“Orfelinatul era casa noastră părintească.
Mă născusem acolo, crescusem acolo, nu cunoşteam pe nimeni altcineva decît pe femeile şi bărbaţii de la Nadrecinoe, pe care noi îi iubeam şi cărora le spuneam, delaolaltă, mamă şi tată.
Educatorii şi profesorii noştri, care intrau pînă la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brîu, fără să ştim de ce, ca şi supraveghetorii, care urcau şi ei înarmaţi cu carabine în turnul de pază, pentru ca să se întoarcă atunci cînd ne îndreptam către pădurile de alături pline cu urşi şi bandiţi evadaţi din închisorile din jur sau cînd ne duceam la rîu să prindem peşti şi să prăjim broaşte ori să vînăm bufniţe pe lumină, erau aspri cu noi, pentru că ne iubeau.”
-------------
"Acea dimineaţă a fost una ca niciunele.
Aşa a intrat ea în istorie şi asa trebuie povestită.
Totul satul se revărsase din zorii zilei în lanul de grîu. Acolo se afla şi Ştefan Răzeşu cu toată cimotia lui. Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pămîntul negru ca păcura.
Urmînd un ritual însuşit de la părinţii săi. Ştefan Răzeşu mîngîie mai întîi boabele coapte, dezghioacă un spic frecîndu-l în palme, ca să simtă toată căldura ţărînei prefirîndu-i-se printre degete."
CIMÓTIE, cimotii, s. f. (Reg.) Rudă, neam. – Din magh. csemete, csimota.
[...]
"...Era dimineaţa zilei de 28 iunie anul 1940."
No comments:
Post a Comment