Jenica

[A se citi sub această piesă]

Pe Jenica o văzusem prima dată lângă moară. Era într-o rochiţă albastră, cu câţiva ani mai mică decât dânsa. Avea ochelari, ca şi mine, ce-i ascundeau doi ochi mari, albaştri ce se pierdeau uneori în mişcări dezorientate gonite de puterea soarelui, alteori se împleteau în priviri curioase absorbând sunete, cuvinte, mişcări, dar de obicei, erau ferme, ca doua ziduri albastre. Cred că asta se datora firii ei logice. Era foarte buna la matematică, şi la fizică de altfel. Eu numesc asta gândire ordonată –atunci cînd ştii unde eşti şi vezi clar unde trebuie să ajungi, chiar dacă nu ai soluţia în palmă, eşti coerent. Straniu, incompatibil, dar era şi visătoare. Îmi povestea atît de des despre Angelica, despre aventurile Angelicăi, despre prietena ei..Lilia pare-mi-se, dar cred ca greşesc. Eu o cunoscusem în clasa a 10-a pe Jenica, când ea se transferase in liceul nostru. Avea un pic de accent rusesc, foarte retrasă la început şi neajutorată ca un copil încolţit de câini – cam asa era clasa a 10 B, cel puţin la prima vedere în primul semestru. Străduitoare foc. Stătea în prima banca în rândul de la perete, iar eu în cea din mijloc –eram vecine. Nu ştiu cum ne-am apropiat, dar am început să ne cunoaştem. Aflasem unde trăieşte, că are un frate mai mai mare cu noi in liceu, apoi ne povesteam copilăriile. Timp de patru ani învăţasem în aceeaşi şcoală clasele primare, dar nu ne văzusem niciodată. Apoi pentru alţi şase ani ni se intersectau drumurile cînd mergeam fiecare spre şcoala sa. Dar a fost să fie să ne cunoaştem mai târziu. Venise la mine acasă de vreo cîteva ori, îi plăcea pianul, îi plăcea cum cântam şi o învăţam şi pe ea frânturi din Titanic. Era romantică, de o naivitate simulată. Tatăl ei e şi pescar, mâncam raci până stăteam cu burţile sus mirosind a mărar.[ Adulmec un miros imaginar de peşte scriind, sau poate chiar vine de la balcon.] Apoi, am absolvit liceul şi eram studente la Chişinău. Noi aveam casa acolo, pentru mine era simplu; stătea la gazda cu mine, numai noi două. A fost un an …deosebit. Atât de calm, atât de cuminte. Nu ne-am certat o singură dată. Eram eu nervoasă uneori, cînd aduceam frânturi de ASEM acasă, dar acolo mă linişteam repede. Aveam doua căni mari, albastre. Foarte mari. Ceai de 3 ori pe zi dacă nu mai mult, altceva nu ţin minte ce mîncam. Mint, făceam zeamă. Ea gătea foarte gustos şi o făcea cu dragoste. Râdeam cînd spunea că se va căsători după 27 dacă încă se va căsători vreodată..era misogină pe atunci, şi carieristă.

“ – Irina, ştii de ce bărbaţii au mult mai mult succes în carieră?

- De ce, Jenica?

- Pentru că ei nu nasc, lucrează tot timpul, iar noi trebuie să stăm cu copiii vreo 2 ani acasă!”

În al doilea an nu mai stăteam împreuna, a mers la cămin.Dar continuam să ne vedem, să petrecem cel mai năstruşnic timpul împreună, eram vreo 5 prieteni care răsturnau casa pe dos în scenete, care se mascau care mai de care şi ieşeau la plimbări în capitală, care dansau hard rock, care cântau karaoke...a fost, şi a fost frumos.

Universitatea a detensionat-o în exprimare, avea scânteie în voce, mişcările nu mai erau cele ale unei fetiţe stâgace...devenise o adevărată domnişoară în anul 3. Uitasem să vă spun despre părul ei. Avea un păr luuung şi negru ca la crăiţe. Ce mult îmi plăcea...ce comoară, mamma mia.

Acum o lună Jenica a absolvit Universitatea Tehnica, facultatea Tehnologii Informaţionale. Acum 2 luni s-a căsătorit, iar peste câteva luni va fi mămică.

Ai grijă de tine, Jenica,

Cu dragoste,

irina