Sunt oameni

Sunt oameni cărora le dedicăm viață din viața noastră și dragoste din tot sufletul și ei o risipesc. Și atunci cînd răcnetul nostru ajunge la ei, ne oferă o speranță mototolită că poate mîine va fi mai bine..și noi le oferim o a doua șansă..de a ne răni, a de ne zgudui toate mădularele sufletului, de a ne stoarce de sevă și credință pentru ca ulterior să recurgem la un ultimatum ca un ultim gest de apărare. Le dăm de ales sau hăisa sau ceala, și dacă ei mai au un pic de cumsecădenie și omenie vor fi sinceri, față de ei, în primul rînd și vor renunța să ne mai tortureze, vor renunța să ne păstreze egoist ca pe o pereche de șoșoni care poate vor prinde bine cîndva într-o iarnă mai rece…și ne aruncă. Și noi suntem niște șoșoni recunăscători după toate…suntem recunăscători că nu-și mai bagă nimeni picioarele în viața noastră…

Ei pleacă, ne abandonează își caută de treabă. Și noi, luptăm să ne regenerăm o inimă ce parcă nu mai contenește să geamă…și nejutorați ca niște bebeluși încercăm să facem primul pas singurei. Recurgem la o muncă silnică ca la un panaceu ce ne-ar slei de gînduri, recurgem la prietenii uitați, la gîndul că așa e mai bine…fără fiori și orgasme, dar echilibrat, sigur, clar.

Și cînd parcă am învățat să nu mai sperăm că telefonul va suna, cînd nu ne mai controlăm incontrolabil poșta sperînd la o mesaj de căință, cînd ne obișnuim cu această singurătate pașnică și transparentă…

Ei reapar. Se indginează că i-am uitat, că nu tresărim de bucurie la auzul vocii lor, că nu le sărim în brațe de fericire. Ei au tupeul să ne reproșeze că dragostea ne-a fost fragilă și neadevărată dacă tot i-am uitat așa de repede și ne-am restabilit, dacă nu mai suferim…uitînd că atunci cînd dragostea le-a fost oferită caldă, pe tipsie toată și fără dobîndă și pentru o viață…ei s-au alintat un pic din ea, după care au lăsat-o vraiște…și i-au întors spatele.