Am vrut să plec

De fapt, am vrut să plec. Mi se făcuse silă de aceeaşi pereţi, mi se făcuse silă de aceleaşi oase, de aceeaşi fiere, de acelaşi stomac. Mi se făcuse silă de aceleaşi ploi şi de aceeaşi dragoste, mi se făcuse silă de aceeaşi plămîni care respiră acelaşi aer, de aceeaşi gură care rosteşte aceleaşi cuvinte, aceleaşi tălpi care mă poartă pe aceleaşi cărări. Am vrut să plec, să o iau razna...într-o crăpătură de noapte, cînd luna se cotileşte spre alte lumi, iar soarele încă nu a început să se strecoare pe lumea asta. Am vrut să mă strecor printre ciripitul păsărilor din copaci, să mă mistui în verdele de afară, să plec..pe un alt pămînt, să cunosc alţi oameni, să iau un alt chip, să port o altă fiere, o altă maiură (da, da, anume "maiură", şi nu "ficat"...revin cu un alt post despre asta), cu alţi ochi...dar mi-a fost greu să plec fără mine...nu ştiu ce a mai rămas din acel mine, dar ceva a rămas, ceva în care se ascunde acel mic şi infim "autentic"...pe care niciun avatar nu mi-l poate oferi. Şi am revenit la micul meu "autentic", mi-am privit mormanul de oase, mi-am privit căpiţa de muşchi...şi m-am strecurat cuminte sub aceeşi pereţi, şi mi-am întins perdelele aceloraşi amintiri şi am aprins lumînarea aceluiaşi suflet.

De asta voi continua să scriu, printre toate cuvintele spuse aici, mă regăsesc în orice anotimp...

*poza nu îmi aparţine