E criză.

Mergeam într-un autobus ce ducea spre Vorniceni zilele astea. Şi cum eram unica în picioare, în mijlocul transportului, auzeam involuntar vorbele hurducuite ce se rostogoleau în jurul meu.

- Tu ţi-ai mai cumpărat maşină?
- Nu, că e criză. Am strîns bani, da aştept să treacă criza.
...
- Nu am văzut-o pe fata lui ţaca Nica demultişor.
- S-a dus în Italia cred că.
- Da acolo nu-i criză?
- Şi acolo e criză, da' cred că are pe cineva acolo.
- Cred că.
- Da' tu cînd termini casa de construit?
- Off, nu ştiu. Şi pe noi ne-a afectat criza. Pe-al meu l-au dat afară din cauza asta. A început să bea. E criză. Tot răul vine de la dînsa.

Şi tot răul vine de la dînsa?

Nu-ţi cumperi BMW. E criză.
Amîni nunta pe la anu'. E criză.
Ai gripă. E criză.
Nu plouă la timp. E criză.
Îţi cade părul. E criză.
....

Da, e criză. Dar criza nu e responsabilă de cariile noastre şi nici de gripa porcină. Cel puţin nu pe termen scurt.

Închid blogul. E criză.

BULŞIT

Tot mai des observ o tendinţă megalomaniacală la tineri în a folosi obsesiv englezisme în exprimarea lor. Nu toţi. Unii. Şi nu mă refer la un "well" sau un " anyway" aruncate pe mess sau pe facebook drept o replică rapidă, interjecţie sau comment. Sunt absolut ok cu dînsele, chiar le folosesc şi eu frecvent, căci un "nope" sau un "OMG" e mult mai rapid uneori, sau pur si simplu, e inofensiv.

Mai mult ca atît, apreciez utilizarea lor potrivită, atunci cînd un cuvînt împrumutat se lipeşte perfect în decor şi poartă o încărcătură semantică mult mai bogată decît varianta autohtonă. Utilizate corect aceste cuvinte dau un gust amărîu de ironie sau de glumă, conferă stil vorbitorului, fac discuţia mai picantă. No problema pînă aici.

Dar nu şi utilizate abuziv, de parcă noi nu am şti că în ziua de azi engleza e o disciplină ce se studiază obligatoriu. Sau poate e un mod de a ne informa că: "Well, eu am studiat cîţiva ani abroad şi sunt atît de bleg că mi-am uitat my native language." (Pardon, nu bleg - down. Down face parte din prima categorie, cea inocentă dacă nu are mai mulţi concetăţeni prin apropiere. Dar mă puteţi contrazice dacă vreţi. Sau o altă posibilă variantă: " Hey, luzerule, bagă-ţi brains-urile în cap şi vorbeşte clar că eu nu-ţi înţeleg point-ul."

Eu nu văd nicio diferenţă în a vorbi aşa cul cu englezisme şi a vorbi ca un loh cu rusisme la tot pasul. E la fel de urît, gunoios şi pueril pe alocuri. Vorbiţi corect româna pentru că asta nu e cul, asta e BULŞIT.

Felicitări cu ocazia Limbii Noastre cea Română.

note: acest post a suferit modificări.

Pastel

Ultimele zile de august - cel mai trist anotimp...

Soarele, pe neprins de veste, s-a făcut un oaspete plin de cumsecădenie, a pierdut din zburdălnicie, a mai crescut. Nu mai vine cu noaptea în cap la fereastra mea să mă trezească cu braţele lui calde, mîngîindu-mi somnul.

Dimineaţa scot mîinile afară pentru a-l întreba ce rochie i-ar plăcea să îmbrac. Dacă nu-l găsesc în ogradă înseamnă că a înnoptat la ploaie, şi deja îi aştept pe amîndoi. Îmi place cînd vin împreună călare pe curcubeu, sunt atît de copilăroşi în jocul lor. Ploaia nazbîtioasă aruncă picuri în tăria cerului, iar soarele-i sărută. Şi aceşti muguri de apă şi lumină ating pămîntul în sunete de monedă. Mi-i dor de jocul lor..dar soarele e prea obosit.

Aromele au evadat. Le-am căutat în copaci, în lăstarii de căpşuni, în galbenul dealurilor...Adie a lemn ars, solul tomnatic. Dar el nu-mi gîdilă nările jucînd-se cu respiraţia-mi, el ascultă blues. E depresivă prezenţa lui.

Culorile s-au stins. E o epidemie de galben somnolent..unde nu calcă, adoarme..în galbenul bobiţelor de struguri, în coaja merelor, în ceara frunzelor, în zborul trist al păsărilor, în căscatul soarelui...

Noaptea mi se năzăresc paşi în ogradă. 'Mi opresc respiraţia, ciulesc auzul..şi aud scrîşnetul fruzelor pe asfalt.

Mi-e trist.

Prinţul

Azi mi-a scrie şugubăţ. Cuvintele mi se joacă în gîtlej fără mesaj ca nişte mărgeluşe într-un decolteu atlantic. Se împing ruşinoase spre lumină, ţopăie pe limbă, dar le este ruşine să facă glas..au gust de bere. Trăiască fratele meu! Azi e ziua lui. Deci, discutăm despre fete. [Feriţi-vă de mine dacă mă vedeţi la volan - virez periculos]. Ideea pe care o voi expune este rezultatul unei discuţii ce s-a născut astăzi la serviciu, într-o pauză de 1 minut cînd Alina Cazachevici aştepta împuşcătura (slang corporativ pentru “ apa ce termină de clocotit”) în biroul unde mă aflam eu şi Hands Up. Urmează expunerea ideii, nu şi discuţia…nu vă faceţi iluzii :).



Ce vrea o fată? Vrea un băiat. Aşa, bun. Pîn’ aici nu a fost greu. De care? mmmm…de fapt, nu contează mult din prima. Important este să impresioneze. Să lase amintirea privirii lui un pic ameţite de farmecul ei şi o dungă de parfum de care ea să-şi aducă aminte după o primă sau a două întîlnire. Restul va adaugă ea.

Îl va plămădi în albul nopţii sculptînd şuviţele-i de păr rebel (ah, a descoperit revoluţionarul din el! El se expune fără paranteze, e direct, aşa cum îi stă mai bine unui bărbat) ce acoperă o frunte plină de gînduri. E foarte deştept, deci. Va fi mîndră la braţul lui..voila!. Şi ochii lui..ochii lui de îndrăgostit prăpădit, se revarsă de dragoste..numai dragoste? Normal ca nu! Unde-i pensula? Un strop de pasiune va condimenta apele privirii lui. Ce pasional e…mmmmmmmm…Stop! Opreşte radiera imaginară ce-i dă jos cămaşa albă pentru ai descoperi pectoralii de gladiator, îl cunoşti prea puţin pentru asta! Dar nimic (raţional din tine) nu te opreşte să-l cunoşti mai mult…

deci, unde am rămas?..Buzele lui..te-ar răsuci-suci-suci, lăsînd vocea un pic răguşită să te mîngîie la urechiuşe cu dulci declaraţii de dragoste, şi sincere, da. Ce frumos le spune pe toate! Cicero al tău! Îl vezi cum te-ar apăra ca un fanatic pentru un cuvînt aruncat nelalocul lui ce ar trece prin raza ta, te-ar proteja pe tine vulnerabila de orice vînt ( ce suflă prin capul tău.,) te-ar apăra de toţi în faţa tuturor şi-n faţa tuturor şi-ar declara dragostea, acoperindu-te cu petale de roze în lumină candelei. (Doamne, vezi şi luminează.) Îl vezi purtîndu-te pe braţe, tu-regina lui, tu-unicul lui sens în viaţă, el – visul atîtor fete este al tău (deşi asta e a doua sau a treia oară cînd îl vezi în realitate, de fapt), al tău şi doar al tău cu trup şi suflet.

Da..ţi-ai dat seama că dragostea lui o poţi stăpîni sub cel mai subţirel toc de pantof al tău, ai putea să treci la lucruri practice..uoof, dar trebuie şi asta într-o căsnicie durabilă. Deci vă căsătoriţi déjà? Felicitări! Unde am rămas? Lucruri practice, ah da. La ultima întîlnire (poate şi prima)avea un parfum foarte frumos, deci scump. Clar, cîştigă bine. Ei, nu că te-ai gîndi tu la lucruri materiale, dar ca viitoare mamă, trebuie să te gîndeşti (de dragul copiilor pentru care aţi găsit şi nume deja) la căsuţa albă cu două etaje, cu Jacuzzi, sală de sport, piscină şi grădină exotică..şi atît, déjà maşină, vacanţele estive, cadouri scumpe e implicit.Ah, cît de frumos va fi! Te prăpădeşti de fericire în ghemuri de cearşaf…abia aştepţi să treacă noaptea ca mîine să-l poţi vedea, să-i spui “DA”…

A venit mîine, sau poimîine, sau ziua următoare de după poimîine..vine şi el. Îl aştepţi de vreo 10 minute, te gîndeşti oare ce s-a întîmplat…vreun accindent? Nebun de tine ca un uragan gonea pe străzile din Chişinău în maşina lui..şi Nuuuuu!! Numai nu asta! De ce anume el? Ba nu, iată-l. Coboară din troleibus. Merge spre tine, zîmbind..ce-i drept nu are trandafiri în mîini. Hai, unde e imaginaţia ta atotvăzătoare pentru a mai găsi explicaţii? “Salut”, îţi spune el, “ scuze, merge greu transportul ăsta public, mă aştepţi demult? E aşa de frig…eu..mmm..unde ţi-ar plăcea să mergem? …am..mmm..adică..Ce ai vrea să facem? Vreau să ne cunoaştem mai bine…adică..îţi mulţumesc că ai acceptat să te vezi cu mine din nou, data trecută cînd te cunoscusem..” Îl cercetezi ca un detectiv, îl miroşi ca un cîine ce adulmecă marijuana ..unde e parfumul? Unde-s trandafirii? Şi ochii ăştia ce aleargă ca nişte iepuri vînaţi..şi buzele lui vinete de frig care abia de scot cuvinte..şi nu mai este el niciun fel de gladiator!

- Idiotule, m-ai minţit!

Şi aici s-a terminat povestea de dragoste (dintre tine şi imaginaţia ta). O nouă perpetuă dezamăgire..din nou un prinţ detronat.

Felicitări cu ocazia Zilei Independenţei! E 27 deja..

Nucul

- El va fi însemnul iubirii noastre pe pămînt...
- Unde-l vom sădi?
- Mi-ar plăcea să-l putem sădi lîngă căsuţa noastră, dar precum nu o avem încă, îl vom sădi aici la locul nostru...da?
- Da. Va fi un nuc, zise el căutînd cu privirea un petic de pămînt ce se va lăsa împlîntat.
- Cît trăieşte un nuc?
- Mult... Mai mult ca noi.
- Dar cît anume?, insistase ea într-o privire de copil.
- Mmm..dacă noi mai trăim încă vreo 40-50, atunci el tot pe-atîta încă. Suficient?
- Va fi foarte puternic cu coroana-i plină de umbră şi trunchiul încreţit pe care vom încrusta mărturiile noastre. Eu+Tu. Ce vom mai încrusta?
- Eu te voi săruta la umbra lui aici pe iarba asta verde aşa cum o fac acum, îi şoptise el prinzînd-o de mîini...[...]. Crezi că va fi puţin pentru el atîta mărturie?
- Şi totuşi mi-ar plăcea să crească în ograda noastră, ca un copil al nostru. Să aibă grijă copiii noştri de dînsul cînd noi nu vom mai fi. Prin seva lui va curge dragostea noastră, amintirea despre ea, despre noi...şi ei vor mînca nucile dulci, gustînd din rodul ei. Dacă-l sădim aici va trebui oricum să le spunem despre nuc cîndva.
- Va trebui să fie un nuc foarte discret, zîmbise el acoperindu-i cu şoapte calde umerii.

Lilica latca!

Şi totuşi noi am avut o copilărie fericită.

Ea ştia multe jocuri, tare multe. "Ăcîna, băcîna, tri cantorî, zahara mahara pomidorî, ăx băx culeacux, ştraus." Lilica latca!!! Fujiţi!!!

Parcă văd un nor de pici lovindu-se pe spate strigînd "latca", alergînd care încotro cu genunchii juliţi, cu cîte-o bucată de pîine în mînă, mucoşi...atît de copii.

Verile noastre erau verzi ca frunza de patlagină, cu boboci, cu capre, cu mîini galbene de nuci. Aveam păduchi. Alergam desculţi prin iarbă, furam păpuşoi, beam apă din fîntîni sau din copita vacii. Mîncam salcîm şi clei de pe coaja copacilor. Iernile noastre erau albe, cu oameni de zăpadă şi săniuţe...cu Moş Crăciuni.

Şi erau atîţia copii pin' drum. Atîta zarva şi plîns în glasul copilăriei noastre... Azi e pustiu în mahala noastră. Copiii nu mai strigă, copiii nu mai plîng, copiii nu mai sunt copiii de altădată..copiii au computere şi viruşi înloc de păduchi.

Să fug de-acasă oare?

Azi de dimineaţă am fost rea. Cum mă trezesc "tzic" în cap gîndul să fug de acasă. Eu iau decizii calculate de obicei, deşi cam întotdeauna greşesc calculele pe undeva. Dar de data asta a luat altcineva decizia asta pentru mine, atît de repede, atît de pe neprins de veste încît eu nu am mai avut cînd să întind mîna după calculator.

Mi-a clădit casă nouă. Era frumoasă, mm, oare? Mai degrabă tehnică, comodă ca o cabină de pilotaj. Gadgeturi, widgeturi o droaie. Mult mai aerisită, ceea ce-mi place. Comentariile voastre pe o coloană alăturată ceea ce iarăşi e important pentru mine. Dar se vedea ca nu a fost clădită cu mîinile mele căci nu-mi încăpeau picioarele, şi nici ale lui dumi, şi nici muzica nu mai cînta.

Să rămîn pe blogger, să merg pe wordpress?

Voi veni şi eu. Promit.

- Tu pur si simplu nu ai pierdut pe nimeni apropiat încă..
- Poate..De fapt, l-am pierdut pe Grişa, dar eu nu am pierdut, asta tu crezi că noi murim şi dispărem de parcă nici nu am fost vreodată. Eu cred că el există undeva acolo şi peste ceva timp îl voi întîlni.
- Nu ţi-a venit niciodată în gînd că te amăgeşti? Nu ai simţit îndoială?..
- Nu.
- Da eu mă îngrozesc la gîndul că într-o singură clipă aş pierde totul. Nu mă tem că aş putrezi făcîndu-mă praf. Mă tem că nu te voi mai vedea după asta.Niciodată. Deloc. [Pauză] Eu voi muri prima.
- Iar tu cu prostii de astea. Nimeni nu ştie cînd va muri.
- Eu simt, spuse ea şi se cufundase mică de tot în braţele lui ca într-un leagăn.
- Stranie mai eşti...şi acum de ce zîmbeşti?
- Sunt fericită că am reuşit să-ţi spun cît de mult te iubesc. Cînd eram departe de tine, aveam frica asta să nu mi se întîmple ceva şi să nu reuşesc să o fac aşa cum o fac acum...privindu-te în ochi sub greutatea braţelor tale mari.
- Şşşş...nu se va întîmpla nimic rău.
- Dar dacă se va întîmpla acum sau peste 10-20 de ani, vreau să ne vedem. Promite-mi că vei veni aici, la locul nostru, în fiecare Decembrie 21, la orele 5..seara. Voi veni şi eu. Şi ne vom vorbi...eu te voi asculta.
- nebuno..
- Să vii în albastru, ador culoare asta pe tine. Deci vei veni?
- Voi veni..
- Voi veni şi eu. Promit.

Show must go on

Azi, 19.08.09 încă e la modă să vorbim despre scandaluri căci evenimentul încă mai abureşte călduţ. Poate reuşesc să fiu trendy, a? Dă-o-'ncolo de sentimentalism desculţ pe care vi-l servesc zilnic. Azi încalţ pantofi cu toc să mă fac văzută printre blogerii ce au dat buzna la subiect.
Da hai să fim sinceri...ne plac scandalurile, ba? Ne plac comentariile veninoase la adresa cuiva (nu a noastră, desigur), ne place să urmărim comentariile gunoioase pentru a vedea cine e mai spurcat şi cît de josnic va coborî...sau oare numai eu, Varvara, am citit cele 70+ de comentarii de după articolul Soacrei (apropo, bun articol după mine - uitaţi-vă ce istorie are, mamma mia, şi cîte orgolii a răscolit, de era o simplă aberaţie nu mai punea pe jar blogosfera).

Apoi, a început războiul rece între personajele centrale, fiecare cu arma sa (pe blog toti au aceeasi arma, de fapt). Treaba lor, îi las să facă decontările singuri. Nu mă interesează, simplu.

După care urmează faza post-beligerantă, toate părţile sunt antrenate în dialoguri, analize, şi iar comentarii ..ah, ce-mi plac senzaţiile, şi tot sar din blog în blog să văd cine bîrfeşte mai frumos. Iată postarea pe care ai citit-o acum anume din această categorie face parte. Îmi pare rău, dar nu ai aflat nimic nou decît ai pierdut un pic de timp cu mine şi mi-ai făcut nişte trafic.

Lăsaţi-i să se bată cum îi duce limba. Nu spuneţi că nu vă plac scandalurile atîta timp cît scrieţi despre ele, le urmăriţi cu atenţie şi le comentaţi. Fitilul s-ar fi stins demult de nu puneam noi, pacifiştii, gaz pe foc, dar nouă ni-s dragi mult prea mult căci ne mai scot din dezmorţeală.

Încăieraţi-vă, numai nu o faceţi prea ieftin, căci suntem spectatori de bune maniere pe aici!

iarăşi gramatică

Despre dînsa voiam să scriu demult, e atît de des întîlnită, chiar şi printre rîndurile cele mai "nobile", chiar şi cei mai înrăiţi în ale gramaticii, cu etichetă de alfabet o comit uneori.

Scrieţi vreo sau vreun. Nu băgaţi cratime. Ele sunt de prisos. E greşit vre-o sau vre-un. Eu una nu-mi pot explica de unde s-au luat liniuţele în scrierea lor. Unii spun că înainte se scria prin cratimă, poate. Acum însă ştiţi deja cum e corect.

VREÚN, VREO adj. nehot., pron. nehot. I. Adj. nehot. 1. Care este un (sau o) oarecare; careva. 2. Aproximativ. ♦ (Cu valoare adverbială) Cam, circa. Vreo doi. ♢ Expr. Vreo doi (sau două)=câțiva (sau câteva). II. Pron. nehot. (În forma vreunul, vreuna) Cineva, oarecine, oarecare; careva. [Pr.: vre-un. – Var.: vrun, vro adj. nehot., pron. nehot.] – Lat. *vere-unus.
Sursa: DEX '98 | Trimisă de cct, 5 Jan 2003 |

Armani

Azi s-a întîmplat să trec prin Piaţa Centrală. Treceam ca un vînt (de mică viteză) printre oamenii puternic bronzaţi, cu ochii bunghii pe feţele uscate de soare, angajaţi în tîrguieli de ultimatum, arătînd cu degetele de pămînt spre roadele obosite de pe tejghele, scuipîndu-şi clăbucii printre picioarele trecătorilor.

Un miros de ardei verzi 'mi gîdila nările, împletindu-se în arome de salată. Întind ochii în cer, e albastru şi gol. Aş călca pe acolo, acolo nu are cum să răsune muzica asta ieftină de la sitarim, mînca-o-ar liniştea. Un miros corpolent desprins din zeama unui harbuz răscopt trece printre oameni flirtînd asemeni unei femei zdrahoance cu sînii mari şi grei. Îmi fac loc printre fuste.

- Asta-i tare bună, de firmă. Uite, mătuşă, Armani!

Gîndurile mele au fost accidentate de vorbele unui vînzător ocupat cu o băbuţă de vreo 70 de ani, în cîrjă, zbîrcită şi oarbă din cîte-mi puteam da seama din felul ei de a pipăi haina lăsînd ochii să hoinărească spre soare. Mă oprisem printre oameni, fără vreo direcţie. Cumpăra buna o haină nepoţelului de vreo 10 anişori. Iar el aşa micuţ şi subţirel, se pierdea în tricoul alb, mult prea mare, cu guler piestriţ. Ptiu, Armani...

Zîmbeam. Nu ştiam ce e mai hazliu..vînzătorul cu pretenţii glamour din Piaţa Centrală sau faptul că le spunea unei bunici şi unui prichindel cine ştie din ce tărîmuri veniţi pentru care cuvîntul "Armani" e ca şi "PIB".

Mi-am continuat pasul. Urcam spre cer. Popas în 602.

Leapşa de la Hands Up!

Eh, cum m-am lăsat eu provocată ;). Leapşa must go on!


Dacă eram o lună, aş fi fost – martie cînd se crapă zăpada şi soarele trage pămîntul de păr;
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost - duminică, ziua fără ceas;
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost – dimineaţa, cea mai harnică fiică a zilei;
Dacă eram un animal marin, aş fi fost – delfin, bunătatea de mine;

Dacă eram o direcţie, aş fi fost – intersecţie voinicului care de apucă la dreapta dă de Muma Pădurii, da la stinga- de Laur-Balaur ;

Dacă eram o virtute, aş fi fost – bunătatea, no commment;
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost – cel care l-ar fi omorît pe Stalin, numai nu spuneţi că răspunsul e incompatibil cu precedentul;
Dacă eram o planetă, aş fi fost – Pămînt, să vă legăn pe spinăruşa mea;
Dacă eram un lichid, aş fi fost – apa, izvor al vieţii;
Dacă eram o piatră, aş fi fost – granit, să cînte despre mine NaNa;
Dacă eram o pasăre, aş fi fost – pescăruş, să am zborul şi apa sub aripi ;
Dacă eram o plantă, aş fi fost – cireş sălbatic;
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost – ploaie cu soare cînd oamenii aleargă desculţi prin ploaie, prin curcubee;
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost - vioară plîngăcioasă;
Dacă eram o emoţie, aş fi fost – frica;
Dacă eram un sunet, aş fi fost – val de stîncă sau păsări în zbor;
Dacă eram un cântec, aş fi fost – Elevator Beat;
Dacă eram un film, aş fi fost – Amelie;

Dacă eram un serial, aş fi fost – Prison Break, mai degrabă Sarah din Prison Break ;)

Dacă eram o carte, aş fi fost – o carte de rugăciuni ;
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost – fata moşneagului.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost – acum mi-i pofta de o fripturică;
Dacă eram un gust, aş fi fost – acrişoară;
Dacă eram o aromă, aş fi fost –căpşuni;
Dacă eram o culoare, aş fi fost – galbenă .
Dacă eram un material, aş fi fost – lumina;
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost şi sunt - cuvînt;
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost – tălpile.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost – dragostea;
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost – chiuleala;
Dacă eram un personaj din desene animate, aş fi fost – Zaeţ;
Dacă eram o formă, aş fi fost – sferă;
Dacă eram un număr, aş fi fost – 9;
Dacă eram o maşină, aş fi fost – avion în veşnică cădere;
Dacă eram o haină, aş fi fost – mănuşi (lungi).

O poate prelua oricine..e a noastră deja :), dar a pornit de la Ceziceu.

Tu mie - eu altcuiva

Azi am descoperit ceva.

Mi-am dat seama cum circulă bunătatea prin seva existenţei noastre. E un călător pe un drum circular de unic sens. Pe un drum făr' de semafor.

Doar ţi s-a întîmplat ca cineva (oricine) să-ţi facă un bine (sau chiar mai multe). Şi cît de mult nu ai fi dorit să-i mulţumeşti bunătatea, nu ţi s-a ivit ocazia să-i fii util, cu-adevărat de ajutor. I-ai mulţumit din suflet, nu ai uitat să îi trimiţi o carte poştală de Crăciun sau poate chiar aţi ieşit la o halbă de bere şi v-aţi lovit prieteneşte pe umăr printre glume sau i-ai explicat ce măşti să aplice pentru tenul acneic, dar niciodată nu ai făcut ceva, ce ştii că i-ar fi adus aceeaşi satisfacţie sau bucurie pe care o simţişi tu cînd el sau ea ţi-a venit în ajutor.

În schimb, vine altcineva la tine, poate apropiat, poate nu chiar. Poate că bun ca " datornic", dar poate că nu chiar - un prăpădit făr' de busolă în drum deja tăpuşit spre bunătatea ta. Şi tu deschizi cămăruţa cu bunătate din inima ta unde ai făcut rezerve pentru cei ce te-au ajutat cîndva şi scoţi cîte un pumn sau cîte un sac (după bunătatea fiecăruia) şi cu frică şi zgîrcenie îţi goleşti rezervele.

Dar nu-ţi fie frică, căci bunătatea nu e bumerang. Ea nu funcţionează după principiul : eu ţie, tu mie! Ce ai dat e al tău şi binele dăruit întotdeauna se întoarce la tine. Poate pe un alt drum, pe un alt timp, cu un alt nume, dar vine sigur spre tine. Goliţi-vă inimile de bunătate, căci ea nu ştie alt drum, decît un drum circular, de unic sens, fără de semafor ce duce spre inima voastră.

Nu vă inervaţi, nu e corect

Ştiu că nu vă place şi vă par o morocănoasă cînd postez greşelile astea gramaticale, dar să ştiţi că nu ochesc intenţionat pe nimeni, o fac mai mult pentru mine. Deci urmează o postare egoistă, feel free to switch the channel :), dar nu cumva să vă prindă lelea că vă inervaţi.

Dacă este vorba de starea asta iritată, înfuriată, apu' îmi pare rău, dar sunteţi enervat. (Vedeţi, fetelor, cum am grijă de voi, las toate exemplele mai grele pentru băieţi că ei au nervi de fier...pîn' la o vreme). Ştiţi ce m-a şocat? Hoinărind prin DEX am găsit şi varianta " a inerva" - deci este, doar se utilizează în alte circumstanţe:

INERVÁ, pers. 3 inervează, vb. I. Tranz. (Despre nervi) A produce o stare de excitare a unui organ sau a unui țesut. – Din fr. innerver.
Sursa: DEX '98

adicătelea, "a inerva" se referă la nervii fizici -structuri anatomice, care transmit impulsuri nervoase de la creier la periferie. Aşa că dacă vă inervează cineva, aş putea să mă gîndesc că vă aflaţi pe masa de operaţii şi cineva se joacă cu bisturiul prin nervi. Deşi, ar putea fi şi asta o hiperbolă frumoasă, nu?

acum puteţi schimba la euronews că eu tot acolo merg :)

Am un prieten

Aşa obişnuiesc eu să scriu despre oamenii pe care îi iubesc, nu o fac pentru a vă arăta cît de prietenoasă sunt eu, că fiind vorba între noi toţi, eu nu sunt firea care să cîştige concursul Miss Sociabilitate, să am în lista de facebook 400+ friends, să merg prin oraş fluturînd cu mîna la multele feţe cunoscute. Ba nu. Uneori chiar mi-o doream să fiu, dar nu e în firea mea.Eu sunt o conservă. Cunosc un pumn de oameni şi mi-s scumpi sufletului o mînă din ei. Îi pot număra pe degetele unei mîini cît scriu cu cealaltă.

Sunt încă călduţ venită de la întîlnire cu cineva din ei, simt încă acea energie pozitivă ce mă molipseşte de cîte ori ne vedem cu ea(eu nu cred în vrăjeli chinezeşti cu energie pozitivă, negativă, dar să mor scriind dacă nu simt asta, dar despre asta mai tîrziu), şi vreau fuguţa să-mi înşir simţirea aici pentru a mi-o putea aminti pînă o văd cine ştie peste cîţi 4 ani...deci


Am un prieten pe care o văd foarte rar (ultima dată, exceptînd ziua de azi, a fost 4 ani în urmă) şi atunci cînd îi aud vocea mă emoţionez ca o fetişcană amorezată de 15 ani, mi se înfierbîntă stomacul şi-mi tremură glasul de-mi vine să-mi trag o lichitură pentru a mă stăpîni.

O văd rar, v-am spus, dar cînd ne vedem şi de la un kilometru putem citi una pe chipul alteia un zîmbet răsfăţat de sincer şi atît de mare încît cît nu am încerca să ne ţuguiem buzele pentru a părea mature ( da nafik nouă, dorule, să părem mature), el izvorăşte din inimă cu gîlgîiri.

E atît de vie, voi ştiţi de la şcoală cred că povestea că fiecare cuvînt trebuie rostit cu grijă ş.a.m.d. , asta nu e staţia ei - ea îmbracă cuvintele, le dă chipuri, cuvintele se înalţă, se omoară în rîsete, o apucă la sănătoasă, se mai întorc, îşi dau vreo palmă dacă o rămas vreo una din ele în urmă, se pupă şi zboară. Kino, cu alte cuvinte..asta e ea.

Pentru a te încrede într-un om, dîndu-i cheiţa de la debaraua sufletului tău, acolo unde ascunzi cele mai tăinuite secrete, trebuia să treacă ceva timp pînă îl cunoşti, pînă te încrezi şi apoi legătura respectivă trebuie menţinută. Nu despre ea în relaţie cu mine e vorba. Ne-am văzut 140 minute după o despărţire îmbătrînitor de lungă, dar aş putea să-i scriu biografia cu cele mai împleticite fire narative. Uneori mă zburlesc de fiori cînd văd cum mi se deschide ca un copil, copiii doar nu-şi filtrează gîndurile, se destăinuiesc îndulcitor de sincer. Nu că mi-ar face destăinuiri penale, dar nu ne rezumam la bîrfe despre curve şi prognoze electorale...sau diplomatie-meteo-engleză. Avem vieţile noastre atît de pline cînd suntem sincere că am putea vorbi zile despre un subiect şi nici chic de plictiseală. Discuţiile noastre sunt ca nişte comori, iar noi ca nişte piraţi le răscolim, le strîngem la piept, le mîngîiem, apoi le îngropăm hapsîn cît mai adînc să nu mai dea nimeni de ele.

Mă infectează. E de o bunătate molipsitoare, despre astă energie pozitivă vorbeam eu..că eu cînd vin acasă după o întîlnire cu dînsa am un zîmbet tîmpit (pentru cei ce mă văd) pe buze, rîd, fac grimase, mai scot cuvinte..de parcă aş mai fi cu dînsa. E vrăjitoare, ia spuneţi-mi. Aşa a fost întotdeauna, e ca o perlă ce-şi schimbă chilioara...dar tot buna mea rămîne.

Oamenii vor minuni pentru a crede în Dumnezeu, mers pe ape, învieri din morţi, icoane plîngătoare...eu cînd eram mică, tot asta îmi doream. Strîngeam mînuţele în pumn şi spuneam: " Doamne, arată-mi-te doar pentru o clipă şi eu voi crede în tine o viaţă." Dumnezeu nu mi s-a arătat şi-L înţeleg.La ce bun mi-ar servi un şoc, după care să dispară, iar eu fanatic să-i cer confirmări că a fost, sau nu e aşa? El a făcut altceva. Mi-a trimis oameni care să-mi amintească că există, care să mă încălzească la dosul prieteniei lor, care să mă apuce de mîini atunci cînd se sting luminile pe strada mea...la care aş putea alerga pentru a-mi confirma că există ori de cîte ori am nevoie..chiar şi peste 4 ani.


te iubesc,
ira

IT terapie

Azi seară eram pornită rău, şi voiam sa scriu despre ***** ***, şi zic dă să fac nişte terapie, totuşi atîta stres peste zi şi eu vreau să ajung la salsa diseară, tre' să fiu în formă. Da să fiu sinceră, eu de mai mulţi ani încerc să duc un mod sănătos de viaţă. Mă străduiesc să respect regimul terapeutic zilnic.

Dimineaţa e destul să deschid un ochi şi să ghiontesc o mînă şi sunt gata de procedură. Terapia începe cu muzică bună, aşa. Apoi se recomandă facebook sau odnoklassniki, după preferinţe. Nu uitaţi să deschideţi Yahoo!Messenger - salutaţi pe toţi cei care au decis să înceapă ziua sănătos. De curînd am adăugat şi blog.spot-ul în lista terapeutică. Tare..tare bine mă simt. Dacă nu încep ziua cu o terapie din astea, nu-s om o zi întreagă. Parcă nu-mi ajunge aer, organismul se simte stresat.

Terapia respectivă măreşte considerabil productivitatea muncii, de asta toată ziua la serviciu suntem cu dispozitivele " on".

Seara vin spre casă, obişnuiesc să merg pe jos de la serviciu -e o plimbare de exact 30 min, timp în care inhalez aerul de plumb, mă poluez fonic..uuof, ajung acasă într-un hal fără de hal, şi vreau nu vreau..trebuie să am grijă de mine, căci sunt atît de tînără, dar deja mioapă, tre' să văd dacă aud 1oo%..încerc să măresc doza zilnic, uneori ce-i drept adorm înainte de unu noaptea şi simt o vinovăţie cînd văd că atîţia oameni mai continuă terapia...au grijă de sănătatea lor.

dar adorm şi ştiu că mîine voi recupera...

Guajira

- Şi cine eşti atunci?
- Nu contează cine sunt atunci, simt c-o ard în strînsoarea mea, iar ea în mişcări de argilă se înconvoaie în braţele mele transpirate, piezîndu-se în forme. Sunt desculţ, simt tălpile moi lunecînd pe podeaua fierbinte. Strecor braţele după spatele ei gol, o imobilizez pentru o clipă în mîinile mele, provocînd-o cu privirea. Şi apoi o pierd din nou într-o cascadă de foc. Se învîrte periculos, apoi ne împletim în mîinile noastre. Îi trec palma pe după ceafă, coborîndu-mă pe pielea ei umedă şi iar o lansez în mişcări de boomerang. Camaşa-mi udă şi descheiată nu a cunoscut niciodată mai multă libertate..flutură ca un flag...transpirat. Întind braţele spre ea, o prind din depărtarea lansării, mi-o apropii într-un alint, ne simţim respiraţia. Doar atît. Şi iar o zbor. E pe tocuri, zveltă, curgătoare. Duelăm în atingeri picante. Sunt ca un orb. Mîinile-mi sunt unicul ghid, iar ea- unica mea hartă, pe care o explorez, o aflu în ritmuri...suntem nebuni.
- Cine e ea?
- ...salsa...

Jenica

[A se citi sub această piesă]

Pe Jenica o văzusem prima dată lângă moară. Era într-o rochiţă albastră, cu câţiva ani mai mică decât dânsa. Avea ochelari, ca şi mine, ce-i ascundeau doi ochi mari, albaştri ce se pierdeau uneori în mişcări dezorientate gonite de puterea soarelui, alteori se împleteau în priviri curioase absorbând sunete, cuvinte, mişcări, dar de obicei, erau ferme, ca doua ziduri albastre. Cred că asta se datora firii ei logice. Era foarte buna la matematică, şi la fizică de altfel. Eu numesc asta gândire ordonată –atunci cînd ştii unde eşti şi vezi clar unde trebuie să ajungi, chiar dacă nu ai soluţia în palmă, eşti coerent. Straniu, incompatibil, dar era şi visătoare. Îmi povestea atît de des despre Angelica, despre aventurile Angelicăi, despre prietena ei..Lilia pare-mi-se, dar cred ca greşesc. Eu o cunoscusem în clasa a 10-a pe Jenica, când ea se transferase in liceul nostru. Avea un pic de accent rusesc, foarte retrasă la început şi neajutorată ca un copil încolţit de câini – cam asa era clasa a 10 B, cel puţin la prima vedere în primul semestru. Străduitoare foc. Stătea în prima banca în rândul de la perete, iar eu în cea din mijloc –eram vecine. Nu ştiu cum ne-am apropiat, dar am început să ne cunoaştem. Aflasem unde trăieşte, că are un frate mai mai mare cu noi in liceu, apoi ne povesteam copilăriile. Timp de patru ani învăţasem în aceeaşi şcoală clasele primare, dar nu ne văzusem niciodată. Apoi pentru alţi şase ani ni se intersectau drumurile cînd mergeam fiecare spre şcoala sa. Dar a fost să fie să ne cunoaştem mai târziu. Venise la mine acasă de vreo cîteva ori, îi plăcea pianul, îi plăcea cum cântam şi o învăţam şi pe ea frânturi din Titanic. Era romantică, de o naivitate simulată. Tatăl ei e şi pescar, mâncam raci până stăteam cu burţile sus mirosind a mărar.[ Adulmec un miros imaginar de peşte scriind, sau poate chiar vine de la balcon.] Apoi, am absolvit liceul şi eram studente la Chişinău. Noi aveam casa acolo, pentru mine era simplu; stătea la gazda cu mine, numai noi două. A fost un an …deosebit. Atât de calm, atât de cuminte. Nu ne-am certat o singură dată. Eram eu nervoasă uneori, cînd aduceam frânturi de ASEM acasă, dar acolo mă linişteam repede. Aveam doua căni mari, albastre. Foarte mari. Ceai de 3 ori pe zi dacă nu mai mult, altceva nu ţin minte ce mîncam. Mint, făceam zeamă. Ea gătea foarte gustos şi o făcea cu dragoste. Râdeam cînd spunea că se va căsători după 27 dacă încă se va căsători vreodată..era misogină pe atunci, şi carieristă.

“ – Irina, ştii de ce bărbaţii au mult mai mult succes în carieră?

- De ce, Jenica?

- Pentru că ei nu nasc, lucrează tot timpul, iar noi trebuie să stăm cu copiii vreo 2 ani acasă!”

În al doilea an nu mai stăteam împreuna, a mers la cămin.Dar continuam să ne vedem, să petrecem cel mai năstruşnic timpul împreună, eram vreo 5 prieteni care răsturnau casa pe dos în scenete, care se mascau care mai de care şi ieşeau la plimbări în capitală, care dansau hard rock, care cântau karaoke...a fost, şi a fost frumos.

Universitatea a detensionat-o în exprimare, avea scânteie în voce, mişcările nu mai erau cele ale unei fetiţe stâgace...devenise o adevărată domnişoară în anul 3. Uitasem să vă spun despre părul ei. Avea un păr luuung şi negru ca la crăiţe. Ce mult îmi plăcea...ce comoară, mamma mia.

Acum o lună Jenica a absolvit Universitatea Tehnica, facultatea Tehnologii Informaţionale. Acum 2 luni s-a căsătorit, iar peste câteva luni va fi mămică.

Ai grijă de tine, Jenica,

Cu dragoste,

irina

Să vorbim profesional despre profesionişti

Profesionist profesional sau profesional profesionist?

Vrrr....parc-ar fi o frămîntare de limbă. Uneori mă pierd în sintagmele astea deşi a doua variantă e evident o moştenire sovietică.

Conform dexonline.ro:

PROFESIONÁL, -Ă, profesionali, -e, adj. Care ține de o profesiune, privitor la o profesiune; care este legat de o profesiune. ♢ Secret profesional = informație pe care o deține cineva grație profesiunii sale și pe care nu are dreptul să o divulge nimănui. Învățământ profesional = învățământ pentru pregătirea și pentru specializarea muncitorilor calificați. Boală profesională = boală specifică unei profesiuni sau provocată de o anumită profesiune. ♦ (Adverbial) Cu obișnuința unui profesionist. [Pr.: -si-o-] – Din fr. professionnel.

Deci poate fi doar adjectiv şi expresia " tu eşti un profesional" e greşită, însă profesionist poate fi utilizat ca substantiv, şi ca adjectiv:

PROFESIONÍST, -Ă, profesioniști, -ste, s.m. și f., adj. (Persoană) care lucrează într-un anumit domeniu de activitate pe baza unei pregătiri corespunzătoare. [Pr.: -si-o-]

adică " eşti un profesionist", " teatre profesioniste" e ok.

Concluzia: vorbiţi profesional despre profesionişti.

Dulapul

Eu am doar o bunică. Tehnic toţi au două, dar eu am cunoscut doar una - mama tatălui meu. Bunica şi bunelu' aveau o căsoaie mare la Străşeni şi, desigur, un sărăieş în care trăiau, în care ardea soba, cu lijancă, televizor ALFA şi uşă " la crucioc". Aici era foarte cald şi bine iarna, mai ales că bunica ne dădea voie să intrăm încălţaţi. Dar mie imi plăcea " sus-ul", aşa numeam noi casa cea mare. Eu aflasem unde bunica ascundea cheia de sus şi cînd ea îşi mai că'ta de treaba prin ograda, ştia unde să ma găsească cînd răguşea strigînd.

Sus era rece, lemnul uns cu vopsea roşie scrîşnea sub paşii mei, răsunînd a bătrîneţe în cele 3 odăi. Dar cele 3 odăi erau totuşi cele mai cochete, aici bunica păstra fotografiile din tinereţe, hainele cele mai bune, doi urşi imenşi de la nunta părinţilor mei şi dulapul.

Dulapul. Cu sertare şi oglinzi, acoperea un perete întreg. Era magic dulapul. Pînă pe la vreo 12 ani, veneam la el după bomboane şi ciocolate. La început credeam că le pune bunica şi aşteptam zi de zi să mă dojenească, dar bunica nu-mi spunea nimic..iar eu creşteam. Apoi am început să vin să mă joc cu bijuterii, mi le agăţam peste tot, imitam nişte gesturi nobile de damă după care mă plictiseam şi treceam la cosmetică şi parfumuri. Toate vechi, farduri sfărîmicioase, oje uscate, rujuri cleioase, odekolon-uri - cu aşa cosmetici şi cu îndemnările mele fine de machiaj - ieşeam de 30 de ani de sus. Dar bunica nu mă dojenea, mă întreba doar dacă am închis uşa bine. Pe la 15 am început să-i îmbrac fustele din tinereţe. Îmi plăcea mult una roză, o am şi acum, o luasem acasă.

Ieri am fost la bunica, la casa ei, căci bunica din noiembrie nu mai este acolo, deja e sus, lîngă îngeri. A rămas doar dulapul. Am deschis uşile lui larg, am înghiţit aerul bătrîn din maduva dulapului şi le-am închis înapoi, lăsînd intacta tinereţea bunicii mele.

privesc.eu la EVM

După 7 Aprilie, nu mai încăpea îndoială că regimul nostru e unul dictatorial...dar azi, azi am simţit-o pe pielea mea.

V-am anunţat cîteva zile în urmă că deschid acest blog din cauza discriminărilor ce ar fi urmat la serviciu. Toate bune şi frumoase pînă aici. Mă obişnuisem cu ideea să fac autopsii de gînduri de-ale mele şi e super fain să aştepţi ca o isterică statistica de pe analytics pînă la vreo unu noaptea etc.

Dar azi, azi...938457q3p9ruşawoerjfşsdfklsdSLKD-SLDKfjlsfjaşldkf...azi au venit privesc.eu şi sub văzul tuturor m-au constrîns să-mi fac live account pe twitter. Încă nu sunt înregistrată din cauza unei defecţiuni tehnice cu site-ul, dar dacă lucrurile vor merge tot aşa - ne vedem şi acolo ;).

Bravo privesc.eu - dimineaţa va fi de neuitat!

A vrea

Mi s-a întîmplat de cîteva ori să aud " tu vreai". Urechea mea, deşi economistă şi nu prea expertă, oricum se încreţeşte a neîncredere, parcă vrea să audă "tu vrei". De asta am hotărît să consult ceva surse pentru a face clar chiar dacă tu nu vreai sau nu vrei...so,

Eu vreau
Tu vrei
El, ea vrea
Noi vrem
Voi vreţi
Ei, ele vor

Sursa: http://en.wiktionary.org/wiki/vrea
Daca nu apare deodată conjugarea, apăsaţi la Conjugation pe Show.

I love people

I love people, people who smile sincerely, people who cry sincerely, people who dance in the rain, who throw their umbrellas away, poor people, rich people, people who know how to love other people.

Mi se întâmplă să merg pe drum, curată de gânduri şi doar atentă la cei ce-mi vin in cale. Se deconectează dintrodată motoarele maşinilor, nu mai aud nici păsările, nici oamenii vorbind, nici paşii mei. Mă transpun într-o scena de film slow motion acompaniată de o melodie ce-ţi trezeşte cele mai hibernante amintiri şi emoţii –un moment atât de frumos încât nu ţi-ar fi frică să mori. Şi în această ambianţă acustică privesc oamenii cu o dragoste biblică. Iubesc bătrînica ce coboară anevoios scările, iubesc copiii ce plâng din mofturi, pe cei ce aleargă alungând hulubii, pe doamna ce-şi priveşte nedumerită vârful pantofului..tineri, bătrîni, rebeli, fericiţi, înginduraţi, perfizi, golani, uzi de ploaie, desculţi – pentru o clipă din astea îmi sunt toţi la fel de dragi, mă umplu de dragoste şi afecţiune, mă opresc, stau locului, mă rotesc în jurul meu pentru a-i vedea pe toţi, ma simt încordată..încerc sa conservez aceasta stare înlauntrul meu pentru a mi-o putea aminti...trrrrrrrrrrr...piiiipiiiiipiiiiiiiii.....pipiiipiiiiiii....

Nenea Senea

Nenea Senea era vecinul nostru din faţa porţii. Josuţ, uscăţel, cu vocea ruginită de tutun trăia cu soţia şi cei doi copii într-o cămăruţă de casă. Cînd se mai cherchelea niţel o pornea în cîntări şi povestea pătăranii cîineşti - era dresor de cîini.

Ţin minte venisem în acest mai acasă. Pînă în mahala noastră se întinde un drumuşor lung printr-un aşa-zis părculeţ, şi drumul ăsta dă drept în poarta lui nenea Senea. Mă văzuse de la portiţa lui şi o zbughise în casă şi-şi mai strigă şi băieţii să le spună ceva. Eu nu am dat nicio importanţă forfotelii care se pornise -mergeam obosită, atîrnînd ochii peste tot.

Deoodată mahala răsunase în muzică de marş, iar nenea Senea venea cu o floare în întîmpinarea mea. Muzica cînta tare încît priviri curioase se întrezăreau peste garduri, iar el venea atît de sincer în veselia lui spre mine cu acea floare săltîndă.

Pentru o clipă mă emoţionasem, apoi rîdeam toţi în îmbrăţişări, ieşise toată mahală, iar marşul nu înceta să cînte. Toţi îmi urau " Bun Venit!", se crease o atmosferă festivă, dar nu venirea mea îi adunase. Nenea Senea o făcuse.

Azi sunt 40 de zile de cînd nenea Senea nu mai e printre noi. Se spune că pînă în această zi sufletul hoinăreşte prin locurile unde fusese cel mai fericit în timpul vieţii. Nu ştiu unde fost nenea Senea în aceste 40 de zile, dar ştiu că sufletul meu va reveni cîndva pe acest drumuşor unde cînta marş, iar un omulean cu o floare în mînă îmi mergea în întîmpinare.

Norocelul nush cui

Azi la 9.39 am primit un sms: "Norocel, ai sa fii liberă azi seara?" - nu recunoscusem numărul, dar recunoscusem "norocelul" :). Cine poate fi altcineva decît Dumitriţa care să spună norocel. Hai să o sun să stabilim cînd şi unde ne vedem.

O sun pe numărul ei pe care-l am înregistrat în telefon. Nu răspunde. E şi normal: dacă mi-a scris sms de pe alt număr posibil că şi-a schimbat numărul...
- Alo, noroc, way, tu de ce nu semnezi mesajele? Sau ţi-ai patentat "norocelul", zic eu rîzînd.
Pe partea cealaltă a firului se aude gălăgie, simt după vocea ei că nu am sunat-o în cel mai potrivit moment.
- aa, da..îî
- Tu faci actele?, o întreb eu, ştiam că avea de pregătit nişte acte pentru universitate azi.
- Da.
- Ne vedem diseara?
Ezită..
- aha..
- Păi, unde ne vedem? Uite, eu termin serviciul pe la 5. Pe la 5 e bine pentru mine, căci mai tîrziu tre' să mer' la un praznic în mahală. Şi apoi să văd ce fac cu Bucureşti-ul. Tu ce zici să mă duc?
- îî..da.
- Bine, ap cînd ne vedem şi unde?
Tăcere..
- Hai mai bine intră pe mess să discutăm asta mai în voie. Văd că eşti ocupată acum.
- ok.


Peste vreo 3 ore.

Mă sună Dumitriţa de pe numărul ei de fix.

- Ei, ce nu intri pe mess?, o întreb eu.
- Eu mă grăbesc, tre' să fac actele. Spune fuguţa ce s-a întîmplat?
- Nu s-a întîmplat nimic, parcă trebuia să discutăm cînd ne vedem azi.
- Noi ne vedem azi?
- Dumitrelu, ce-i cu tine? Parcă mi-ai scris mesaj şi eu ţi-am sunat şi am vorbit încă despre asta..
- Irina, tu cu cine ai vorbit?
- Nu cu tine?
[....................................................]

Mios Egos

Ce senzaţii tari mă încearcă..hm, mă credeam mai puţin, hai cum să mă numesc eu aşa mai blînd pe buna de mine, mă credeam mai puţin dornică de mîndrie, fală ( nu saşa fală care a devenit un brand deja), dar m-am dezamăgit. Da. Am postat primul articol cu 167 de cuvinte acum exact 17 minute în urmă. Am făcut refresh de vreo 30 de ori, cam 2 ori pe minut ca să văd dacă nu a comentat cineva. Asta e normal? Mă simt mai importantă acum de vreo 20 de minute. Şi pentru ce? Pentru că sus scrie: Irina Croitor?

Povestea unui blog sau cum Irina nu s-a lăsat discriminată

Declar solemn că-mi iniţiez de azi ( acest azi are tare mulţi străbunei "ieri" căci nu e prima dată cînd ponesc un blog). Deci am declarat solemn, da. Gata pe azi.

P.S. Această declaraţie a fost scrisă benevol, nesilită de nimeni, cu bună credinţă şi intenţie. Fac public şi faptul ruşinos că pînă azi, eu (şi încă cineva, dar numele căruia nu-l pot dezvălui, pot spune doar că e sandu care ascultă chiar în această clipă pe youtube următoarea piesă: http://www.youtube.com/watch?v=qZ0FhVZce2o, care e director la CNTM şi unul dintre cei mai bătrîni scouţi din Moldova - mai multe detalii nu pot da pentru a nu-i dezvălui identitatea), pai, iaca eu şi el nu aveam blog. Am fost discriminaţi din această cauză la serviciu. Pătam reputaţia firmei. Eu nu am mai rezistat presiunea, de fapt, aluzia, sau menţionarea, mai bine-zis adierea vorbelor lui Grişuţă cînd acesta descoperise că sunt o nouă victimă în companie şi am cedat. Am spus " Nu" discriminării.

Bine v-am găsit pe toţi aici!