Amintiri de pe vremuri de război

Liniştea în vreme de război e la fel de straşnică ca o lamă de cuţit ce înjunghie pe la spate. Era linişte în acea zi de august. Freamătul frunzelor de vişin era unicul zgomot care răsuna în lume. Eu am ieşit încetişor din tindă în ograda scăldată de un apus luminos şi dînd la o parte o scîndură de gard, mi-am înghesuit trupul umflat de ape şi sarcină printre gard. Căutam arme, ne mai trebuia o puşcă.

Casa noastră fiind prima din mahală, ştiam că eu, frate-meu şi văr-meu vor fi infanteria Străşeniului şi noi avem 2 puşti la 3. Eu, fiind însărcinată, păream a fi ce mai puţin periculoasă pentru un inamic care s-ar fi ivit pe neaşteptate, de asta am ieşit anume eu în razvetkă. Dar tot eu eram şi cea mai curajoasă, viaţa ce creştea în interiorul meu îmi dădea puteri de mamă, care acum am înţeles că sunt cele mai mari puteri din lume. Eu, în mod normal, sunt mai fricoasă.

Nu era nicio puşcă sau pistol pe nicăieri şi simţeam că trebuie să mă întorc căci liniştea se făcuse şi mai adîncă, ca o schimbare de presiune înainte de ploaie. Mi se părea că aud tancuri, undeva în sufletul meu..şi încetişor am luat-o înapoi spre casă.

Am intrat înapoi în ograda pustie şi după nişte calcule de general am decis că trebuie să-i scot pe alde frate-meu de după sobă. Am intrat încet în tindă, şi dintr-o deprindere pe care o învăţasem în ultimele luni...vorbeam mai mult cu ochii, cu sprîncele, cu faţa... Nu mai ştiam demult cum îmi răsuna vocea plină. O limitasem la şoapte şi noduri în gît.

Ei au ieşit din întuneric în cufoaicele militare, pe care le furasem în alte luni de la soldaţi morţi, şi uscaţi la faţă amîndoi ca nişte monahi mă urmaseră, scrîşnindu-şi pleoapele de lumina puternică de afară.

În ogradă, o maşină veche ca o fosilă străjuia o bucată de umbră.

- Ne-ascundem în Oazik, le zic încet.

Ei nu s-au împotrivit. În drum spre Oazik au cules de pe jos nişte vişine stricate pe care le-am mîncat cu gust şi au urcat în cabina maşinii. Şi eu m-am căţărat încet, sprijinindu-mă în gura puştii. Alde frate-meu de cum o urcat înţepenise, mă împingea cu ochii înapoi. Ştiam că se întîmplă ceva. Cînd m-am aşezat şi eu lîngă ei pe scaun, ca într-o lojă de teatru, mi-am dat seama că de fapt, noi eram actori, nu spectatorii în acest scenariu. Şi nişte soldaţi mustăcioşi se uitau la noi din pridvorul celeilalte ograzi la care ne expunea parbrizul, ca un ecran...

va urma...