relaţia eu - carte

Eu le iubesc. Uneori foarte hedonistic chiar. Îmi place să le simt, să le ating, să le miros, să le zgîrîi (cu creionul), să las semne de plăcere pe margini (expresii, cuvinte care m-au impresionat cumva). Îmi place să le am. Să le adun, să le privesc în "haremuri" cum încearcă să mă îmbie fiecare în felul său, cu autorul său, cu stilul său, cu straniul său.

Obişnuiam să citesc cîte una. Vedeam în asta respect pentru carte cît şi un fel de coerenţă...de ce nu fidelitate faţă de ceea ce absorb şi mă înfrupt din. În ultimul timp am apucături uşoare. Încep 2-3, şi aşa multe nu încap la mine în geantă, uneori nu încap nici pe masă. Şi ajung să discriminez cîte pe una, să le uit prin sertare, pe diferite paturi, pe diferite mese..să le uit esenţa cînd le regăsesc peste zile. Nu ştiu de unde am apucat acest obicei...din plictis cred. Eu sunt de părerea că o dată începută cartea trebuie cu orice preţ terminată, cît de plictisit nu ar părea autorul...uneori subiectul scapără în ultima cincime (halal de aşa carte ce-i drept). Alteori subiectul poate fi unul banal sau neinteresant, dar autorul are un fel de clădi cuvintele încît eu citesc cartea ca pe un dicţionar stilistic.

Nu mi-e milă de cărţi. Nu că le-aş tortura. Da fapt, mulţi dintre prietenii mei, adevăraţi puritani în relaţia lor cu cartea, zic că sunt o pacoste. Mă mustră aspru cînd îndoi paginile, cînd scriu per margini. Dar eu iubesc să fac asta. Cartea e CITITĂ cînd are semne pe trup. Să pară veche, ferfeniţată, mototolită de degete, de unghii, de vreme, de plăcerea lecturii.

Eu nu le colecţionez. Visez să am o bibliotecă mare cîndva. Dar nu sunt posesivă ODATĂ CE LE-AM CITIT. Dacă am gustat-o, m-am înfruptat din cunoştinţele ei...sunt dispusă să o împart şi cu alţii. De asta dacă din puţinele cărţi pe care vedeţi că le citesc vă place vreo una, nu ezitaţi.