"Identitate" este un schelet moral al fiecărui om. Schelet moral. Îmi place cum am definit.
Precum scheletul, de cele mai multe ori nu se vede. "Identitate" nu e egal cu "personalitate". Pentru că personalitatea e un atribut exterior, care poate fi judecat precum sub judecaţi nişte pectorali. "O, e atît de seacă/sec, niciun fel de personalitate"...cîte ori am auzit această frază la fel de deşartă. Pentru că fiecare dintre noi e dator să etaleze o personalitate, pentru că dacă nu e etalată, ea nu există...e precum o ţîţă frumoasă, dacă există, se vede...
Nimeni însă nu am auzit să-i reproşeze cuiva că are schelet urît. "Are coastele prea scurte sau tibia prea lată" - iată din astea nu am auzit. Pentru că ele sunt adînci, atît de adînci încît nici noi nu ştim cum arată, de cele mai multe ori.
Eu nu m-am gîndit la identitatea mea pînă acum cîteva luni cînd mergeam pe drum şi m-am înfricoşat la următorul gînd: "dar cine voi fi eu dacă mă trezesc într-o dimineaţă şi nu îmi mai place să ascult coloanele sonore?" Sună infimă nedumerirea mea? Nu şi atunci cînd coloanele sonore sunt un os din definiţea mea.
"Dar cine voi fi eu, dacă mă voi trezi într-o dimineaţă şi voi afirma că nopţile sunt preferatele mele, mai dragi decît dimineţile?"
Nu ştiu cine voi fi, dar nu voi fi eu...
nu pot să nu las una din dimineţile mele aici.
No comments:
Post a Comment