Aşteptarea

Sunt şi aşteptări plăcute, gîdilitoare, dar plăcute. Cînd nu ai răbdare, cînd unicul obstacol e timpul atît de lung s-ar părea. Dar sunt aşteptări acide, răscolitoare de somn, stresante...astea-s cele care pe lîngă o doză de timp mai au şi una de nesiguranţă. Iar dacă de nesiguranţa respectivă atîrnă o sută de alte decizii...ap Irina se stresează de prăpădenie. NU MAI POT! VREAU UN RĂSPUNS! ACUM. UNUL SIMPLU: DA SAU NU.

Nu e prăpăditul lumii cum spune mama, dar e o stare atît de bolnăvicioasă să crezi că timpul e cel mai mare duşman, să priveşti jinduind ceasul care de abia îşi clatină arcele, să ţi se pară că timpul a murit. Ah, ce prostie! Să-mi alung zilele, orele...pentru o nenorocită zi. Şi iat-o. 1 Septembrie..iar eu tot prostită aştept un răspuns şi din cîte se pare voi mai aştepta...verificînd poşta fiecare 5 minute...cred că mă voi sclinti văzînd aceeaşi interfaţă la nesfîrşit, tresărind la fiecare apel.

Nu e nimic extraordinar în cazul în care vă întrebaţi ce naiba oi fi aşteptînd. E pur şi simplu, o nenorocită de stare de aşteptare..