Cu mîna prin iarbă...

Rătăcisem pînă tîrziu prin orașul ruginit de apus...gîndurile mele răvășite de căldura văratică, de vîntul ușurel ce se strecura prin mîneci, de mirosul de iarbă umedă...se împleteau în drum spre căsuța ei. Știam că deja trebuie să fie acasă la ora asta, ea nu prea ieșea nicăieri după amurg...

Era atît de liniște în tot sătucul ăla micuț încît pașii mei se cotileau pînă în hăul pustiu răsunînd ca niște fărîme de roci mici..Ajunsesem la portița ei pe care o deschisesem cu mare grijă și precum un hoț intrasem tiptil în ograda ei...voiam să îi fac o surpriză.

În casă nu se zărea nicio lumină, un mic felinar răspîndea lumină în grădina de după casă.. Am pornit să caut lumina. Respiram încet...era un asfințit..sfînțit de o lumină mai rară, și acel miros de iarbă proapăt culeasă îl trăgeam prin nări cu poftă măsurînd-mi respirațiile...cînd la colțul casei...o zării în iarbă.

Stătea culcată cu obrazul lipit de pămîntul rece, plimbîndu-și o singură palmă peste pieptul pămîntului...încet și apăsat, după care își apăsă degetele în iarba moale și-și trecu degetele prin firele ei..precum ar fi mîngîiat un piept de bărbat. Era atît de senzual și intim modul în case își ferecase pumnișorul printre firele de iarbă...încît avui impresia că asist la o scenă de dragoste și pentru o clipă am închis ochii rușinată.

Era cea mai frumoasă scenă de dragoste pe care o văzusem vreodată...își descleștase pumnul, și a început să își plimbe din nou agale buricele degetelor peste pămîntul puternic și tăcut ca un bărbat...apoi rîzînd își băgă nasul în pieptul lui, luînd o gură plină de aer din rădăcina gliei...mușcînd iarba verde și mustoasă...

Niciodată nu întîlnisem un oximoron mai puternic decît această senzualitate inocentă...