Ieri a plouat cum scrie cartea, sau cel puţin cum scrie la mine pe blog. Căldura zilei adunase o energie a naturii ce se dezlănţuise peste noapte. Eu lăsasem geamul deschis...şi simţeam cum intră tunetul în casă, printre perdele, printre cearşafuri, pînă în somnul meu dulce...şi se ţesuse de-un vis.
Se făcea că Dumnezeu era într-o livadă de mere, undeva la Străşeni, pe lîngă poliţie, Îşi desfăcuse poala largă de la haina sa albă, şi întinzînd mîinile mari peste creştetul pomilor se zorea să culeagă toţi merii bunicii mele. Poala lui se făcea tot mai mare şi mai mare...mai mare şi mai mare...pînă cînd nu se mai vedeau pomii de sub poala Lui...şi încet se pornise la cer cu roada culeasa. Hop, şi eu de undeva am răsărit, mă uit..Dumnezeu urcă la cer..încetişor. Dintr-odată am scrutat livada şi merele din care noi nu am reuşit a ne înfrupta şi cu un glas pe jumătate supărat, pe jumătate trist îi strig:
- Chiar nici un măr nu ai lăsat, Doamne?
El nu s-a aşteptat la atîta nepoliteţe şi dintr-o stîngăcie Dumnezeiască...a scăpat un colţ de poala...şi toate merele...grele, mălăieţe mi-au căzut peste cap ca un tunet....care mai răsuna cînd am deschis ochii.
Cămara mi se umpluse de lumină, dar nu era Dumnezeu, ci 3000 de fulgere...precum au spus cei de la BBC azi dimineaţă.
Iată de unde vine tunetul...
p.s. un cîntecel pe care îl ascult cît scriu acest post. Apropo, Elfman vine în Londra în decembrie ;)
No comments:
Post a Comment