privacy

de cîteva ori mi s-a amintit că îmi dezghioc creierii şi măruntaiele inimii într-un spaţiu public (aici pe blog). Pentru mine blogul e un spaţiu foarte intim, deşi camuflat căci lentila prin care îl citesc eu e mult mai puternică decît a ta, pentru că toate personajele mele au un cronotop şi un nume real pe care îl cunosc doar eu, sau puţini. Şi apoi, cine dă pe aici, e om bun...căci îi pasă de mine.

M-am observat în ultimul timp. Fac share mult mai rar pe facebook, cred că fiecare al patrulea sau cincilea post. La început evitam să distribui posturile despre lăuntricul meu, acum am ajuns să mă zgîrcesc la un cîntec. În general nu mai postez muzică pe facebook în ultimul timp, cu excepţia cîntecelor care nu îmi plac...my only one-night stands. Cîntecele care mă topesc, le ţin doar aici...

Şi mă gîndeam...ce e cu mine?

După un minut adînc de introspecţie am conclus că muzica pe care o sădesc aici e foarte intimă, e foarte preţioasă mie. Eu mă înconvoi ca fierul fierbinte sub undele fiecărui cîntec din categoria "Muzica se naşte-n rai". Eu trăiesc o mie de clipe în acel soundtrack, personific zeci de situaţii, inventez de fiecare dată un apus nou şi o lună albastră, îmbrac o haină nouă de fiecare dată, gonesc o maşină în încheturile unei serpentine înalte, mă scufund în cele mai adînci ape, descalţ zeci de pantofi, mă pierd în mrejele unui orgasm, opresc ploi şi scriu scrisori...

eu trăiesc fiecare notă.

Eu văd fiecare notă, o transplantez din compoziţia muzicală între bătăile inimii mele...

şi tot asta să distribui pe facebook sau în altă parte? Desigur că nu.

Dar aici e un sanctuar al trăirilor mele, e cămara inspiraţiei mele, e mica mea arhivă despre mine şi mica mea autobiografie...aici nu e un spaţiu public, aici sunt eu însămi.

cîntecul pe care îl voi posta azi izvorăşte dintr-un film pe care îl recomand foarte mult  - "Her" regizat de Spike Jonze cîştigător Academy Award for Best Writing (traduceţi voi). E trist filmul, despre viaţa în 2030 cînd oamenii şi tehnologiile se îndrăgostesc unul de altul...literalmente.Dar frumos film, scormoneşte o mie de gînduri în tine şi te face să preţuieşti omul pe care îl ai alături...omul care te-a iubit, omul lîngă care ai vrut sau vrei să construieşti o viaţă...sau un anotimp.

Anume acest soundtrack e întruchiparea simplităţii, e atît de uşor încît un copil de clasa întîi l-ar putea interpreta la pian. Simplitatea e frumoasă...şi ăsta e un exemplu. Eu scriu şi fredonez în minte primele 5 note, imaginar descleştîndu-mi degetele de parcă aş cînta la pian...

eu îl ascultam la player fără a vedea denumirea cîntecului...şi am văzut următoarea imagine...valuri mici, mici, mici, jucîndu-se cu o buză de mal...un apus nu prea roşu, deloc dramatic...două picioare pe acel mal...bărbăteşti. Nu îi văd faţa, dar deja îi văd tristeţea oglindindu-se în apa mării, în valurile mici, nevinovate care se joacă cu nisipul bej..în pofida singurăţăţii acestui bărbat cu două picioare...nu ajung mai departe de imagine în capul meu. Îmi dau seamă că-şi are pantalonii suflecaţi, văd două mîini sprijinite pe genunchi...un ceas în care s-a ascuns timpul cu tot cu apus, cu tot cu soare....


iată ce simt eu cînd ascult aşa muzică, pe mine mă apucă de suflet şi mă poartă pîna la toţi zeii preţ de cîteva minute...în care trăiesc lumi de care nu am gîndit.