Am un prieten

Aşa obişnuiesc eu să scriu despre oamenii pe care îi iubesc, nu o fac pentru a vă arăta cît de prietenoasă sunt eu, că fiind vorba între noi toţi, eu nu sunt firea care să cîştige concursul Miss Sociabilitate, să am în lista de facebook 400+ friends, să merg prin oraş fluturînd cu mîna la multele feţe cunoscute. Ba nu. Uneori chiar mi-o doream să fiu, dar nu e în firea mea.Eu sunt o conservă. Cunosc un pumn de oameni şi mi-s scumpi sufletului o mînă din ei. Îi pot număra pe degetele unei mîini cît scriu cu cealaltă.

Sunt încă călduţ venită de la întîlnire cu cineva din ei, simt încă acea energie pozitivă ce mă molipseşte de cîte ori ne vedem cu ea(eu nu cred în vrăjeli chinezeşti cu energie pozitivă, negativă, dar să mor scriind dacă nu simt asta, dar despre asta mai tîrziu), şi vreau fuguţa să-mi înşir simţirea aici pentru a mi-o putea aminti pînă o văd cine ştie peste cîţi 4 ani...deci


Am un prieten pe care o văd foarte rar (ultima dată, exceptînd ziua de azi, a fost 4 ani în urmă) şi atunci cînd îi aud vocea mă emoţionez ca o fetişcană amorezată de 15 ani, mi se înfierbîntă stomacul şi-mi tremură glasul de-mi vine să-mi trag o lichitură pentru a mă stăpîni.

O văd rar, v-am spus, dar cînd ne vedem şi de la un kilometru putem citi una pe chipul alteia un zîmbet răsfăţat de sincer şi atît de mare încît cît nu am încerca să ne ţuguiem buzele pentru a părea mature ( da nafik nouă, dorule, să părem mature), el izvorăşte din inimă cu gîlgîiri.

E atît de vie, voi ştiţi de la şcoală cred că povestea că fiecare cuvînt trebuie rostit cu grijă ş.a.m.d. , asta nu e staţia ei - ea îmbracă cuvintele, le dă chipuri, cuvintele se înalţă, se omoară în rîsete, o apucă la sănătoasă, se mai întorc, îşi dau vreo palmă dacă o rămas vreo una din ele în urmă, se pupă şi zboară. Kino, cu alte cuvinte..asta e ea.

Pentru a te încrede într-un om, dîndu-i cheiţa de la debaraua sufletului tău, acolo unde ascunzi cele mai tăinuite secrete, trebuia să treacă ceva timp pînă îl cunoşti, pînă te încrezi şi apoi legătura respectivă trebuie menţinută. Nu despre ea în relaţie cu mine e vorba. Ne-am văzut 140 minute după o despărţire îmbătrînitor de lungă, dar aş putea să-i scriu biografia cu cele mai împleticite fire narative. Uneori mă zburlesc de fiori cînd văd cum mi se deschide ca un copil, copiii doar nu-şi filtrează gîndurile, se destăinuiesc îndulcitor de sincer. Nu că mi-ar face destăinuiri penale, dar nu ne rezumam la bîrfe despre curve şi prognoze electorale...sau diplomatie-meteo-engleză. Avem vieţile noastre atît de pline cînd suntem sincere că am putea vorbi zile despre un subiect şi nici chic de plictiseală. Discuţiile noastre sunt ca nişte comori, iar noi ca nişte piraţi le răscolim, le strîngem la piept, le mîngîiem, apoi le îngropăm hapsîn cît mai adînc să nu mai dea nimeni de ele.

Mă infectează. E de o bunătate molipsitoare, despre astă energie pozitivă vorbeam eu..că eu cînd vin acasă după o întîlnire cu dînsa am un zîmbet tîmpit (pentru cei ce mă văd) pe buze, rîd, fac grimase, mai scot cuvinte..de parcă aş mai fi cu dînsa. E vrăjitoare, ia spuneţi-mi. Aşa a fost întotdeauna, e ca o perlă ce-şi schimbă chilioara...dar tot buna mea rămîne.

Oamenii vor minuni pentru a crede în Dumnezeu, mers pe ape, învieri din morţi, icoane plîngătoare...eu cînd eram mică, tot asta îmi doream. Strîngeam mînuţele în pumn şi spuneam: " Doamne, arată-mi-te doar pentru o clipă şi eu voi crede în tine o viaţă." Dumnezeu nu mi s-a arătat şi-L înţeleg.La ce bun mi-ar servi un şoc, după care să dispară, iar eu fanatic să-i cer confirmări că a fost, sau nu e aşa? El a făcut altceva. Mi-a trimis oameni care să-mi amintească că există, care să mă încălzească la dosul prieteniei lor, care să mă apuce de mîini atunci cînd se sting luminile pe strada mea...la care aş putea alerga pentru a-mi confirma că există ori de cîte ori am nevoie..chiar şi peste 4 ani.


te iubesc,
ira