Mă clatină vînturile

"Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroare, şi lăsat iar în suflet, şi iarăşi înălţat. Şi nu ştiu nimic alt, şi nimic nu înţeleg." Fragment din "Romanul adolescentului miop" de Mircea Eliade.

Mhm..cam tîrziu. Cam tîrziu, ce-i drept...dar abia acum am început şi eu a mă întreba cine sunt cu adevărat şi care dintre toate sufletele care se iţesc din mine, e cel veritabil. Care, dintre toate dorurile mele, e cel mai statornic şi va răzbi prin măduva sufletului meu şi peste ani? Care, dintre toate durerile mele refulate, e autentică? Care, dintre toate dorinţele mele, va rămîne dorită în timp? 

Nu vreau să bagatelizez acest început spumant spre cunoaştere de mine...dar el nu a început din lectură asiduă, sau după o conversaţie duhovnicească, sau inspirat de undeva...Totul a început de la  meniul în care îmi oglindeam foamea. Mă tot "învîrteam" în jurul organismului meu...înţelegînd CE vreau să mănînc şi CÎT vreau să mănînc, tot buchisind în meniu...şi parcă vroiam şi pizză, şi îmi părea una puţin, două prea mult...dar poate totuşi nu pizză..poate supă?...pînă cînd mi s-a spus: "Tu nu te cunoşti pe tine."

Şi eu m-am îngîndurat...şi i-am dat dreptate prietenului care mă urmărise...şi am început a urmări şi eu.

Dacă mi-e greu să îmi înţeleg foamea, cum îmi voi înţelege iubirea, durerea, credinţa... cum mă voi înţelege...?   E timpul să încerc să mă cunosc...