Pentru prima dată

Eu am această credinţă a mea că vieţile noastre de copil par mai lungi pentru că în copilărie sunt atîtea lucruri pe care le facem pentru prima dată. Lucrurile, poate mici şi neînsemnate, sunt interesante...pentru că dezvăluie o nouă dimensiune a realităţii noastre...cînd eram mici, aproape mai toate ne erau noi...gumele de mestecat, îngheţata, sania, televizorul, limbile străine (mult timp eram nedumerită cum de mama mea ştie atîtea limbi, încît să deosebească chineza de franceză, de spaniolă, de italiană..)...primul sărut (căruia şi acum îi simt gustul cînd închid ochii), prima dragoste, prima călătorie cu avionul, primul telefon...

Cu anii, ni se zdreleşte receptivitatea de copil, e şi normal..ce să mai vorbim, suntem oameni maturi, care am încercat multe şi de toate. Nu ne mai amuză o vacă pe deal, nici un avion zburînd de-asupra creştetului. (Şi totuşi ar fi frumos să oftez a mirare la fiecare avion pe care l-aş vedea...cum nu trăiesc departe de Heathrow aş fi învăluită la fiecare minut de extaz..de-ar fi să fie ca în copilărie).

Şi totuşi, cît de mari, sau bătrîni, sau umblaţi nu am fi...fiecare zi, poate aduce un mic nou..pe care nu l-am făcut niciodată în viaţă.


Eu am făcut pentru prima dată camping în acest weekend. Nu m-am uitat că au prezis furtună cu scînteie şi tunet. Am aruncat tot echipamentul în maşină, şi dusă-am fost. Am mers în New Forest, sudul Angliei. Spre fericirea mea de copil, tot weekendul a fost o nedumerire frumoasă...

Ajunşi în pădure, într-un loc special amenajat pentru corturi, cu duş şi toalete, am văzut o puzderie de caravane...printre zecii de pitici de copiii care se zvîrcoleau pe pajişte...dar asta nu e tot. Îi spuneam Jenicăi mai devreme că imaginea de acolo mi-a adus aminte de revistele Iehoviste pe coperta cărora era desenat Raiul...oameni şi animale mergînd alături într-o frumoasă armonie.

Azi am trăit pentru prima dată acel rai, într-o formă fizică, în care libere-libere se plimbau cetele de cai sălbatici printre caravane, printre copii...pe lîngă mine. Eu a trebuit să mă opresc locului ca să cred ochilor.Ca un copil, am alergat spre unul din cai, l-am înconjurat de vreo cîteva ori...poate oi zări o legătoare, sau un însemn de stăpîn, sau vreun păstor care mă va alunga de lîngă cal...dar nu, calul m-a privit cam lung..cum mă holbez la el, şi a venit să ceară de mîncare palmelor mele...

În acea seară rîdeam mai tot timpul...îmi era şi vesel şi linişte...am cutreierat toată întinderea de caravane...Pe înserat cam de la fiecare "gospodărie" se ridică încet, agale, pe de-asupra aerului îngălbenit de apus, un fumuşor gustos de frigărui..de mi răsucea nasul în toate zările. Apoi, taţii şi fiii lor (pici între 5 şi 10 ani), frumos distribuiţi în echipe, au început un joc de fotbal. Fără glume, jocul foarte serios. Picii cădeau pe jos, dar se ridicau bărbăteşte, îşi scuturau genunchii...şi fuga după mingea care nu mai avea astîmpăr. Taţii la rîndul lor, antrenaţi şi ei cu toată suflarea în joc, gîfîiau alergînd pe lîngă poalele mamelor care stăteau pe covoraşul de iarbă, cu mîinile răsucite la inimă....gata, gata să îşi îndemne bărbaţii mici şi mari la gol. Nevoie mare jocul loc. Eram ca la film acolo...

Cînd se întunecase de-abinelea, vreo 7 curajoşi, printre care şi eu,  am pornit în căutare de lilieci. Acum, cine mă ştie pe mine, nu va crede. Dar eu totuşi am fost în căutare de lilieci. Cu lanterne şi detectoare speciale, ne-am scufundat în măduva pădurii să găsim "pipistrelle" - aşa se numeşte cea mai comună specie de lilieci din New Forest. Aveam nevoie de detectoare pentru că urechea umană nu le poate auzi. Sunetele emise de pipistrelle seamănă cu un fluturat de aripi ude...pliup-pliup-pliup...iar în momentul în care înhaţă vreo insectă, sunetul seamămă cu ciocnirea a două bile de metal...

Cînd am ieşit plini de noroi din pădurea neagră de noapte, cîţiva dintre noi am mers spre iaz, să "vînăm" noctule..o specie mai mare de lilieci...

Am aşteptat ploaia în acea noapte. Ghemuită în cortul tare, voiam să cadă picuri de plumb peste cortul impermiabil pentru a-i auzi boabele de apă..poc-poc-poc-pic-pic...vis somnului meu, dar ploaia nu a mai venit.

Dimineaţa m-am trezit cu un cal. Nu în cort, dar lîngă el. Rai, nu alta. Lunca noastră se trezise de ceva vreme...soarele, se cotilea printre pinii înalţi. Copiii jucau fotbal în pijamale...mamele făceau ceai, caii păşteau în linişte...


p.s. am găsit perla asta înainte de somn. Ilustrează atît de bine ce am încercat să redau eu prin cuvinte la început de post...copilaşul ăsta e o dulceaţă...cum oftează, cum îşi scarpină nasul...