeming-ordinary 6-year boy who suffers from multiple personality disorder.Timmy has more than a dozen separate personalities, each with its own emotional patters, vocal inflections, likes and dislikes.Yes people with multiple personalities are not just psychological cases, as they drop one personality and put on another, remarkable changes can occur in their bodies.
One personality might have diabetes, for example, and the person will be insulin-deficient as long as that personality is in force. Yet the other personalities may be completely free from diabetes, testing normally for insulin levels. Likewise, one personality may have high blood pressure while the others do not; even warts, sores, and other skin blemishes have been seen to appear and disappear with the changing of personalities. The literature on multiple personalities includes patients who can instantly alter their pattern of brain waves on an EEG or transform the color of their eyes from blue to brown. One woman had three separate menstrual periods each month, corresponding to her three separate personalities.
Timmy is particularly amazing because one of his personalities, and only one, is allergic to orange juice and breaks out in hives if he drinks it. Health write Daniel Goleman reported in New York Times, "The hives will occur even if Timmy drinks orange juice and another personality appears while the juice is still being digested. What is more, if Timmy comes back while the allergic reaction is present, the itching of the hives will cease immediately, and the water-filled blisters will begin to subside."
Concluzie: puterea gîndului nostru e nelimitată...fantastic.
Cartea e despre medicina holistică indiană...despre cele 3 tipuri de "personalităţi" numite doshas: Vata, Pitta, Kapha...despre yoga, despre alimentaţie, despre respiraţie...e o carte mai aparte.
5
- Deepak Chopra...indian? (de parcă ar fi putut fi chinez cu aşa nume...dar 3 cuvinte tot înainte)
- Yes, born Indian.
...
aşa a început prima mea vizită la o clinică Ayurveda. Era o clinică pe care o vedeam în fiecare dimineaţă şi seară în drum spre serviciu. Într-o zi am hotărît să o descopăr.
....
Doctorul mi-a recomandat cartea. Azi am ajuns să o citesc. Voi transcrie un fragment din această carte:
"You may find it hard to believe so let me offer the example of Timmy, a perfectly seeming-ordinary 6-year boy who suffers from multiple personality disorder.Timmy has more than a dozen separate personalities, each with its own emotional patters, vocal inflections, likes and dislikes.Yes people with multiple personalities are not just psychological cases, as they drop one personality and put on another, remarkable changes can occur in their bodies.
One personality might have diabetes, for example, and the person will be insulin-deficient as long as that personality is in force. Yet the other personalities may be completely free from diabetes, testing normally for insulin levels. Likewise, one personality may have high blood pressure while the others do not; even warts, sores, and other skin blemishes have been seen to appear and disappear with the changing of personalities. The literature on multiple personalities includes patients who can instantly alter their pattern of brain waves on an EEG or transform the color of their eyes from blue to brown. One woman had three separate menstrual periods each month, corresponding to her three separate personalities.
Timmy is particularly amazing because one of his personalities, and only one, is allergic to orange juice and breaks out in hives if he drinks it. Health write Daniel Goleman reported in New York Times, "The hives will occur even if Timmy drinks orange juice and another personality appears while the juice is still being digested. What is more, if Timmy comes back while the allergic reaction is present, the itching of the hives will cease immediately, and the water-filled blisters will begin to subside."
Concluzie: puterea gîndului nostru e nelimitată...fantastic.
Cartea e despre medicina holistică indiană...despre cele 3 tipuri de "personalităţi" numite doshas: Vata, Pitta, Kapha...despre yoga, despre alimentaţie, despre respiraţie...e o carte mai aparte.
5
Sunday, October 12, 2014
Om frumos de Dan Puric
De fapt, nu ştiu cu care dintre cărţi să încep. Am avut recoltă bogată în ultimele 4 zile... am terminat 3 cărţi pe aripile vîntului Boeing-ului. Cronologic să fie? Fie.
Deci "Om frumos" de Dan Puric. Sunt puţine cărţile care îmi pot ţine ochii magnetizaţi, poate pentru că ochii mei obosesc repede, poate pentru că am nevoie uneori să ies din scenariu, să mai trag o gură de aer, să mai schimb un gînd contemporan sau actual, sau uneori mai sună telefonul sau ceasul mă cheamă undeva. În aer însă, unde foarte puţine lucruri şi oameni mă găsesc, unica scuză ar fi..o lene frumuşică. Dar nu i-a fost norocul. Cărţulica asta (nu e foarte mare, doar 175 de pagini) m-a încătuşat.
Am o amintire foarte frumoasă cu ea, cartea. Mi-a fost adusă de acasă drept dar de la G. care venise să mă viziteze doi ani în urmă în Londra. Îmi adusese cartea din care citise puţin. De fapt cred că o citise toată, şi am temei să conclud. Ştiu că după ce cinasem, ne întorsesem în apartamenul meu drăgălaş (doar al meu, neîmpărţit) şi nu ştiu cînd, de unde a scos cartea. Înserase şi eu făcusem culcuş pe sofa mea portocalie şi mică. G. se făcuse comod în fotoliu în faţa mea. Deschise cartea şi începuse să citească la întîmplare. O făcea foarte iscusit, cu modulări de voce, şi intonaţie acordată cu textul. Rîdeam, cartea are un umor atît de sufletesc...de nu mi-ar fi aşa somn, poate aş transcrie cîteva grame de umor..altădată. Apoi, eu am început a mă îngîna cu somnul. Pe unde auzeam vocea lui G., pe unde o auzeam pe cea a lui Moş Ene. Uneori G. pocnea într-un clichet uşor de rîs şi eu reveneam...
Şi aşa am păstrat cartea, luînd-o peste tot după mine ca pe o amintire frumoasă. Azi am citit-o eu, am încercat să o fac cu aceeaşi intonaţie, potrivindu-mi tonalitatea şi vocea...
Cartea e despre cît e de frumos să fii român...despre oameni care nu au uitat să-şi iubească ţară şi să fie mîndri de a se numi români.
"România e o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim azi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche."
9
Deci "Om frumos" de Dan Puric. Sunt puţine cărţile care îmi pot ţine ochii magnetizaţi, poate pentru că ochii mei obosesc repede, poate pentru că am nevoie uneori să ies din scenariu, să mai trag o gură de aer, să mai schimb un gînd contemporan sau actual, sau uneori mai sună telefonul sau ceasul mă cheamă undeva. În aer însă, unde foarte puţine lucruri şi oameni mă găsesc, unica scuză ar fi..o lene frumuşică. Dar nu i-a fost norocul. Cărţulica asta (nu e foarte mare, doar 175 de pagini) m-a încătuşat.
Am o amintire foarte frumoasă cu ea, cartea. Mi-a fost adusă de acasă drept dar de la G. care venise să mă viziteze doi ani în urmă în Londra. Îmi adusese cartea din care citise puţin. De fapt cred că o citise toată, şi am temei să conclud. Ştiu că după ce cinasem, ne întorsesem în apartamenul meu drăgălaş (doar al meu, neîmpărţit) şi nu ştiu cînd, de unde a scos cartea. Înserase şi eu făcusem culcuş pe sofa mea portocalie şi mică. G. se făcuse comod în fotoliu în faţa mea. Deschise cartea şi începuse să citească la întîmplare. O făcea foarte iscusit, cu modulări de voce, şi intonaţie acordată cu textul. Rîdeam, cartea are un umor atît de sufletesc...de nu mi-ar fi aşa somn, poate aş transcrie cîteva grame de umor..altădată. Apoi, eu am început a mă îngîna cu somnul. Pe unde auzeam vocea lui G., pe unde o auzeam pe cea a lui Moş Ene. Uneori G. pocnea într-un clichet uşor de rîs şi eu reveneam...
Şi aşa am păstrat cartea, luînd-o peste tot după mine ca pe o amintire frumoasă. Azi am citit-o eu, am încercat să o fac cu aceeaşi intonaţie, potrivindu-mi tonalitatea şi vocea...
Cartea e despre cît e de frumos să fii român...despre oameni care nu au uitat să-şi iubească ţară şi să fie mîndri de a se numi români.
"România e o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim azi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche."
9
Monday, September 29, 2014
Pride and Prejudice...între film şi carte
Cred că voi subaprecia spunînd că am privit filmul de 12 ori. 12 ori a fost cînd am decis să nu mai număr...apoi au mai urmat cîteva ori. În special, îmi place versiunea din 2005 cu Keira Knightley şi Matthew Macfadyen. După atîta rulaj de film desigur că s-au format anumite prezumţii...tipare, să le zic. Şi a fost interesant să le decojesc cu fiecare capitol al cărţii. A fost interesant să observ cum regizorul Joe Wright a interpretat şi adaptat cartea, jocul actorilor, distorsionînd unele dialoguri în unele cazuri pîna la permutarea personajelor...schimbînd cu locurile replicile dintre Mary şi Miss Bingley. Deşi e un atentat la veridicitatea romanului, recunosc că filmul o face foarte iscusit...Sau unele fraze care în engleza anilor 1817 ar fi fost binevenite, într-o versiune Hollywood ar fi fost greu de înţeles.
Îmi place mult Austen. Puţini sunt autorii, şi mai ales între femei care să posede un simţ al umorului atît de digerabil. Replicile ei au o uşurime şi o şăgălnicie care să te facă să rîzi din piept, adînc.
Oamenii spun de obicei că filmele sunt serbede după o carte. Nu, nu întotdeauna.
Mie mi-a plăcut mult mai mult interpretarea lui J. Wright în descrierea lui Mr. Darcy decît cea a autoarei. Deşi atît regizorul cît şi autoarea pornesc amîndoi de la aceleaşi premise (Mr. Darcy bărbatul mîndru, încăpăţinat şi arogant)...regizorul îl "umanizează" mai devreme şi anume în scena în care Mr. Darcy îi destănuie sentimentele sale Elizei pentru prima dată. E preferata mea scenă din film (bine, şi cea de la sfîrşit dimineaţa devreme, bine şi cea cînd Lizzy stă pe stîncă şi Marianelli interpretează perla de soundtrack "On the top of the world") cînd Darcy pentru prima dată e vulnerabil. Vulnerabil. VULNERABIL.
E o dimensiune pe care autoarea nu o destănuie decît spre sfîrşitul cărţii, dar cît e de frumoasă totuşi această trăsătură...mai ales cînd convieţuieşte într-un bărbat atît de puternic şi viril.
Vulnerabilitatea exprimată moderat e foarte frumoasă, ne face să ne amintim că avem temeri, complexe, neajunsuri...pe care le admitem şi le recunoaştem cu umilinţă.
Noi nu ne permitem să fim vulnerabili. O. nu. E o dovadă de absolută slăbiciune să îţi permiţi să fii slab. Şi totuşi uneori e nevoie să fim slabi, să ne doară...e o dovadă că suntem umani...to say the least.
Mulţumesc, Austen. Mulţumesc, Wright. Opera asta inspiră, inspiră să iubim, să ne căsătorim din dragoste, să nu credem în prima impresie (de fapt, cartea original se numise "First Impressions", dar nu avuse succes cu aşa titlu).
9 (cred că am privit de prea multe ori filmul, de asta 9).
Îmi place mult Austen. Puţini sunt autorii, şi mai ales între femei care să posede un simţ al umorului atît de digerabil. Replicile ei au o uşurime şi o şăgălnicie care să te facă să rîzi din piept, adînc.
Oamenii spun de obicei că filmele sunt serbede după o carte. Nu, nu întotdeauna.
Mie mi-a plăcut mult mai mult interpretarea lui J. Wright în descrierea lui Mr. Darcy decît cea a autoarei. Deşi atît regizorul cît şi autoarea pornesc amîndoi de la aceleaşi premise (Mr. Darcy bărbatul mîndru, încăpăţinat şi arogant)...regizorul îl "umanizează" mai devreme şi anume în scena în care Mr. Darcy îi destănuie sentimentele sale Elizei pentru prima dată. E preferata mea scenă din film (bine, şi cea de la sfîrşit dimineaţa devreme, bine şi cea cînd Lizzy stă pe stîncă şi Marianelli interpretează perla de soundtrack "On the top of the world") cînd Darcy pentru prima dată e vulnerabil. Vulnerabil. VULNERABIL.
E o dimensiune pe care autoarea nu o destănuie decît spre sfîrşitul cărţii, dar cît e de frumoasă totuşi această trăsătură...mai ales cînd convieţuieşte într-un bărbat atît de puternic şi viril.
Vulnerabilitatea exprimată moderat e foarte frumoasă, ne face să ne amintim că avem temeri, complexe, neajunsuri...pe care le admitem şi le recunoaştem cu umilinţă.
Noi nu ne permitem să fim vulnerabili. O. nu. E o dovadă de absolută slăbiciune să îţi permiţi să fii slab. Şi totuşi uneori e nevoie să fim slabi, să ne doară...e o dovadă că suntem umani...to say the least.
Mulţumesc, Austen. Mulţumesc, Wright. Opera asta inspiră, inspiră să iubim, să ne căsătorim din dragoste, să nu credem în prima impresie (de fapt, cartea original se numise "First Impressions", dar nu avuse succes cu aşa titlu).
9 (cred că am privit de prea multe ori filmul, de asta 9).
Friday, August 29, 2014
Metamorfoza
Îmi era un pic incomod să trăiesc în acelaşi oraş cu Kafka şi să nu-i fi citit cărţile. Măcar un gînd să i-l pipăi, să-i înţeleg gustul amar (cel puţin din spusele altora). Şi mi-am cumpărat cărţi de Kafka în Praga. Alinka îmi sugerase să încep cu Metamomorfoza, adică e mai "uşurică" decît celelalte opere ale lui. Faptul că un om se trezeşte într-o dimineaţă insectă, aparent e una dintre creaţiile sale cele mai comestibile.
Gregor e feciorul mai mare care întreţine o familie întreagă, se trezise într-o dimineaţă insectă. Eu mi l-am imaginat muscă, deşi pe coperta cărţii e un fel de cărăbuş. Şi iată aşa toată nuvela se deapănă în jurul acestei drame în familia Samsa. Familia lui, evident îngrozită...îl ţin prizonier în camera lui. La început sora lui mai mică, Greta, îi aducea lături şi făcea curăţenie în camera lui cînd el se ascundea sub sofa. Mama lui slaba de fire, se asfixia de durere la orice întrevedere. Tatăl său aspru, îl trata ca pe o fiară.
Viaţa lor monotonă şi stabilă, dintr-odată devenise plină de griji şi sacrificii. Trebuiau să meargă la lucru, nu îşi mai puteau permite întreţinerea unei servitoare şi mama îmrepreună cu fiica trebuiau sa spele vesela şi să gătească mîncare. Straniu, nu? Nu e nimic grav în asta, dar autorul ridiculizează foarte fin şi serios aceste scene prin prima unei insecte care gîndeşte şi simte înăuntrul său.
Gregor moare, spre uşurinţa familiei sale care voiau să se descotorosească de fiul lor preschimbat...
5
Gregor e feciorul mai mare care întreţine o familie întreagă, se trezise într-o dimineaţă insectă. Eu mi l-am imaginat muscă, deşi pe coperta cărţii e un fel de cărăbuş. Şi iată aşa toată nuvela se deapănă în jurul acestei drame în familia Samsa. Familia lui, evident îngrozită...îl ţin prizonier în camera lui. La început sora lui mai mică, Greta, îi aducea lături şi făcea curăţenie în camera lui cînd el se ascundea sub sofa. Mama lui slaba de fire, se asfixia de durere la orice întrevedere. Tatăl său aspru, îl trata ca pe o fiară.
Viaţa lor monotonă şi stabilă, dintr-odată devenise plină de griji şi sacrificii. Trebuiau să meargă la lucru, nu îşi mai puteau permite întreţinerea unei servitoare şi mama îmrepreună cu fiica trebuiau sa spele vesela şi să gătească mîncare. Straniu, nu? Nu e nimic grav în asta, dar autorul ridiculizează foarte fin şi serios aceste scene prin prima unei insecte care gîndeşte şi simte înăuntrul său.
Gregor moare, spre uşurinţa familiei sale care voiau să se descotorosească de fiul lor preschimbat...
5
Sunday, July 6, 2014
Temă pentru acasă
Plecăciuni lui Dabija.
Încă ţin strîns cartea în mîini. Sunt în mijloc de taiga, asist la cea mai frumoasă nuntă...nunta lui Mihai Ulmu şi a Măriei Răzeşu.
Pe lîngă dimensiunea istorică pe care o încape romanul, povestind despre lagărele de concentrare şi absurdul regimului stalinist:
"[...] dacă Dumnezeu refuză în următoarele luni, pîna la congresul ordinar al partidului, să se înscrie în partidul comunist, el va fi lichidat.[...]";
pe lîngă acel sentiment plăcut pe care îl trăieşti cînd citeşti nume precum Orhei şi Nistru prin carte, pe lîngă frumoooaasele comparaţii şi figuri de stil, pe care le vezi, le simţi, le auzi....pe lîngă toate astea, asist la o iubire ce trece prin trenuri, mări, deţinuţi, munţi şi Siberii pentru a fi împreună.
Citind despre iubirea lor, atît de curată şi simplă...mă umplu de gol, de care sunt deja umplută, dar pe care nu le conştientizez.
Eu voi reveni cu fragmente şi gînduri din şi despre carte. E prea frumoasă. E una dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii noastre, părerea mea mică.
Încă ţin strîns cartea în mîini. Sunt în mijloc de taiga, asist la cea mai frumoasă nuntă...nunta lui Mihai Ulmu şi a Măriei Răzeşu.
Pe lîngă dimensiunea istorică pe care o încape romanul, povestind despre lagărele de concentrare şi absurdul regimului stalinist:
"[...] dacă Dumnezeu refuză în următoarele luni, pîna la congresul ordinar al partidului, să se înscrie în partidul comunist, el va fi lichidat.[...]";
pe lîngă acel sentiment plăcut pe care îl trăieşti cînd citeşti nume precum Orhei şi Nistru prin carte, pe lîngă frumoooaasele comparaţii şi figuri de stil, pe care le vezi, le simţi, le auzi....pe lîngă toate astea, asist la o iubire ce trece prin trenuri, mări, deţinuţi, munţi şi Siberii pentru a fi împreună.
Citind despre iubirea lor, atît de curată şi simplă...mă umplu de gol, de care sunt deja umplută, dar pe care nu le conştientizez.
Eu voi reveni cu fragmente şi gînduri din şi despre carte. E prea frumoasă. E una dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii noastre, părerea mea mică.
Tuesday, July 1, 2014
Ce-am mai citit în această primăvară
De scris nu am scris, dar de citit am citit. Primăvara asta nu a trecut analfabetă pe lîngă mine. După ultima carte menţionată aici pe blog, despre Michelangelo, am mai citit 3 cărţi. Toate self-development. Aşa m-a prins primăvara dornică de a-mi îmbunătăţi verbalitatea "Talk like Ted" şi nişte "clasică" de Dale Carnegie.
"Talk like Ted" de Carmine Gallo
De recent, de cînd m-am prins că de fiecare dată cînd cineva îmi recomandă o carte întreb: "Dar cine e autorul? Ce şcoală/experienţă are? Da' de ce morojel el/ea e expert în domeniu? Da' ce mai spune lumea despre carte şi autor?", la care eu nu întotdeauna dau un răspuns cînd aleg o carte de pe poliţa unei librării...păi, de atunci am învăţat să am aceste răspunsuri la cărţile pe care le citesc eu.
Carmine este un american specialist în ştiinţele comunicării, columnist la Forbes şi alte ziare cunoscute din SUA, autor a cîteva ţări (printre care The Presentation Secrets of Steve Jobs) care aparent s-au vîndut bine, tot el consultant la companii precum Coca-Cola, Cisco, SanDisk, Phizer, etc. Bun, nu?
Cartea e o sinteză a Ted-ului...e o analiză a cîtorva speech-uri foarte bune. Consistenţă intrinsecă...aşa, slăbuţ. Dar pentru o fire curioasă, care priveşte Ted-urile la care se referă autorul, e un munte de învăţăminte.
Să-i dau un 6.
_________________
Acum Carnegie. Asta e iubirea mea din copilărie. Cum spune bunul meu prieten David - aceste cărţi trebuie să fie în casa fiecărui om, precum Biblia.
Dale Carnegie scrie foarte interesant, cuvintele curg, foloseşte multe vizualizări care fac lectura uşoară. El dintotdeauna a vrut să fie scriitor, dar din careva motive, scrierea lui de cărţi ficţiunea nu a fost o etapă reuşită.
Cele două cărţi pe care le-am citit sunt, din nou, sinteze bazate de sute de cărţi (cred că undeva menţionează cîte exact), şi multe exemple practice din viaţa studenţilor lui.
Prima carte "How to stop worrying and start living" am citit cînd eram în Franţa, în CAS. E clar, da? Poate nu pentru toţi. Bună, bună...nota 9. Dacă era mai lungă îi puneam un 10, dar cele 200 de pagini nu sunt destule.
A doua carte e "How to win friends and influence people" - o recitesc. Practică, multe exemple, din viaţa oamenilor iluştri şi mai puţin, din sfere precum business, dar şi mediu casnic...Nota 9.5. Eu zece de obicei dau cărţilor care ma fac să plîng.
cam, aşa a fost primăvara. Acum am revenit la literatura noastră, simt că mă uită cuvintele româneşti, aşa ca trebuie să fac "Tema pentru acasă" de N. Dabija.
Lectură frumoasă...
eu
"Talk like Ted" de Carmine Gallo
De recent, de cînd m-am prins că de fiecare dată cînd cineva îmi recomandă o carte întreb: "Dar cine e autorul? Ce şcoală/experienţă are? Da' de ce morojel el/ea e expert în domeniu? Da' ce mai spune lumea despre carte şi autor?", la care eu nu întotdeauna dau un răspuns cînd aleg o carte de pe poliţa unei librării...păi, de atunci am învăţat să am aceste răspunsuri la cărţile pe care le citesc eu.
Carmine este un american specialist în ştiinţele comunicării, columnist la Forbes şi alte ziare cunoscute din SUA, autor a cîteva ţări (printre care The Presentation Secrets of Steve Jobs) care aparent s-au vîndut bine, tot el consultant la companii precum Coca-Cola, Cisco, SanDisk, Phizer, etc. Bun, nu?
Cartea e o sinteză a Ted-ului...e o analiză a cîtorva speech-uri foarte bune. Consistenţă intrinsecă...aşa, slăbuţ. Dar pentru o fire curioasă, care priveşte Ted-urile la care se referă autorul, e un munte de învăţăminte.
Să-i dau un 6.
_________________
Acum Carnegie. Asta e iubirea mea din copilărie. Cum spune bunul meu prieten David - aceste cărţi trebuie să fie în casa fiecărui om, precum Biblia.
Dale Carnegie scrie foarte interesant, cuvintele curg, foloseşte multe vizualizări care fac lectura uşoară. El dintotdeauna a vrut să fie scriitor, dar din careva motive, scrierea lui de cărţi ficţiunea nu a fost o etapă reuşită.
Cele două cărţi pe care le-am citit sunt, din nou, sinteze bazate de sute de cărţi (cred că undeva menţionează cîte exact), şi multe exemple practice din viaţa studenţilor lui.
Prima carte "How to stop worrying and start living" am citit cînd eram în Franţa, în CAS. E clar, da? Poate nu pentru toţi. Bună, bună...nota 9. Dacă era mai lungă îi puneam un 10, dar cele 200 de pagini nu sunt destule.
A doua carte e "How to win friends and influence people" - o recitesc. Practică, multe exemple, din viaţa oamenilor iluştri şi mai puţin, din sfere precum business, dar şi mediu casnic...Nota 9.5. Eu zece de obicei dau cărţilor care ma fac să plîng.
cam, aşa a fost primăvara. Acum am revenit la literatura noastră, simt că mă uită cuvintele româneşti, aşa ca trebuie să fac "Tema pentru acasă" de N. Dabija.
Lectură frumoasă...
eu
Wednesday, April 23, 2014
The Agony and the Ecstasy by Irving Stone
Pîna azi, îmi stă printre pozele de pe desktop poza trimisă de Ion făcută în una din primele seri după noua achiziţie fotografică. În poză Viorel, citind o carte groasă. Cîteva săptămîni mai tîrziu Viorel venise să mă viziteze în Londra, sub braţ, aceeaşi carte groasă. I-au mai rămas cîteva zeci de pagini, şi nu putuse renunţa la carte pînă nu o consumase. Mi-a recomnadat-o şi mie. Eu eram interesată, cam de cînd mă ţin minte, să învăţ cum se apreciază operele de artă. Voiam (şi mai vreau) să pot intra într-o galerie de artă şi să pot decide între bun şi rău, greu, uşor...impresionant, şi nu chiar. Şi cartea asta, din cîte mi-a spus Viorel, chiar asta face...explică fiecare operă a lui Michelangelo, rînd pe rînd, an cu an, fir-a-păr...cum se creează o sculptură, o frescă...şi cel mai important, nu e o ficţiune. Deşi redată foarte artistic, să nu mă mişc, dacă nu am rîs cu poftă de multe ori citind replicile sarcastice ale lui Michelangelo...e o carte ce cultivează.
Cartea e tare tare bunişoară. Să nu vă sperie distanţa dintre cele două pagini de copertă. Se citeşte gustos şi util, mai ales pentru cei pasionaţi de artă sau care vor sa afle un pic mai mult despre Florenţa Renaşterii, familia Medici, Basilica de la Roma, capela Sistină..şi în primul rînd viaţa şi operele de artă ale lui Michelangelo (M).
Nu ştiam mare treabă despre M. Văzusem Pieta şi Geneza la Vatican...şi pe David undeva pe internet, dar cam aici se terminau cunoştinţele mele.
Autorul cărţii, Irving Stone, a petrecut 6 ani în Italia, a citit mii de manuscrise, cărţi, biografii...pentru a reda frumos şi sper eu nedestorsionat viaţa unui maestru.
M nu a fost doar un artist talentat şi celebru, el a fost şi un om care descoperise de copil unde-i zace inima, în ce piatră. Pe lîngă hărnicia lui (obişnuia să lucreze de la primele raze pînă în pîntecul nopţii), era foarte direct, principial, încrezut pîna la dîrzenie (primul său învăţător, Ghirladaio, îl plătea pe taică lui M ca astă să vină la lecţii, cînd de fapt se cuvenea ca şi în vremurile noastre să plătească elevul). Era şi introvert, nu-i plăceau petrecerile, bordelurile (iubise 3 femei în cei aproape 90 de ani ai săi, ceea ce pentru un artist renumit şi neînsurat, zic eu că e admirabil de puţin).
Fiecare operă a sa, mai ales sculpturile, e o plămădire de dragoste...de viaţă. Acum nu mai privesc nicio sculptură la fel. Dar mai ales pe ale lui vreau să le văd...vreau să-l văd pe David în momentul deciziei, vreau să mai privesc o data Pieta, să-l văd pe Isus, să-i caut chipul iezuit, să mă odihnesc între faldurile Mariei şi vă o caut pe mama din ea...vreau să merg în Florenţa, şi Roma.
O carte ce învaţă şi inspiră...
9
Cartea e tare tare bunişoară. Să nu vă sperie distanţa dintre cele două pagini de copertă. Se citeşte gustos şi util, mai ales pentru cei pasionaţi de artă sau care vor sa afle un pic mai mult despre Florenţa Renaşterii, familia Medici, Basilica de la Roma, capela Sistină..şi în primul rînd viaţa şi operele de artă ale lui Michelangelo (M).
Nu ştiam mare treabă despre M. Văzusem Pieta şi Geneza la Vatican...şi pe David undeva pe internet, dar cam aici se terminau cunoştinţele mele.
Autorul cărţii, Irving Stone, a petrecut 6 ani în Italia, a citit mii de manuscrise, cărţi, biografii...pentru a reda frumos şi sper eu nedestorsionat viaţa unui maestru.
M nu a fost doar un artist talentat şi celebru, el a fost şi un om care descoperise de copil unde-i zace inima, în ce piatră. Pe lîngă hărnicia lui (obişnuia să lucreze de la primele raze pînă în pîntecul nopţii), era foarte direct, principial, încrezut pîna la dîrzenie (primul său învăţător, Ghirladaio, îl plătea pe taică lui M ca astă să vină la lecţii, cînd de fapt se cuvenea ca şi în vremurile noastre să plătească elevul). Era şi introvert, nu-i plăceau petrecerile, bordelurile (iubise 3 femei în cei aproape 90 de ani ai săi, ceea ce pentru un artist renumit şi neînsurat, zic eu că e admirabil de puţin).
Fiecare operă a sa, mai ales sculpturile, e o plămădire de dragoste...de viaţă. Acum nu mai privesc nicio sculptură la fel. Dar mai ales pe ale lui vreau să le văd...vreau să-l văd pe David în momentul deciziei, vreau să mai privesc o data Pieta, să-l văd pe Isus, să-i caut chipul iezuit, să mă odihnesc între faldurile Mariei şi vă o caut pe mama din ea...vreau să merg în Florenţa, şi Roma.
O carte ce învaţă şi inspiră...
9
Tuesday, January 21, 2014
Inferno de Dan Brown
Nu am scris atîta dulceaţă de vreme încît îmi pare ca am uitat a scrie. O terminasem mai demult, dar nu mai ajungeam să scriu, ba ninge, ba oameni, ba lucru...şi o mie de alte de lucruri mai bune pe lumea asta care să mă ţină departe de blog. Şi totuşi revin, e precum aş reveni la obîrşie, la un loc în interiorul meu pe care îl găsesc acelaşi, e o bucată din mine care nu se schimbă...una dintre cele mai autentice fiinţe din cele toate cîte trăiesc în mine.
Şi acum la carte, o terminasem mai demult, tot amînam să o cumpăr pentru că luasem o librărie în ipotecă (mă refer la toate cărţile pe care le cumpărasem în aceşti doi ani de umblătură) şi simţeam că trebuie să le onorez pe ele înainte să-mi întind lăbuţa peste o carte noua. Dar m-a prins un zbor fără carte, şi aici a fost norocul lui Inferno, de Dan Brown.
I-am citit toate cărţile. Aşa sună bine şi mult. De fapt, are vreo 6 cărţi. Şi asta tot cu Langdon e, profesor de simbologie de la Harvard. Deşi cartea s-a bucurat de mai puţin succes şi de multă critică de malapropism...eu una cred că pentru un cititor de rînd, aşa ca mine, care nu-l cunoaşte pe Dante, nici pe Vasari, nici tipurile de măşti veneţiene, cartea e foarte interesantă. Dar cel mai important, e un ghid extraordinar pentru cei care vor să viziteze Florenţa, Veneţia sau Istanbul. E un adevărat ghide turistic care povesteşte în detaliu interesant despre diferite locuri şi opere de artă din oraşele menţionate. Pînă am găsit şi un tur turistic în Florenţa care se numeşte Inferno şi care mimează topografia acţiunii din carte.
E un 7 bun.
O vrea cineva?
O vrea cineva?
Wednesday, December 11, 2013
The unbearable lightness of being de Milan Kundera -sfîrşit
Am vrut să fiu mai aproape de pămîntul şi oamenii printre care trăiesc de cîteva luni. Am vrut să gust din cărţile lor, din istoria lor, din literatura lor...şi nu m-am încumetat să încep cu Kafka. Dintr-o întîmplare, am ales să încep cu Milan Kundera. Auzeam numele pentru prima data, dar mi-a plăcut cum sună...se ţine minte uşor. Iar cartea pe care am ales-o are o denumire şi mai interesantă..."The unbearable lightness of being" care la mine s-a asociat inexplicabil cu "Eternal sunshine of a spotless mind". I-am atins cotorul de un alb fin, am răscolit-o un pic de pagini...oprindu-mă la descrierea unui parc din Geneva şi a fost să fie prima cartea a Cehiei în biblioteca mea.
E o carte despre oameni nefericiţi. Acţiunea are loc în anii 1968...invazia Rusiei tulbură neliniştea unor oameni deja neliniştiţi. Un doctor, divorţat, se prostituează (aşa numesc eu sex des şi fără niciun fel de responsabilitate, ataşament etc). Se cheamă Tomas. Între timp, în viaţa lui apare un suflet de fată virgin (şi sufletul şi trupul) care fuge din casa maică-sii (o hidoşenie de femeie...). Asta e Tereza. Şi după căsătorie, Tomas se înfruptă cu poftă din păcatul infidelităţii, cu aceeaşi regularitate. Cum spune el, love and love-making are 2 different things. Tereza ştie despre asta. Ştie, dar continuă să sufere din cauza lui lîngă dînsul. Într-o seară, întoarsă de la seriviciu, îl găseşte pe Tomas deja adormit. Blînd, se apleacă şi îi sărută obrazul, şi simte un miros neobişnuit în părul lui. Îl mai miroase de cîteva ori pînă îşi dă seama că e un miros de organe sexuale (de femeie, evident). Cu toate astea...deşi moare puţin cîte puţin, continuă să trăiască lîngă el.
În paralel, se povesteşte despre Sabina, pictoriţa, una dintre amantele lui Tomas...
E foarte tristă cartea asta...niciun om împlinit pînă unde am ajuns eu acum...dar ma ţine strîns Kundera. Mă ţine strîns pentru că stă de vorbă cu mine. Fiecare capitol e relatat la persoana a treia din perspectiva personajelor...mai mult ca atît, autorul comentează fiecare stranietate, simbol, vis utilizat...
voi veni cu rupturi...
Subscribe to:
Comments (Atom)