Plimbarea de o 1000 de euro

Tu ai plăti 1000 de euro pentru o plimbare? În fiecare lună...

Eu, da.



Eu nu am împărţit spaţiu locativ cu oameni străini niciodată, cu nimeni. Bine, greşesc...a fost o perioadă scurtă în Italia, dar pe atunci nu prea cunoscusem intimitatea unui apartament să-mi aparţină numai mie, cu alte cuvinte nu eram alintată.

Mă gîndeam ce îmi lipseşte, ce mă deranjează, ce nu îmi place în a împărţi casa cu alţi oameni care sunt cuminţi, liniştiţi, curăţei, aparent de treabă?

Foarte puţine lucruri...eu muzică tare nu ascult, pe la bucătărie nu trebăluiesc dacă nu am pentru cine găti, orgii nu planific, veselă murdară nu uit din urma mea...deci astea nu sunt o problemă. Dar este un lucru care îmi lipseşte mult...confortul de a mă simţi liberă în propria-mi piele...literalmente. Îmi lipseşte acea lipsă de grijă cînd mă trezesc dimineaţa şi uit să arunc pe spate o robă şi merg adormită la baie , sau cînd mă întorc de la serviciu, cînd las de pe mine straiele pline de muncă, şi rămîn goală, privind un film, citind o carte sau scriind pe blog. Nu e un fetişism...e o supremaţie a intimităţii, e o normalitate să ne simţim bine în propria piele atîta timp cît asta nu deranjează pe nimeni...Da, am conclus că e un argument forte în favoarea unui studiou care mi-ar cumpăra intimitatea.

Dar, este ceva care mă ţine aici, în această cămăruţă albastră pentru care plătesc scump. O plimbare.

O plimbare dintre casă şi serviciu pe care o fac în fiecare dimineaţă ca pe o rugăciune. Nu din nevoie, ci din mare plăcere...e o plimbare care e un botez matinal...mă învigorează, mă inspiră, mă macină cu frumuseţea ei. Încep cu parcul lîngă care trăiesc din care absorb toată toamna prin ochi..o explozie de galben şi roşu...Am descoperit aleea preferată a soarelui şi îl găsesc în fiecare dimineaţă acolo, împletindu-şi coama de trunchiurile copacilor. Apoi, după ce trec de parc...pînă la lucru merg lîngă rîu, lîngă Tamisa. Pescăruşii, care sunt păsările mele preferate mă întîmpină deseori cu un fîlfîit de aripi peste apele tulburi. Azi i-am văzut cum se jucau în braţele vîntului. Se jucau, pe bune. Se stîrnise un vînt destul de puternic, venit dinspre Atlantic şi ei se ridicau în sus şi apoi planau pe aripile vîntului pînă acesta îi cobora pe buzele apei...şi iar se ridicau pentru a coborî în acelaşi joc. Tamisa e frumoasă în orice anotimp, sub orice machiaj al ploii.

Aşa începe fiecare zi a mea...45 de minute în continuă armonie, cu mine, cu natura, cu gîndurile mele, cu muzica pe care o ascult...

şi pentru această plimbare, pentru această rutină, pentru acest început al vieţii mele din fiecare dimineaţă, sunt gată să plătesc scump...cel puţin pentru moment.