Dulapul

Eu am doar o bunică. Tehnic toţi au două, dar eu am cunoscut doar una - mama tatălui meu. Bunica şi bunelu' aveau o căsoaie mare la Străşeni şi, desigur, un sărăieş în care trăiau, în care ardea soba, cu lijancă, televizor ALFA şi uşă " la crucioc". Aici era foarte cald şi bine iarna, mai ales că bunica ne dădea voie să intrăm încălţaţi. Dar mie imi plăcea " sus-ul", aşa numeam noi casa cea mare. Eu aflasem unde bunica ascundea cheia de sus şi cînd ea îşi mai că'ta de treaba prin ograda, ştia unde să ma găsească cînd răguşea strigînd.

Sus era rece, lemnul uns cu vopsea roşie scrîşnea sub paşii mei, răsunînd a bătrîneţe în cele 3 odăi. Dar cele 3 odăi erau totuşi cele mai cochete, aici bunica păstra fotografiile din tinereţe, hainele cele mai bune, doi urşi imenşi de la nunta părinţilor mei şi dulapul.

Dulapul. Cu sertare şi oglinzi, acoperea un perete întreg. Era magic dulapul. Pînă pe la vreo 12 ani, veneam la el după bomboane şi ciocolate. La început credeam că le pune bunica şi aşteptam zi de zi să mă dojenească, dar bunica nu-mi spunea nimic..iar eu creşteam. Apoi am început să vin să mă joc cu bijuterii, mi le agăţam peste tot, imitam nişte gesturi nobile de damă după care mă plictiseam şi treceam la cosmetică şi parfumuri. Toate vechi, farduri sfărîmicioase, oje uscate, rujuri cleioase, odekolon-uri - cu aşa cosmetici şi cu îndemnările mele fine de machiaj - ieşeam de 30 de ani de sus. Dar bunica nu mă dojenea, mă întreba doar dacă am închis uşa bine. Pe la 15 am început să-i îmbrac fustele din tinereţe. Îmi plăcea mult una roză, o am şi acum, o luasem acasă.

Ieri am fost la bunica, la casa ei, căci bunica din noiembrie nu mai este acolo, deja e sus, lîngă îngeri. A rămas doar dulapul. Am deschis uşile lui larg, am înghiţit aerul bătrîn din maduva dulapului şi le-am închis înapoi, lăsînd intacta tinereţea bunicii mele.