Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Am citit recent un articol despre cele mai frumoase declaraţii de dragoste în febra sărbătorilor lui februarie. Şi gîndurile au început să rîme, printre iubirile mele, cele mai frumoase cuvinte...şi nu am găsit (în memoria mea) nicio declaraţie solemnă de dragoste, acel şir de cuvinte pe care să-l iei ca pe o salbă de mărgele şi să-l pui triumfător la gît. Bărbaţii din viaţa mea au iubit în tăcere. În tăcere am iubit şi eu. Nu am scris niciodată o declaraţie de dragoste. Nu m-am dăruit nimănui niciodată în cuvinte, nu am murit pe o coală de hîrtie, nu am jurat dragoste în scris. 

Cele mai frumoase declaraţii de dragoste din viaţa mea nu au fost scrise, nici declamate.

...

După o despărţire lungă de omul iubit, revăzîndu-ne după o răscruce de ani la o revenire de a mea acasă, ne-am găsit într-o cafenea. Eram amîndoi înstrăinaţi. Nu prea ştiam ce să ne spunem printre micile amabilităţi pe care le schimbam întrebînd de sănătate, părinţi, serviciu. Nu îndrăzneam să ne întrebăm nimic prea intim, nimic prea personal. Au trecut cîteva ore întregi vorbind despre toate de pe pămînt ca pe vremuri...cîteva ore în care eu reuşisem să mă reîndrăgostesc de el...ştiind că plec peste cîteva zile. Şi gîndul ăsta mă împinse să-mi iau rămas bun. El nu insistase să mai stăm. Stătea sobru în faţa mea neîndrăznind să mă cuprindă, sau să mă sărute (pe obraz). Nu am îndrăznit nici eu...sărutul pe obraz e prea rece, iar o îmbrăţişarea - prea caldă, şi m-aş fi pierdut în ea. Şi totuşi nu mă puteam despărţi de el ca de un străin. Nu ştiu ce i-am spus pe final, dar am ridicat mîna, atingîndu-i umărul pentru o clipă. Acea clipă, fusese cea mai intimă dintre noi în acea seară...Am făcut un pas înapoi de cum mi-am recăpătat mîna nesăbuită, şi ruşinată, am aplecat privirea...era o declaraţie de dragoste pînă la urmă. El nu se mişcase din loc. Îşi întoarse privirea spre acel umăr, de parcă mîna mea se mai afla acolo...şi cu multă tandreţe îşi sărutase umărul.