Respectul de sine (o mică introspectivă) sau cum e să nu cunoşti limba statului în care trăieşti

Sunt ceva ani de gînd încerc să descifrez ce înseamnă conceptul "respectul de sine". Aşa, la prima vedere, s-ar părea că e o întrebare uşoară, dar cînd încercam să o verbalizez, nu dădeam decît peste un stol de banalităţi generalizate. Întrebarea asta mi-am pus-o trei ani în urmă. Nici azi nu am un răspuns complet, argumentat şi exemplificat.

Dar, un mic gînd s-a coagulat în timpul şederii mele în Praga. E poate a bilioana parte din acest concept, şi totuşi e prima bilioana parte pe care o voi verbaliza, pe care am trăit-o şi de la care voi începe drumul lung spre acel unul întreg.

În ţara mea trăieşte o considerabilă minoritate de ruşi. Datele unui recensămînt mai vechi arată că sunt vreo 10%. 

Ei întotdeauna mi s-au părut mai mulţi, mai mulţi decît 10%, mai mulţi decît cele 70% de moldoveni. Cred că e din cauza limbii ruse atît de răspîndite în Moldova pînă la revoltă uneori, mai ales cînd trebuia să cumpăr pîinea în limba rusă. Şi nu faptul că mă articulam în rusă îmi era deranjant, ci faptul că mulţi dintre ei se încăţinau să înveţe limba ţării în care trăiesc după zeci de ani de trai printre noi. "Ei nu ne respectă!", mă gîndeam indignată în anii pubertăţii.

Pînă nu demult, aş fi etichetat lipsa de interes de a învăţa limba statului în care trăieşti drept lipsă de respect pentru poporul acestei ţări. Dar Praga m-a învăţat contrariul...

Praga e primul meu oraş în care am trăit şi limba căruia nu o cunosc. Dacă aş fi stat aici cîteva zile sau săptămîni, cred că nu aş fi ajuns la concluzia celor şase luni de trai aici. 

Da' la ce bun să învăţ limba cehă? În altă ţară nu se vorbeşte, aici nu ştiu dacă voi trăi vreodată...Engleza îmi va fi de ajuns.

Cam aşa îmi argumentam eu lipsa respectului faţă de mine însămi. Am ajuns să înţeleg că nu mă respect suficient dacă comand cina cu degetul la întîmplare, fără a-mi oferi o alegere atunci cînd meniul era doar în cehă şi chelnerii nu vorbeau engleză. Aşa am ajuns să beau Fanta cînd ceream Orange Juice, aşa am ajuns să mă privez de teatru precum toate piesele erau în cehă sau să citesc surtitluri ciopîrţit traduse în engleză. Aşa am ajuns să nu pot pune la punct un bleg de taximetrist care mă cojise de parale şi cînd i-am spus "This is a robbery", mi-a zîmbit frumos de parcă ar fi crezut că îi mulţumesc...şi poate nici nu a crezut asta, dar nu am avut capacitatea să mă indignez pe înţelesul lui....şi cîte alte mi-au fost oprite pentru că nu am vorbit limba ţării care mă găzduia. 

Unii din breasla mea se indignau: cum aşa nu se vorbeşte Engleza aici? La care eu reacţionam întotdeauna la fel: "с какой кстати?" (în engleză doar). E ţara lor, e limba lor, e banul lor...dacă nu vor să îl facă mai mult, vobindu-ţi pe plac în engleză e problema lor. Iar faptul că tu nu poţi explica cum îţi vrei pregătit steak-ul - asta e problema ta. Şi a mea, şi a tuturor celor care cred că o limbă mai puţin răspîndită...nu merită investiţia, mai ales atunci cînd trăieşti în acea ţară. 

Alegerea nesilită de a mă priva de o cină pe placul meu, de a renunţa la teatru şi alte evenimente culturale, acceptul de a nu mă integra politic şi nici social, de a cunoaşte un popor din interior...nu e o lipsă de respect faţă de ţară şi popor, (ei mă vor trata ca-atare), dar în primul rînd e lipsa de respect faţă de mine însămi.