Inferno de Dan Brown

Nu am scris atîta dulceaţă de vreme încît îmi pare ca am uitat a scrie. O terminasem mai demult, dar nu mai ajungeam să scriu, ba ninge, ba oameni, ba lucru...şi o mie de alte de lucruri mai bune pe lumea asta care să mă ţină departe de blog. Şi totuşi revin, e precum aş reveni la obîrşie, la un loc în interiorul meu pe care îl găsesc acelaşi, e o bucată din mine care nu se schimbă...una dintre cele mai autentice fiinţe din cele toate cîte trăiesc în mine.

Şi acum la carte, o terminasem mai demult, tot amînam să o cumpăr pentru că luasem o librărie în ipotecă (mă refer la toate cărţile pe care le cumpărasem în aceşti doi ani de umblătură) şi simţeam că trebuie să le onorez pe ele înainte să-mi întind lăbuţa peste o carte noua. Dar m-a prins un zbor fără carte, şi aici a fost norocul lui Inferno, de Dan Brown.

I-am citit toate cărţile. Aşa sună bine şi mult. De fapt, are vreo 6 cărţi. Şi asta tot cu Langdon e, profesor de simbologie de la Harvard. Deşi cartea s-a bucurat de mai puţin succes şi de multă critică de malapropism...eu una cred că pentru un cititor de rînd, aşa ca mine, care nu-l cunoaşte pe Dante, nici pe Vasari, nici tipurile de măşti veneţiene, cartea e foarte interesantă. Dar cel mai important, e un ghid extraordinar pentru cei care vor să viziteze Florenţa, Veneţia sau Istanbul. E un adevărat ghide turistic care povesteşte în detaliu interesant despre diferite locuri şi opere de artă din oraşele menţionate. Pînă am găsit şi un tur turistic în Florenţa care se numeşte Inferno şi care mimează topografia acţiunii din carte.

E un 7 bun.

O vrea cineva?