Ultimul tango

În două zile sfîrşesc programul care m-a sădit pentru a cîte şase luni în cîteva ţări...şi m-a zmuls nonşalant pe rînd din toate. Din Italia, precum gogoaşa voiam să fug...Dumnezeu ştie de ce (şi cîţiva prieteni), deşi acum dacă aş alege ţara în care mi-ar plăcea să trăiesc ar fi ea. Irlanda...verde, mustoasă, sălbatică ca un val nebun năucit de-o stîncă, plină de cimpoi, de vînt şi ploaie, de peisaje pitoreşti...mi-a plimbat maşinica în 10,000 km şi după şase luni mă cam îngheţase.... Londra...plină de "buzz", de neon, de poveşti arabe, de oameni grăbiţi, de tango şi lecţii de Hindi la 5 dimineaţă, m-a întîmpinat cu o echipă superbă şi un şef care mi-a fost unul dintre cei mai buni mentori şi profesori de engleză. Londra e plină de mulţi -mulţi oameni printre care am reuşit să mă simt de cele mai multe ori de una singură.

Asta e ultima mea săptămînă în Praga...în urma mea nu las doar un serviciu unde am învăţat mult, lîngă o şefă bună precum cozonacul. Nu las doar lecţii de oratorie, actorie, pian, tango şi înot. Las în urma mea...în primul rînd oameni.

E săptămîna de rămas bun. 

Mi-e frigiderul mai deşert decît Sahara. Mănînc din oraş. Am intrat într-o cafenea "Paul"...şi m-a deservit o domnişoară pe care o cunoscusem cu cîteva luni în urmă în prima ei zi de lucru. Era un pic emoţionată în acea zi, şi eu m-am nimerit a fi primul ei client care plătea cu cardul dis-de-dimineaţă. Se agitase atît de mult încît îi tremurau mîinile....nu ştia exact pe ce trebuia să apese...şi unde mai pui că eu o încîlcisem cu engleza pe de-asupra. În timp ce degetele foarte stîngaci lunecau pe POS....se frămînta:

- Sorry, my first day...

- It's ok. Take your time. I am not in a hurry.

- My first day...and my last day, spunea ea, chemînd în ajutor o colega. 

Eu am încercat să o încurajez pe cît am putut, vedeam că se străduia mult...dar nu o mai văzusem din acea zi. Am presupus că a plecat. Şi azi, ridicînd ochelarii grei de după vitrina de bunătăţi, o zăresc pe ea. Ea m-a întrebat foarte drăguţ şi rezervat:

 - Yes, please?

 - Salmon salad to go.

 - Anything else?

 - Yes. I remember you. I remember your first day. I was here on that day. I am happy to see you again.

Ea a gîngurit un zîmbet sincer. A deschis guriţa de cîteva ori parcă să zică ceva, după care cu mai mult curaj a zis:

  - I remember you. You come here very often... I like you..

A fost unul dintre cele mai inocente cuvinte dulci care mi s-au spus în ultimul timp. Şi cu atît mai drag e cînd vine atît de simplu, neambalat, de la o femeie unei femei...

Poate nu m-ar fi emoţionat atît de mult situaţia de nu ar fi fost ultima săptămînă...dar s-a întîmplat acum, cînd după fiecare gură de aer frămînt un rămas bun.

Nu mi-am luat rămas bun niciodată de la atîţia oameni frumoşi pe care a trebuit să îi las grămadă în unul dintre cele mai frumoase oraşe cunoscute de mine...