Om frumos de Dan Puric

De fapt, nu ştiu cu care dintre cărţi să încep. Am avut recoltă bogată în ultimele 4 zile... am terminat 3 cărţi pe aripile vîntului Boeing-ului. Cronologic să fie? Fie.

Deci "Om frumos" de Dan Puric. Sunt puţine cărţile care îmi pot ţine ochii magnetizaţi, poate pentru că ochii mei obosesc repede, poate pentru că am nevoie uneori să ies din scenariu, să mai trag o gură de aer, să mai schimb un gînd contemporan sau actual, sau uneori mai sună telefonul sau ceasul mă cheamă undeva. În aer însă, unde foarte puţine lucruri şi oameni mă găsesc, unica scuză ar fi..o lene frumuşică. Dar nu i-a fost norocul. Cărţulica asta (nu e foarte mare, doar 175 de pagini) m-a încătuşat.

Am o amintire foarte frumoasă cu ea, cartea. Mi-a fost adusă de acasă drept dar de la G. care venise să mă viziteze doi ani în urmă în Londra. Îmi adusese cartea din care citise puţin. De fapt cred că o citise toată, şi am temei să conclud. Ştiu că după ce cinasem, ne întorsesem în apartamenul meu drăgălaş (doar al meu, neîmpărţit) şi nu ştiu cînd, de unde a scos cartea. Înserase şi eu făcusem culcuş pe sofa mea portocalie şi mică. G. se făcuse comod în fotoliu în faţa mea. Deschise cartea şi începuse să citească la întîmplare. O făcea foarte iscusit, cu modulări de voce, şi intonaţie acordată cu textul. Rîdeam, cartea are un umor atît de sufletesc...de nu mi-ar fi aşa somn, poate aş transcrie cîteva grame de umor..altădată. Apoi, eu am început a mă îngîna cu somnul. Pe unde auzeam vocea lui G., pe unde o auzeam pe cea a lui Moş Ene. Uneori G. pocnea într-un clichet uşor de rîs şi eu reveneam...

Şi aşa am păstrat cartea, luînd-o peste tot după mine ca pe o amintire frumoasă. Azi am citit-o eu, am încercat să o fac cu aceeaşi intonaţie, potrivindu-mi tonalitatea şi vocea...

Cartea e despre cît e de frumos să fii român...despre oameni care nu au uitat să-şi iubească ţară şi să fie mîndri de a se numi români.

"România e o ţară neodihnită. Lipsa de răgaz istoric şi-a spus cuvîntul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim azi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche."

9