Intenţii serioase

Intenţiile serioase nu întotdeauna vin în cutiuţe de velvet. Ele încep subtil prin discuţii despre o casă albă de lemn, construită pe marginea unui lac...iar în casă un şemineu arde, pe masă se rostogolesc castani copţi, şi toată casa miroase a fumuşor cu levănţică. Va mai fi şi o grădină plină cu flori. Garajul să fie mai dosit, mare, dar nevăzut. Mansardă? Mhm...da, acolo vom face un mic studiou de înregistrări...va fi plin de ghitare, microfoane, ionici...iar pianul cel mare va fi jos la parter.

Intenţiile serioase încep cu un plan ce poate nu va începe mîine, dar la sigur cîndva această casă...poate mult mai simplă, fără şemineu, fără studiou, fără grădină şi garaj va fi construită...sau poate nici ea nu va fi construită, dar intenţia a fost...şi doar o intenţie serioasă poate avea un plan...de lungă durată.

p.s. demult nu am lăsat muzică bună pentru voi.

Erotic Lounge

Am intrat cu inima chircită de hormoni şi frica mărului... Pridvorul mi se păruse mai lung decît de obicei, şi mi-aş fi dorit ca viţa-de-vie să fie mai deasă. Încercam să stăpînesc încordarea coapselor prin paşi mici, răsfiraţi, să nu observe nimeni că mă grăbeşte înăuntru un instinct abia trezit pe care îl descopeream nepregătită. Îmi simţeam mîinile mai lungi decît de obicei, nu aveam unde le pune, păreau descusute de corpul ce acumulase o energie...stranie.

Cînd am ajuns la uşa albă din lemn, am simţit că vocea mi se pitulase în adîncul gîtlejului, am făcut palma fuior şi am ciocănit uşor...

Scîî-îî-r-ţ..se desfăcu uşa din lemn, lăsînd întunericul dinăuntru să curgă afară printr-o fisură prin care încăpea doar şoapta: " - Tu eşti? - Da, am şoptit eu." Întunericul ce ieşise se făcuse mai mare, lăsînd să îi văd ochii de culoare peştelui fiert.

Am intrat încet ca un hoţ. Am descălţat ghetele de glod, am încercat să le dosesc într-un colţ. În casă mirosea a sobă caldă. Mi-am adus aminte că nu mîncasem nimic după ce mă întorsesem de la şcoală. Mi-am dat seamă că ţineam în mîini cartea de matematică..ca pe o evanghelie. Mă gîndeam că în orice clipă pot refuza, pot ieşi din casă sau putem face exerciţiile la matematică împreună.

Cîteva voci răbufniseră toate odată în adîncul meu..unele veneau din pîntec, altele din tîmple...pînă cînd paşii m-au adus în cămara învăluită de o lumină opacă difuzată de o veioză bătrînă. Lumina ei dezgolea fotoliile odihnite, măsuţa de lemn pe care se ofilieau cinci tufănele de culoarea sîngelui uscat, patul neatins...

Ea se apropiase tiptil de sertarul cu lăcat pe care îl desferecase cu uşurinţa unei mîini antrenate şi cu două degete îl scoase din sertar. Mîna ei înmănuşată mă înfiorase...şi totuşi m-am apropiat să-l văd mai bine. " E foarte fin", îmi spuse ea..."şi nu aş vrea să lăsăm urme pe disc." Mă invitase cu privirea să iau loc, iar singurică a mers la măsuţa de lemn pe care stătea liniştit un gramofon. Încuibase discul de vinil în şaua aparatului, potrivise piscul peste disc...şi revenise în fotoliul de lîngă mine.

"Mama mea îl ascultă cînd tata e plecat de-acasă pe mult timp.", şopti ea. Eu nu am răspuns...Priveam coperta discului pe care era scris "Erotic Lounge" şi nu mă puteam dumeri ce totuşi înseamnă..erotic.

Carne de post

Eu nu înţeleg conceptul "carne de post" de pe rafturile magazinelor. Adică eu înţeleg că magazinele vor vinde orice ce se cumpără, eu nu înţeleg cum cineva posteşte cu carne. Te abţii de la eticheta "de frupt" pentru un titlu la fel de vaporos ca "împărtăşit". Dumnezeu nu e inspectoratul fiscal pe care încerci să-l păcăleşti prin tertipuri legale...pentru a fi cu "impozitul în rai" plătit. Cel puţin nu Dumnezeul meu. Şi eu nu am nicio treabă cum ţin alţii post...pur şi simplu, nu înţeleg de ce să te chinui să posteşti cu carne.

Dumnezeu nu ne vrea sfrijiţi, slabi, anorexici, bolnavi, lihniţi de foame sau întristaţi. Nu cred nici că e un exerciţiu de supunere, o demonstraţie de dragoste...E un exerciţiu de a ne face mai puternici, de a ne învăţa a renunţa la ceva la care ţinem...pentru că se întîmplă în viaţă să pierdem joburi, iubiţi, prieteni, părinţi...şi trebuie să ştim a accepta că viaţa nu are întodeauna gustul pe care îl vrem...gustul de frupt...

Are un singur defect...

  - Cum e?
  - E...bun. E foarte bun. E atît de atent şi grijuliu, de la datul mînuţei din tramvai pînă la ziua mamei mele de naştere...unde mai pui zecile de buchete de flori...Ieri mi-a adus lalele albe şi pantofii pe care i-am admirat foarte fugar dintr-o vitrină cîteva zile în urmă.
  - Aha, deci să înţeleg că e şi bogat pe lîngă grija lui.
  - Da, asta da, dar bani cîştig şi eu de ajuns.
  - E interesant?
  - Da, foarte...ştie atîtea, şi despre toate...putem vorbi despre cîte-n lună şi-n stele. De la Dumnezei pînă la reţete de sos...şi cîte glume ştie...cu el rîd ca o mireasă...pînă la lacrimi.
  - Dar are intenţii serioase, cum crezi? Poate caută şi el vreo aventură...ştii cum ei se înhamă greu la viaţă..
  - Vrea copii.
  - Hmm..pînă aici pare a fi ideal...să înţeleg că nu e prea bun în pernă...
  - Ei..mîncate-ar perna..e bun şi în pernă.
  - Atunci ce are, fată hăi, de nu îţi place??
  - Are un defect...nu m-a făcut niciodată să sufăr...

Adam şi Eva..sfîrşit

Am finisat-o azi. Deja am zis că m-a derutat...nu că nu mi-a plăcut, e o idee interesantă..o filosofie-religie care e curioasă, dar nu m-a convins. Nu credeam că Rebreanu e atît de romantic. Nucleul acestui roman-nuvele e următorul: fiecare om are 7 vieţi pe pămînt, timp în care trebuie să se unească cu sufletul pereche. Adică scopul tuturor acestor vieţi e să găseşti iubirea. Frumos. Poate nu sunt în anotimpul cel mai prielnic unor astfel de concepţii despre existenţa umană..parcă aş vrea să cred fericirea poate izvorî şi din munca pe care o faci cu dragoste, şi dintr-o prietenie frumoasă, şi din copiii pe care îi creşti...

Autorul spune că sufletul pereche e doar unul, şi imediat ce îl zărim, ştim din prima secundă că asta e iubirea vieţii (vieţilor). E o dragoste la prima vedere (din nou, eu nu cred în ea). În acelaşi timp, e posibil să iubim sau să fi iubit pe altcineva...dar cînd dăm cu ochii de persoana sortită...ştim că asta e dragostea, că tot ce a fost pînă la ea..a fost amăgire. E un sentiment atît de puternic, încît mori din şi pentru dragoste...pînă cînd nu eşti unit cu acesastă persoană. Unit, însemnînd..pînă nu se naşte un copil din această dragoste..

e carte din biblioteca părinţilor, de asta nu călătoreşte...

5

Irenologie

Azi am învăţat un cuvînt nou :)

IRENOLOGÍE s. f. Domeniu al politologiei care se ocupă cu studierea măsurilor pentru menținerea păcii sau pentru restabilirea ei. – Din fr. irénologie. 

http://dexonline.ro/definitie/irenologie

Bunătatea unui ateu nefericit

Orice bunătate e bună.

Orice bunătate are un izvor. Iar izvoarele...iar izvoare sunt mari şi mici. Un izvor de bunătate poate fi frica de Dumnezeu ce le vede pe toate şi pentru a fi fii vrednici, ne milostivim. Sau o dragoste puternică ce ne înfloreşte inima de o fericire nemărginită pe care o scoatem cu mîna din suflet...sau pur şi simplu, faptul că suntem fericiţi..ne face mai buni...precum necazul îi face pe unii mai pizmuitori şi ostili.

Sunt toate bune, foarte bune. Fie că pornesc din speranţă, dragoste, fericire...doar că uneori speranţa, dragostea sau fericirea se stinge...

Dar de unde ar porni bunătatea unui ateu...şi încă nefericit? Dintr-o inimă bună..cel mai adînc izvor după mine.

Chiriţa în ...Moldova

Luna noiembrie a găzduit-o pe Chiriţa în Provincie în regia lui Petru Vutcărău în incinta teatrului Eugen Ionesco. Imediat ce am văzut reportajul la televizor, multele laude şi impresii prea plăcute din partea spectatorilor îmbujoraţi de rîs şi voie bună (şi nu au întins microfonul mîcăi Maria, ci unor feţe cu titluri pe dedesubt), am zis că tre' să merg numaidecît.

Caragiale ar mai fi murit o dată dacă ar fi văzut adaptarea po-tri-jită (cuvînt din piesă) poporului nostru. Au mutilat o comedie, neujeli (din piesă) nu se putea fără rusisme, fără chi...şi fără pu..., fără a se înjura dobitoceşte? Fără a-l schilodi pe Leonaş într-un stripper, cu bandană şi jeanşi ferfeniţaţi, fără a o preface pe Luluţa într-o curvă ce-şi arată chiloţii?

Şi toţi din sală aplaudă, zvîcnesc de rîset şi emoţie...apreciază arta...se complac în oglindă...şi rîd...şi rîd...


 Şi vrei, na, dacă suntem moldoveni?

Cine a citit Adam şi Eva?

Eu vin rea din sînul acestei cărţi...pentru că am supt 7 vieţi de o filosofie ce mi-e străină, nu prin născare, ci prin simţire. E prea naiv Rebreanu în iubitul său roman. Simt că merit o palmă să-mi dea, din mormînt să se scoale şi să mă apuce de moaţe...căci eu sunt un fir de simţire pe lîngă toată opera lui şi totuşi nu aşa se simte dragostea...nu ca o străfulgerare, de 7 ori la prima vedere...

cine a citit, cine-auzit, vă rog să mă lămuriţi în păcatul meu de a nu înţelege şi iubi această operă...

p.s. o termin curînd

Blue London

Sometimes it takes more than medication

Atît de...

Ochi

Ochii ăştia or să fure mulţi alţi ochi...te prăpădeşti în ei.


de aici am luat-o: http://pixdaus.com/eyes-by-rick-langer-child-eyes-people-portrait/items/view/33966/

închinăciuni fotografului Rick

Loved in August 2012

Regret

aşa...

Gîndule

Prinde-mă la miez de noapte cînd sunt cea mai a ta. Lasă-mă să stau la sînul tău pînă mi se scurge visarea, stoarce-mă de focul ce mă aprinde, stoarce-mă toată într-o coală de hîrtie. Să nu poţi uita cum eram..cînd eram toată a ta. Gîndule.

Du-mă peste graniţa cugetului, acolo unde păsările nu zboară de atîta zbor de îngeri, acolo unde prinzi forme, şi culori, şi mirosuri, unde te pot auzi aievea, căci al meu eşti doar tu. Gîndule.

Lasă-mă singurică. Măcar un ceas, măcar un ceas de veac, să simt cum liniştea încremenşte între tîmplele mele, să simt cum pumnii mei prind viaţă, cum ochii mei se sfarmă de culori, cum inima mea e plină de soare, de nor, de ploaie, de oameni...nu de tine, pribeagule. Nu de tine. Gîndule.

"Kings and philosophers shit. And so do ladies." Montaigne

Mi-aduc aminte de un examen oral în cadrul companiei...la uşa căruia ne aliniasem, bolborosind formulele ca psalmii, scotocind prin toate notiţele, încercînd să ne încurcăm unii pe alţii pentru a ne umple de curaj în faţa temutului examinator..Şi numai el stătea concentrat, cu ochii plutind printr-o puzderie de gînduri îndepărtate..Mă apropiai de el,  colegul meu îngîndurat şi-l întrebasem: Ce ai? Toţi repetă, iar tu pari a te fi cufundat într-un fel de meditaţie...

Da, mă gîndesc la examinatorul nostru. Mi-l imaginez gol. Îl dezbrac imaginar de toate veşmintele pînă dau de penis şi de fundul lui păros, îmi zise el foarte serios.

Yak, dar tu eşti scîrbos nu şagă...îngînai eu îngreţoşată de imagine.

Nu, nu. Tu nu înţelegi. Vouă tuturor vă este frică de el. De parcă nu ar fi şi el om ca mine şi ca tine. Deci, uneori trebuie să mă gîndesc la astfel de oameni în acest fel, să mi-i imaginez goi, sau cum fac cacă pe viceu...să îi cobor pe pămînt, să îi pun alături de mine..şi să am curaj cînd le vorbesc, realizînd că nu sunt decît oameni..la fel de oameni ca mine. E un exerciţiu de curaj şi încredere, nu perversiune.

Iniţial am crezut că e scrîntit. Apoi, neruşinat mi s-a furişat şi mie acelaşi gînd gol despre profesorul nostru..şi m-a făcut să zîmbesc, m-a făcut să-l văd fără titluri, fără ani de experienţă, fără faima şi frica de care era înconjurat...l-am văzut om.

Azi am aflat că de fapt ce făcea colegul meu nu era perversiune, nu era imaginaţie scîrboasă sau disperată...ci pură filozofie..după Michel de Montaigne. În cărţile sale recomandă aceleaşi tehnici pe care le descria colegul meu...

Acel moment dintre două cărţi

Trebuie să alcătuiesc un cuvînt. Am nevoie de un cuvînt care ar descrie acea stare după ce termini o carte, o respiri bine, rurgitezi cîtva timp idei unui om apropiat...şi apoi apogeul se atinge cînd ridici mîinile în sus ca un copilaş care parcă ar spune: vreau, vreau, vreau...alegînd o altă..o altă carte pe care a-i sugruma-o de aşteptare...acel moment dintre două cărţi, pe care nu ştiu cum să-l chem..

Am început Adam şi Eva de Rebreanu...şi deja simt că vreau să o discut cu cineva care a citit-o căci e despre dragoste şi religie..se spune că e cartea preferată a lui Liviu Rebreanu..

Hotele sau hoteluri?

Amîndouă sunt corecte ;)

http://dexonline.ro/definitie/hotel

"Nuntă în cer" de Mircea Eliade

Demult i-am închis şi ultima pagină, strecurînd printre ultimele petale fire calde de nisip. Dar mi-a lăsat aşa un gust amărîu că nu am mai apucat să-i las izul aici...E o nuvelă scurtuţă despre 2 iubiri. Doi bărbaţi, unul scriitor şi altul - militar, îşi mărturisesc iubirile vieţii într-o noapte aşteptînd să se crape de zi pentru a merge la vănătoare...Primul îşi trăieşte iubirea intens, dîndu-i culoare şi intensitate, o iubire atît de izolată de tot restul lumii, atît de dăruitoare, atît de înălţătoare...atît de nepămîntească, încît atunci cînd Ileana (iubita scriitorului) vrea să " creeze" un copil din dragostea lui...el, scriitorul şi zburătorul, se sperie, se tulbură, se nelinişteşte...şi o pierde..

Celălalt e un curvar. Zboară din fustă în ciorap pînă se ogoieşte în iubirea unei femeiuşti cu vreo 15 ani mai mică ca el..şi dintr-o prostie, jur că nu înţeleg de ce, se despart după ani frumoşi de căsnicie..El vrea un copil, ea...nu ştiu...nu ştiu ce e în capul ei...cere divorţ. El dintr-un orgoliu tîmpesc i-l dă..şi aşa se destramă o relaţie foarte frumoasă...foarte banal final. El se recăsătoreşte, are doi copii, dar ştie că prima lui iubire va fi unica...

E o carte despre cum iubesc bărbaţii, despre cum simt sau nesimt, despre cum orgoliul uneori e mai înalt decît cerul, despre cum filtrează ei sentimentele, cum îşi înhamă şi deshamă sufletul de o iubire...

7

Despre femeile îmbrăcate obscen

De curînd am început "Nunta în cer" de Mircea Eliade...şi o citesc foarte lent..Dacă citesc cartea lent înseamnă că e gustoasă şi recitesc fragmente, scrijelesc gînduri, le absorb, apoi iar revin la ele pentru a mă convinge că simt la fel de aprig emoţia din ajun.

Fărîme..

N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor: nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu multă bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să îmi arate. Nu suntem noi de vină dacă ele cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care îşi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decît obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit sau judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea...

Nu ştim a fi buni deşi suntem uneori

Uneori nu ştim a fi buni, deşi suntem. Nu putem despica acel cuvînt care ne stă în inimă drept, cert, bun. Nu putem schiţa acel gest blînd, distorsionîndu-l într-o stîngăcie sau "stîncie". Şi e păcat. Nu faţă de Domnul care le ştie pe toate, ci faţă de omul care nu ştie nimic din ce se coace în inima omului şi poate citi doar cuvîntul, poate vedea doar gestul, poate desluşi doar fapta.

Am intrat în microbusul 160. Precum era staţia terminus, eram unicul pasager. Peste cîteva secunde de drum, ne făcu semn un ghem de fată cu ghiozdanul în spate. Urcase păşind jumătate din statura ei la atît de mică era, cu codiţa aurie şi ghiozdanul roşu pe care şi-l scoase din spate. Nu se clintise de lîngă uşă de cum intrase. Apucă cu amîndouă mîinile balustrada. Cînd maşina îşi luase mersul lin, vîrî mîna în buzunar şi scoase un pumn de bancnote, mototolite ca o basmaluţa murdară. La fiecare smuncitură a roţilor, părea că îşi pierde echilibrul...atît de micuţă era. Făcu cîţiva paşi mai mult îmbrînciţi şi întinse banii spre şofer precum întinzi palma să hrăneşti un hulub. Şoferul, o privi o clipă şi îi spuse sec: " - Ai să plăteşti la staţie." Şi nu luă banii. La care staţie? mă întrebasem eu..dar fie, am continuat să privesc curioasă deznodămîntul celor 3 Lei. Au mai trecut vreo 2 minute şi fetiţa tot neclintită stătea lîngă şofer, apucînd cu pălmuţele bara de fier...parcă tot întrebînd cu ochii..cînd să plătesc?

Maşina se opri pentru a lua un alt pasager. Era un moment prielnic pentru a întinde din nou acei 3 Lei. " - La staţie am spus." , a repetat şoferul...lăsîndu-mă pe mine şi pe ea stupefiate...la care staţie?? Dar nici ea nu a întrebat, şi nici eu nu mi-am exprimat stupoarea.

Apoi, peste alte cîteva minute, fetiţa îngînă: "- Opriţi vă rog aici", şi întinse pentru a treia oară banii. "- Atent cum treci strada." şi îi făcu semn să iasă.

Nu trebuie să repet că nu a acceptat banii. Nu a putut lua bani de la un copil. De ce nu îi spuse de la bun început că nu trebuie să îi plătească? Nu ştiu, dar eu am văzut bunătate în acel om, şi în acelaşi timp...stîngăcia cu care a exprimat-o...Pînă la urmă, el a făcut-o...şi asta e important.



p.s. ascult asta în timp ce scriu acest post..

Tatuaj

Mie nu îmi plac tatuajele. Îmi par inestetice (mai ales cele colorate) şi imature ( mai ales cînd croşetezi pe braţ vreun nume de iubire). Desenăluţele, dacă e vreun fluturaş - zic că e ok dacă l-ai putea şterge seara cînd vii acasă după ce ţi-au zburat pe burtă sau umeri fluturi. Dar îmi stîrnesc curiozitate textele... de fiecare dată cînd văd vreo propoziţie scobită în pielea fină...mă gîndesc oare ce adevăr spune că a meritat să stea acolo pentru totdeauna?

Şi dacă vreodată, mi s-ar înceţoşa mintea şi ochiul, şi percepţia mea a feminităţii, şi mi-ar pieri frica, şi plină de curaj şi nebunie aş hotărî să îmi scrobesc pe umăr un tatuaj, ar fi:

Be kind whenever possible. It is always possible.

(Dalai Lama)

Exerciţiu de încredere

Am închis ochii, încleştîndu-mi palma în palma altui om. Era o zonă rezidenţială, maşinile treceau rar. Am închis ochii. Aveam nevoie să am încredere. Nu în mine, nu în ziua de mîine, aveam nevoie să ştiu că este un om pe acest pămînt pe care mă pot bizui în întuneric, şi am închis ochii. 

- Sunt cu ochii închişi. Am încredere în tine.... Şi am păşit.

Nu e jocul copiilor, cînd mijesc ochii pentru a păşi şi izbucnesc în rîsete cînd sunt prinşi cu mîţa-n sac. Nu o făceam din amuzament, veselie sau voiebună. Pur şi simplu, obosisem. Obosisem să fiu puternică, să am grijă, să fiu atentă, să aprind lumini cînd mă încolţeşte întunericul, să fug pe alt drum cînd ăsta mi se pare primejdios...şi am vrut să am încredere. Am vrut să îmi las toată fiinţa, toată viaţa din mine în palma unui om căruia îi va păsa să mă ferească de primejdie, să îmi spună să ridic piciorul, să cobor fruntea.

Dacă nu ai încredere în persoana care te conduce, după ce ai păşit primii zece metri ce au rămas imprimaţi pe retina ta, simţi..un disconfort, parcă nu mai ştii unde să păşeşti, şi paşii parcă nu se mai leagă concomitent, soarele şi vîntul pe care îi simţi pe faţa ta îţi par obstacole, faci paşi mici şi începi să dai din mîini...înseamnă că nu ai încredere...înseamnă că nu e ăsta omul tău de încredere.

E atît de greu să ne lăsăm fiinţa în grija altui om, toate simţurile noastre încep a se revolta...ochii se zbat, mîinile flutură, urechile sunt de o acuitate neordinară...dar uneori şi ele se tem de întuneric, uneori şi ele obosesc...şi nu mai vor să simtă nimic, doar căldura unei palme...ce va fi şi ochi, şi mîini, şi urechi.

Tu-la-mama-lui de SERVICI

Îmi sare ţandăra lingvistică, gramaticală, ortografică..şi care mai sunt în limba română cînd aud de "servici". Ce fel de servici? De unde a aparut? De ce i s-a retezat U-u-u-u-u? De ce lumea şi cea alfabetă, pronunţă solemn "servici" cînd se cuvine să se spună - SERVICIU.

http://dexonline.ro/definitie/serviciu

Ruladă de porc cu năut

În ultimul an de universitate am descoperit că îmi place să gătesc. Poate pentru că era întotdeauna cineva lîngă mine să mă ajute, poate pentru că îmi erau aduse toate produsele de-a gata (mură-n gură), poate pentru că era cineva care să îmi spună că gătesc gustos şi că mai vrea...dar am început să gătesc.

Azi am gătit pentru prieteni. Au zis că a fost bun. Şi mie mi-a plăcut. Dar mai plăcut a fost să răsfoiesc cartea de bucate, citind fiecare reţetă, gîndindu-mă care din ele ar fi şi gustoasă, şi nu prea costisitoare...apoi a fost interesant să mergem toţi la măcelar, după cumpărături...să umplem casa de tigăi, conserve, crătiuţe, vorbă şi gîlceavă în două cu bolboroseala uleiului...apoi a fost frumos să aşezăm masa împreună, să îi văd cum se laudă pentru ispravă, cum se bucură de bunătatea bucatelor, cum mă laudă de Michelin.. cum spălăm vasele împreună...cum petrecem timpul împreună. Cred că de asta îmi place să gătesc.

Cel care lipseşte

Eu nu privesc multe filme. M-am simţit ghiontită cînd le-am spus colegilor mei că nu ştiu cine e Clint Eastwood, şi uit de fiecare dată cum îl cheamă pe Nicolas Cage Dar este un TV Show care îmi deapănă unele seri: Grey's Anatomy.  E un serial despre doctori, toată acţiunea petrecîndu-se în incinta unui spital din Seattle. Tot filmul e despre vreo 6 chirurgi care în fiecare zi se luptă cu moartea, dar printre altele se îndrăgostesc, fac sex, se mărită, divorţează, mor. Nu demult am finisat season 5 la sfîrşitul căruia moare unul din ei: George Omalley. Şi îmi lipseşte, îmi lipseşte acest personaj. Nu era cel mai deştept, nici cel mai atrăgător nu era, nici cel mai hazliu sau glumeţ..nici cel mai corect nu era, şi totuşi el era personajul de care mă ataşasem cel mai mult...căci era bun la suflet, era atent, nu îţi dădea senzaţia pe care o au unii oameni de deplină importanţă şi grabă, cînd ochii le zbieră peste tot..el era prezent, chipul lui părea a lua forma discuţiei, zîmbetul lui era atît de sincer încît emana o căldură bună..

Sunt oameni de neînlocuit. Oamenii deştepti se înlocuiesc, cei frumoşi tot, şi cei harnici, şi cei veseli.. ceea ce nu putem înlocui...e mai mult decît bunătate unui suflet, e felul în care acea bunătate se exprimă prin cuvinte, prin priviri, prin mişcarea corpului, e acea strîngere de mînă, e acel cuvînt potrivit cînd e nevoie, e acel umăr care pare cel mai mare şi cel mai protector pentru că a venit în ajutor la timp, sunt acei ochi care înţeleg şi fruntea care acoperă gînduri pornite toate spre tine. Aceşti oameni "se conectează" la trăirea noastră, făcînd parte din mecanismul nostru..devin aerul nostru, devin seva noastră, devin cei mai buni prieteni, indiferent dacă ne sunt părinţi, prieteni sau iubiţi..ei ne remodelează conştiinţa noastră, se împregnează în cîmpul nostru emoţional, se conectează la circulaţia noastră sangvină...şi dacă se întîmplă că "se deconectează"...mecanismul nu mai functionează, cel puţin nu ca înainte...pentru că aceşti oameni au devenit ceea ce suntem azi..parte din noi.

Desigur că George nu a devenit parte din organismul meu..dar el m-a făcut să mă gîndesc la oamenii reali, cei care există în viaţa mea, cei care mă definesc, cei care m-au modelat precum sunt azi...pe care nu i-aş deconecta niciodată de la conştiinţa mea...

Pentru ei..La meraviglia di esserci...în traducere din italiană..minunea de a fi...

Pînză de păianjen...fin

Am citit-o mergînd. Am citit-o în stradă, printre oameni, lîngă roşul semaforului, în cafenea mîncînd..din carte, şi apoi ce mai era prin jurul cărţii (chelneriţa se uitase chiorîş cînd mi-am întins coatele peste foile gălbui ce acopereau mai toată măsuţa...de fapt, mint...pentru că nu m-am uitat la chelneriţă. Mă uitam tot timpul în carte.) În viceu intram cu cartea, la bucătărie lîngă cartea de gătit, era şi cartea, în maşină eram cu cartea..

Eu nu am citit Pe Aripile Vîntului, dar am privit filmul...şi cred că Pînză de Păianjen e varianta naţională a acestui film. E o carte pentru femeie căci e despre femeie. Şi atît amănunt şi detaliu poate înţelege doar femeia, atîta emoţie şi nebunie poate încăpea doar femeia, atîta imaginaţie şi atîta putere poate avea doar ea.

Diana Slavu eşti tu. M-am regăsit în toate trăirile ei..şi mă simţeam ca în faţa unei ceşti de cafea ce îmi va prezice viitorul în pagina ce urmează..şi tot citeam înecîndu-mă, şi uneori istovită de atîta paralelism între mine şi ea mai aruncam cartea cît colo..parcă enervată că mă poate ţintui aşa. Şi apoi ruşinată o ridicam şi citeam mai departe căci trebuia să ştiu chiar atunci cum va sfîrşi femeia asta...de parcă aş fi citit cum voi sfîrşi eu.

"Nu aş fi crezut niciodată că să pleci în lume, să fii plecată în lume înseamnă să scrii o scrisoare lungă, pe întuneric, în faţa unui dom cenuşiu şi a unor reclame luminoase pentru apa de Colonia "4771"...Şi, totuşi, cred ca trebuit să viu pînă aici, cred că a trebuit să trăiesc seara asta..." Diana

10+

Dragostea

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se îngînfă, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mînie, nu se gîndeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, suferă totul. Dragostea nu piere niciodată.

Corinteni 4-8

Ştiu că sunt femei mai frumoase decît mine

" Ştiu că sunt femei mai frumoase decît mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricît de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adîncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunuri care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc."

Fragment din Pînză de Păianjen de Cella Serghi.

Azi am învăţat ceva

Eu nu mai zic rugăciuni în fiecare seară înainte de a mă ghemui în pernă...aşa cum făceam mai demult şi cred că ar trebui să revin la îngerii mei, dar este un gînd care nu adoarme pînă nu-l gîndesc în fiecare seară: Ce am învăţat azi?

Şi nu e vorba de teoreme sau calcule, sau formule, sau poezii...poate fi un ceva mic cît..un cuvînt. Dacă am învăţat un cuvînt nou în acea zi, mă simt cu lecţia făcută. Dar nu e neapărat să fie un cuvînt, poate fi un film privit cu plăcere, poate fi o reţetă culinară, poate fi un cîntec  sau un om...

Important e să fiu un pic mai mare a doua zi...şi nu doar în zile.

Ieri am învăţat cum mănîncă olandezii scrumbia :)

http://www.flickr.com/photos/77574121@N08/

"Pînză de păianjen" de Cella Serghi

Nu ştiu de le aleg eu sau mă aleg ele pe mine, dar citesc o carte tristă ca moartea şi deşi caut bucluc citind-o, mă regăsesc atît de mult în tot ce înseamnă această carte...în viaţa personajului principal, în cuvintele şi împletitura scriitoarei, în trăirile Dianei...în alunecările ei, în zborurile ei...

E un roman despre viaţa unei femei, de fapt e jurnalul ei, al Dianei...e despre cum se formează o femeie, despre de unde apar scînteile, acel nu ştiu ce şi nu ştiu cum..despre o femeie atrăgătoare, ce stîrneşte invidia femeilor şi imaginaţia bărbaţilor, despre cochetăria şi sufletul ei ce încearcă a rămîne curat şi fidel...despre un mariaj ce nu arde de dragoste, despre o iubire ce s-a născut pe digul Mangaliei, despre prietenie, despre primul sărut, despre prima slujbă, despre moartea unui părinte...despre viaţa unei femei.

Încă nu am terminat-o, şi deşi mi-e deja nepreţuit de scumpă..va fi o carte călătoare...(vedeţi aici ce înseamnă asta).

Sunt multe fragmente pe care le-am recitit, le-am subliniat în carte, dar nu am răbdarea să le scriu pe toate aici...doar cioburi:

"Ca in toţi anii, am muncit cu pumnii strânşi, cu o voinţă de fier. Cine n-a tremurat pentru fiecare caiet, pentru fiecare carte, pentru fiecare taxă de scoală, cine n-a cunoscut aceasta cursă peste obstacole care e pentru mulţi copii, o învăţătură, nu ştie ce înseamnă voinţa, dorinţa de a străluci la examen. Şi Michi era dintre aceştia. Am plecat în vacanţă cu aceeaşi anxietate fără nume şi aceleaşi tulburătoare nădejdi ca pe vremea când aveam şaisprezece ani şi tata ne trimitea la Mangalia. Deşi de data aceasta călătoream spre Balcic, şi acest nume avea pentru mine ceva din farmecul cuvintelor pe care, în copilărie, le repetam fără a le întelege sensul şi, poate, pe cel al asemănării cu Balbec, despre care vorbeşte Proust, totuşi, în închipuire, se iveau mereu digul Mangaliei şi Petre Barbu, în toate imaginile pe care le păstram secrete-n sufletul meu. Abia când m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lurnină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele şi-1 răspândeau apoi cu forţe gigantice, iar în depărtare, o mare albastră, ca o revărsare a cerului pe o parte din uscat, abia atunci m-am trezit."

Marea

Iubesc marea...în toate anotimpurile, în toate culorile, în toate vînturile. Vin la ea mereu pentru a-mi reaminti că sunt lucruri mai sărate decît lacrimile, sunt zbuciumuri mai dezlănţuite decît furtuna unui gînd, sunt adîncimi mai profunde decît mormîntul unei iubiri...iubesc marea. Lîngă ea pot fi femeia  ce îşi îneacă gîndul amar lăsînd pletele să se răsfire în mii de drumuri ale minţii, copilul fericit ce prinde soarele de pe obrajii calzi, culegînd nisip în palme, omul ce caută un drum, un sens, o povaţă...lîngă ea pot lua orice vîrstă, pot lua orice surîs, orice umbră...

Azi am stat ore în şir privind-o..şi fiecare val al ei ce spăla malul, mai lua cîte-un un gînd din mine..lăsîndu-mă mai limpede, mai bună, mai curată. Murmuram un vers ce părea a se legăna şi el printre valurile mării..I feel it in my fingers, I feel in my toes...

Meduze şi coldplay...

http://www.youtube.com/watch?v=Gt1MdrXi2nc

De fiecare dată ca prima dată

Dacă nu am mai zburat şi eu cu avionul...dar fobia de zbor nu o domesticesc prin experienţă, e o frică pe care o resimt la fel de aprig ca prima dată...Puţine lucruri le resimţim ca prima dată după ce obişnuim să le facem în nenumărate rînduri. De ce anume frica e sentimentul ce nu îşi pierde din intensitate?

Azi am făcut zbor lung...oboseala mă scrîntise de membre, iar cartea din poală îmi luă memoria zborului pentru vreo oră...în care nu simţii deloc aerul tăiat de atîta viteză şi zbucium de motor. Cînd îmi dădui seama că peste o oră de vreme în mine nu se clintise niciun nerv..se coborî deasupra mea vreun arhanghel cu următorul gînd: Irina, ai scăpat de teama avioanelor..Să-mi fie de bine că era şi timpul, gîndii eu..

Nu se ridicase bine îngerul de pe creştetul meu pocit de nesomn şi foame că aud ca în gură de şarpe pe tot avionul:

- Ajutor! Ajutor!! Iura!! Nu muri, Iuraaaa!!!!! Ajutor!!!!

Iura era fără simţire, iar deasupra lui femeia îi dădea pumni să-l trezească la viaţă...Nu o puteau linişti nici însoţitorii de bord care erau mai mult preocupaţi să o calmeze pe soaţă decît să-l învie pe Iura, soţul.

Atunci simţii o frică. Femeia striga cît o ţineau plămînii..Nu muri Iura, te rog nu muri..iar eu înlemnisem, simţeam că mi s-au luat picioarele precum mi se iau uneori în unele vise cînd dau să fug de cineva care mă urmăreşte şi parcă nu mai pot mişca niciun muşchi..şi ca peştele pe uscat mă frămînt.

A venit cineva care s-a prezentat ca doctor. Oamenii au muţit toţi pentru a auzi bine ce zice doctorul, nici sugarii nu mai sugeau ţîţă...cînd cineva din sală ţipă: Scoteţi-i limba, se înăduşă!

Pe fruntea mea au răsărit borboane reci de sudoare. În acea clipă voiam atît de tare să fi fost medic încît mi-am rupt unghia inelarului stîng din carne. Mă gîndeam că nu e semn bun că se întîmplă asta acum. Apoi am început a număra copiii din salon. Eu am o idee fixată undeva pe vreun deget de la picior că dacă sunt copii în salon nu se va întîmpla nimic rău căci Domnul se va îndura de nevinovăţia lor. Dar de data asta erau mai mulţi derbedei şi gură cască, bărbaţi care înjurau de Cristos, grijanie şi paşti...şi iar mă gîndeam că nu e semn bun...

Am încercat să-mi bag minţile în carte...poate m-o lua cititul cu tot cu Diana din carte pe undeva pe vreo plajă din Mangalia...Dar cînd dezdoi colţul cărţii unde mă oprisem la pagina...186. Eu m-am născut în 1986...oare să fie vreun semn?, mă gîndii eu iar...

Femeia lui Iura respira prin masca de oxigen...pe Iura îl luaseră undeva în spate.

Vecinul meu comandase un ceai: Aveţi şi miere, vă rog? Miere de albine, nu mere...Da, de pus în ceai. Bine, da-ţi-l şi aşa...

Peste mai puţin de un minut aud lîngă mine: Paştele măsii, rahat de avion!! Cînd am întors capul să văd de ce înjură vecinul meu l-am văzut cu ceaiul pe pantaloni. Mă privi zîmbind de parcă nu s-ar fi opărit numai ce..şi îmi repetă de parcă ar fi crezut că nu l-am auzit bine: Am zis că e rahat de avion, uite ce mai tremură. Şi-mi zîmbi din nou. Mie însă nu mi-a venit deloc a rîde...

îmi auzeau inima cum bate...cu ecou prin urechile înfundate, am început a îngîna rugăciuni precum fac doar atunci cînd sunt în primejdie, citeam fără a înţelege o boabă din cartea de pe braţe...cînd am înţeles că iar mi-e frică..o frică paranoică, o frică de moarte...

- Zburaţi pentru prima dată, domnişoară, da? mă întrebă vecinul meu.
- Da...

Dragostea ca o pereche de pantofi

Dar daca nu-ti mai trebuie dragostea mea..
Daca nu mai ai ce sa faci cu ea.. N-o arunca asa 
Mai bine aseaz-o undeva
Aseaz-o intr-un loc cu multa lume..pe o strada aglomerata
Sau intr-o sala de cinema
Poate o gaseste cineva si-are nevoie de ea...
Aseaz-o undeva, aseaz-o undeva ..daca nu-ti mai trebuie dragostea mea ..

Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

Charlie's Rhapsody

îşi trecuse arătătorul peste chipul lui alb-negru...alunecînd în toate încheieturile de diez. era întuneric în odaie. tălpile goale atingeau duşumeaua rece...pe care se culcase un fir de lună. respiraţia ei îngîna o nelinişte...el nu mai respira deloc...zăcea crispat sub atingerea ei prea lungă...Ea ridică şi a doua mînă agale pe care o plimbă pe tot corpul lui. în odaie intrau picuri de ploaia..ce se stîrnise parcă de atîta aşteptare. Plesnea liniştea între gleznele ei. Degetele ei se legănau ca lianele peste trupul lui încordat...apoi, arcuindu-şi gîtul deasupra lui, îl atinse cu părul lung peste toată coloana care se zburlise de fiori...şi închizînd ochii..se împlîntase în carnea lui..adînc, simţind buricul fiecărui deget...

va urma...

***

Jack: Step up onto the railing. Keep your eyes closed. Don't peek.

Rose: I'm not.

Jack: Hold on, hold on. Do you trust me?

Rose: I trust you.

Jack: Open your eyes.

Rose: I'm flying, Jack!

Cazzo pe parbriz

(Ascultam acest cîntec în căşti cînd toate s-au întîmplat.)

S-a întîmplat în acest februarie..ultimele mele zile în Milano. Precum îmi pierdusem abonamentul pentru transportul public, obişnuiam să mă plimb preţ de jumătate de oră pînă la lucru. Într-o dimineaţă m-am sculat cu fulgi albi şi graşi pe sticla ferestrei...moi se lipeau de geamul cald, luminîndu-mi cămara mică. Fericită de nea am pornit la lucru, păşind pe zăpada fragedă ca sparanghelul..ce scîrţîia sub paşii mei zburlii. Toţi erau fericiţi. Se simţea un fel de bucurie unanimă, ca o sete după o iarnă nehotărită şi timidă...această ninsoare cădea domol şi nu dispărea printre gratiile văgăunelor de canalizare...ci se aşeza în jos ca ninsorile din cărţile poştale. Oamenii păreau să zăbovească, simţind în palmele goale textura fulgilor, copiii aveau pe gurile pline de zîmbet fulgi topiţi, doamnele în vîrstă păşeau elegant la braţul domnilor ce pe vremuri le ghemuiau prin omăt (aşa voiam să cred eu)...şi cu sufletul plin de fulgi..mă legănam şi eu printre ei.

Zăpada se cocoţase pe arbori, pe căciulile ţuguiate, pe umbrelele fricoase, pe poşetele mici, pe semafoarele de lumini, pe capotele şi parbrizele maşinilor parcate..cînd printre genele pline de omăt zării pe parbrizul unei maşini scrijelit C A Z Z O.

(Cazzo - înjurătură în limba italiană însemnînd penis, forma vulgară a cuvîntului)

Dintr-odată magia iernii se risipi printre literele mari ce păreau a se ruşina de goliciunea lor pe acest frig, de urîţenia şi huliganismul pe care involuntar l-au creat. M-am întristat, trecînd pe lîngă scriitura cu pricina..mi-am dat seama că nu toţi oamenii au fost mişcaţi de bunătatea fulgilor ce angelic au căzut peste oraş...şi partea cea mai tristă din acest mic incident...e că poate proprietarul maşinii s-a trezit ca şi mine, cu sufletul plin de lumină la vederea zăpezii...poate ziua lui începuse curat precum acest sfîrşit de iarnă, poate..acel om căuta ciorapi groşi şi mănuşi calde pentru copilul lui ce se silea să iasă afară...şi cînd vor ieşi, bucuria lor va fi zădărnicită de un cuvînt..de prostia unui bezmetic ce a trecut indiferent prin iarnă.

Mă frămînta acel cuvînt şi cred că multora li s-ar fi părut un fleac pînă la urmă. Şi eu înţelegeam că ar fi întristat sau frustrat proprietarul automobilului pe cîteva clipe sau minute...şi apoi ar fi uitat incidentul. Dar eu cred în fericirile şi tristeţile mici...şi de ce atunci cînd am putea elimina o tristeţe mică, atunci cînd ne stă în putere să păzim ochiul prietenului nostru sau urechea lui de o prostie, bîrfă sau alt rid ce i-ar răsări pe chip...de ce să nu o facem? Atunci cînd ne poticnim de mici zvonuri sau aflăm lucruri ce nu pot aduce decît o negură în sufletul celor din jur...de ce să nu tăcem? De ce trebuie să demonstrăm prietenia prin...îţi spun un mare secret, dar să nu spui că ţi-am spus...şi ne place să devenim apropiaţi prin bîrfe şi confesiuni ieftine...confesiuni fără o valoare umană, confesiuni ce nu sunt aducătoare de dragoste ci de durere şi amintiri...

Mi-am dat seama atunci că pentru mine acel cuvînt de pe parbriz..doare mai puţin decît pentru cel căruia îi apaţinea automobilul..şi apoi magia mea a fost întreruptă deja...de ce să o întrerup şi pe a lui...şi cu aceste gînduri am alergat înapoi spre maşina ce încă nu se clintise..am privit din nou cuvîntul trist şi l-am spulberat cu mîna mea...l-am spulberat din văzul altor trecători care poate ca şi mine şi-ar fi oprit mersul vesel şi gîndul bun...poticnindu-se doar pentru o clipă de un cuvînt urît...dar de ce să înnegrim chiar şi o singură clipă din viaţa unui om cînd îl putem păzi de ea prin fluturatul unei mănuşi...?

Prima amintire

Azi depănînd amintiri din copilărie, mi-a revenit pe buzele minții prima mea amintire. Cea mai prima (cît de greșit nu ar suna), cea mai dintîi, deci prima mea amintire. Mama spune că aveam vreun an și 5 luni de pe cînd datează amintirea asta conform calculelor lor cu tata.

Deci se făcea că era o zi de vară (pe atunci eu nu știam, dar acum îmi dau seama că era vară pe cînd în mintea mea se forma primul gînd închegat în memorie) și eu mă tăvăleam în nisip ca un țolic...apoi parcă văd mini-piscina mea de cauciuc albastru, gonflabil nu mai mare decît un lighean în care soarele își bălăcea razele...Plictisită de micimea rezervoarului meu maritim, sau mai degrabă conștientă că am rămas singură pe nisipul larg...priveam printre picioarele lungi ale altor fericiți de plajă să o găsesc pe mama sau tata...și printr-o mișcare dibace James Bond (probabil ca amintirea mea aici s-a descleiat pe undeva) alergam pe mal ca un Usain Bolt aliniindu-mă cu părinții mei ce înotau în largul mării ( la un metru de la mal, simulînd un înot în slow-motion din cîte înțeleg acum)...și aici nu mai țin minte...probabil că am adormit printre picioarele cuiva de atîta osteneală.

Inocenţa iubirilor stinse

Atunci cînd te opinteşti într-o durere, zdrobindu-ţi inima de o dragoste neîmpărtăşită...aduţi aminte de ochii iubitei ...albaştri ca perdeaua unei ploi...şi gîndeşte-te că nu e meritul ei ca are aceşti ochi şi nu e vina ei că ţi-au plăcut atît de rău. Precum nu e vina ei că nu te mai iubeşte. Oamenii în care nu mai pîlpîie dragostea sunt inocenţi. Sunt precum ninsoarea ce a venit...natural. Deşi ţie ţi-e frig, deşi nu se mai mişcă muşchi de viaţă în tine...cum să învinuieşti o ninsoare? E un ciclu al vieţii, al naturii...e o consecinţă a felului în care aţi protejat relaţia, a felului în care aţi petrecut timpul împreună, a felului în care aţi progresat sau regresat împreună...a felului în care v-aţi dezvoltat ca personalităţi...separat. Nu contează a cui vină e, nu despre asta vreau să scriu. Ci despre actul de nevinovăţie a persoanei ce nu mai iubeşte. E foarte important să înţegeţi că mă refer doar la situaţiile cînd dragostea s-a stins şi nu la o situaţie incipientă cînd nu a reuşit să se aprindă.

Dacă ai bătut în toate cămările inimii celuilalt, i-ai dat timp şi gînd bun, şi tot nu a mers...nu mai există nimic, decît durere..e un teren minat ce trebuieşte părăsit de urgenţă pentru a nu stîrni detonaţii cu noroi şi moloz peste un trecut frumos...e important să pleci la timp ca nu cumva să laşi vreun picior sau mînă pe acel teren periculos, rişti să rămîi invalid din milă.

E important să conştientizezi inocenţa neiubirii ( a iubirii stinse) şi nu mă refer deloc ci chiar exclud situaţiile în care persoana respectivă şi-a bătut joc şi a scuipat venin în sufletu-ţi, sau iresponsabil s-a jucat cu inima ta păstrîndu-te de rezervă în cazul în care nu ar mai găsi pe cineva pe potrivă - aici nu scriu despre astfel de nemernicii...ci despre ninsori, ploi şi viforniţe...care uneori vin dacă nu ştim să ne protejăm iubirea...şi nu e vina lor odată ce anotimpul iubirii...e altul.

Losing you - Jack Tinner

Îmi place vocea lui moale, cuvintele atît de dulci, ghitara jucăuşă...să fi fost un pic mai adolescentină...îmi zbura inima din piept. Dar totuşi cît e de frumos mesajul şi interpretarea lui...

There are things in this life I,

Would rather not sacrifice.
You girl I could not live without,
And you know there's no doubt that
All I mind's, losing you.

And I don't mind losing sleep,
Pray the lord my soul to keep.
I'll get plenty of rest when I am dead,
But 'till then wont you share my bed 'cause
All I mind's, losing you
All I mind's, losing you.

And now that I'm losing money,
There's nothing this life owes me.
I've been giving more than I can receive, but for,
For you there is no receipt so,
All I mind's, losing you.
All I mind's, losing you...ohh...

And now that I'm growing old,
Losing teeth and growing more.
Not as handsome as I never was but,
You loved me just because.
All I mind's, losing you.

There are things in this life I,
Would rather not sacrifice.
You girl I can not live without,
And you know there's no doubt that
All I mind's, losing you.
Oh, all I mind's, losing you.
All I mind's, losing you.

Septembrie

Sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd prin venele frunzelor curge soarele
culcîndu-le într-o îmbrățișare de vînt
peste pleoapele moi ale pămîntului

sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd soarele coagulat în globurile strugurilor
miroase a fîn cules și pămînt obosit
strecurat printre palmele tale făcute pîlnie

sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd numai noaptea știe cum se coace bobul de grîu
în pîntecul spicului
iar luna capătă gust de zemos

sunt ruginie, dar de tine niciodată

cînd mă privești printre picăturile reci ale ploii
cu ochii mari și obosiți de septembrie
nu știu unde să mă ascund...și ruginesc,

dar de tine niciodată.

Vintage

Ieri mi-am răscolit valizele pentru a le micşora...uimitor, am renunţat la lucrurile cele mai noi. Am lăsat acasă sau dăruit rochii purtate o singură dată, farduri ce nu au reuşit să-mi preschimbe chipul, coliere ce nu au reuşit să sclipească pe gîtul meu...

Îmi e scump ceasul meu argintiu şi vechi pe care-l ciuruiam în priviri de cîte ori voiam sa fug acasă de la serviciu, ceasul care mi-a vegheat nerăbdarea înfiorătoare cînd inima-mi bătea mai repede decît secundele lui, aşteptarea fiecărui avion, şi fiecare zori de zi...şi fiecare zor de noapte..

Cruciuliţa pe care nu o scot niciodată de la gîtu-mi, mai scumpă decît orice diamant..alături de mine mai mult decît oricine pe acest pămînt. O am demult de la mama...a crescut atît de mult în mine încît acum mi-e frică să o dezleg. Cînd mă trec dureri sau tristeţi, o cuprind cu două degete şi lunec pe suprafaţa ei mică...

ştiu că sunt doar lucruri...dar sunt lucruri ce au amintiri sculptate în istoria lor sau istorii sculptate în viaţa mea..şi uneori avem doar lucruri în viaţa noastră pentru a ne aminti de fericiri sau tristeţi trăite odată..căci oamenii ce ne-au făcut fericiţi sau trişti..mor, dispar sau pleacă...uneori.

Pianiști

Beethoven poate nu place tuturor, dar cred că fiecare tresare sau se infioară de admirație sau neîncredere cînd aude că el a compus muzică fiind surd. Pentru mine e de neconceput cum poți împleti note fără a le auzi armonia...chiar dacă el a rupt picioarele pianului pentru a simți vibrațiile clapelor mai bine..e un miracol oricum.

Următorul video l-am descoperit pe youtube. Autoarea (doar presupun că e o ea după pijamaua roșie) melodiei, tot ea și interpretă afirmă că nu are educație muzicală, că nu știe a citi  note și în general tot ce se iscă sub degetele ei vine din ureche și inimă. Eu am numit-o fata cu mîinile-păianjen.

Fata cu mîinile-păianjen cîntă sublim..muzica ei îmi amintește de concertele lui Rachmaninoff..e paradisiacă. Îmi vine greu să cred că nu a învățat teoria muzicii, măcar și pentru faptul că poziția și amplasarea mîinilor ei e fără cusur..atît de lină și echilibrată e mișcarea ei pe claviatură. Dar vreau să cred în talent..și chiar de ar avea educație muzicală, lauda ei nu ar fi mai mică.

Savurați.

Iris

Dacă ar fi să scriu, aș scrie același lucru..fără rimă doar că.

And I don't want the world to see me
'Cause I don't think that they'd understand
When everything's meant to be broken 
I just want you to know who I am

Lecția de matematică - clasa întîi

Azi cînd l-am întîlnit la opera (Manon de Massenet) după aproape 10 ani...după ce de emoție a trebuit să îi repet numele de cîteva ori pentru a mă asigura că e colegul meu din clasa întîi, cu care stătusem în bancă, care mă trăgea de păr..și care era dureros de deștept....m-a răscolit o amintire.

Eram în clasa întîi, pe la sfîrșit de an. Învățătoarea ne-a propus o problemă un pic mai provocatoare în timpul lecției de matematică. A motivat clasa cu o notă de 10 pentru cel/cea care găsește soluția primul sau prima. Era una dintre acele probleme care se rezolvă cu segmente. Eu eram în banca din rîndul trei. Priveam țintit problema încercînd să mă concentrez, era o problemă puțin distorsionată față de cea rezolvată acasă (cu tata, dar pe care o înțelesesem bine-bine) și aici urma un mic efort...Am început a scrijeli segmente în caietul verde în pătrățele...am luat-o și pe dos și pe față, dar continuam să mă blochez...ceva îmi scăpa, nu reușeam să îi dau de capăt...cînd în banca din spatele meu răsărise răspunsul ca o grindină peste mințile mele fumegînde...De fapt, glasul lui pronunțase soluția foarte calm..de parcă ar fi fost atît de evidentă...

Eu am înțepenit. Chiar și după ce am aflat răspunsul corect...nu îmi dădeam seama cum de o rezolvase. Eram dezamăgită..mă dezamăgisem pe mine însămi, eram și revoltată, dar în același timp plină de respect sau admirație pentru Andrei. Și totuși eu sufeream că nu eram destul de deșteaptă pentru a înțelege cum de o rezolvase...Dintr-odată mă podidiseră lacrimile..stăteam cuminte în banca din rîndul trei..cu capul plecat și ochii uzi de lacrimi..ce îmi șiroiau pe obraji..

- Irina, ce s-a întîmplat? mă întrebase învățătoarea.
- Mă doare burta, dna Învățătoare, am icnit eu...cu nasul în caiet, încercînd să rezolv problema pînă Andrei o fi terminat-o la tablă.

__________________________

În această lună Andrei absolvește facultatea de Matematică la MIT.

Executive room

 - Executive room, Madame. Fifth floor, please follow me...

Am urmat supusă majordomul care îmi luase valiza uşoară conducîndu-mă spre Montparnasse-ul hotelului Hilton. Nu am înţeles unde am fost găzduită pînă nu m-am rătăcit în camera de hotel. Am privit doar o clipă nedumerită luxul din jurul meu...apoi mi-am zis: " Cred că au făcut o greşeală.". Dar eram prea obosită să cer o odaie mai umilă la acea oră tîrzie a nopţii şi am hotărît că nu va fi mare păcat dacă voi adormi aici. M-am cotilit spre baia ce părea ruptă dintr-o mină de aur, am lunecat în cada largă cît o piscină...ce aburise deja cald şi umed...şi cînd am rostogolit ochii peste cap...într-o încercare de a nu adormi în cadă..am zărit mesajul: Welcome Miss Croitor.

Şi am răbufnit într-un hohot de rîs. Am mijit ochii alungînd somnul din gene..da, era numele meu. Deci poate greşise compania mea cînd au rezervat hotelul...am coborît din nou umerii mici sub apa calda..şi între somn şi nesomn..mi-am amintit prima zi.

Eram în al  treilea an de facultate la Bocconi cînd reuşisem să obţin stagierea la General Electric. Era primul meu lucru de manşetă în acea ţară după ce am făcut alte lucruri mici şi studenţeşti, în regim nocturn, sau regim de stradă...era primul job unde îmi plăteau tocmai jumătate de mie ce îmi putea acoperi chiria şi mîncarea. Mă simţeam în culmea independenţei financiare, credeam că l-am apucat pe J. Immelt de picioare...şi unica mea preocupare la acel moment era de unde să iau bani să îmi cumpăr nişte haine de birou. Ţin minte că nu aveam pantofi. Şi precum nu aveam bani mulţi, am hotărît să îi cumpăr online fiind mult mai ieftini.

Au ajuns pantofii. Un pic mai mari decît tălpile mele.

Cîteva zile mai tîrziu, 10 octombrie 2010, dimineaţa la 8.30, eram la staţia Pasteur aşteptînd metroul. Trebuie să admit că ajunsesem cu greu pînă la staţie. De cîteva ori îmi zburaseră pantofii din picioare şi trebuia să păşesc mai mult şîrîit să nu rămîn desculţă...Cînd am coborît la cealaltă parte de metrou, urma să fac o prealungă plimbare de vreo 15 minute...în minunaţii mei pantofi ce mă umileau fără margine.

Tălpîş-tălpîş..mai mult şchiopătînd am făcut vreo 5 minute de drum cînd am văzut o coadă mare de oameni..oameni ce nu aveau pantofi mai buni ca mine, unii erau desculţi, unii erau nespălaţi şi îşi spălau părul în apa rece (era octombrie) în havuz...alţii se luau la harţă..strigînd atît de tare..încît să le recunosc graiul şi să tresar de ruşine. Stăteau în rînd la o Biserică ce făcea acţiuni de caritate în acea zi. Cînd am trecut pe lîngă ei în cămaşa mea albă..plesnind în spate de încordarea din tălpi căci încercam să păşesc repejor...unul din ei mă observase şi nu se putuse abţine:

 - Ia la dînsa bogătaşa de italiancă..nici a merge pe cabluşi nu poate! Hahahaha...a ropotit un rîs asurzitor în urma mea...

În mine răbufniseră toate gleznele şi toţi taţii..şi întorcîndu-mă spre ei le-am răspuns în aceeaşi limbă maternă:

 - Şi eu sunt moldoveancă, şi mie mi-a fost greu..şi azi e prima mea zi de lucru cînd îmbrac această cămaşă şi aceşti nenorociţi de cabluşi. Doamne ajută!

...

Am ieşit mai mult prin somn din cadă..m-am rostogolit de cîteva ori de oboseală printre pernele moi..şi am adormit în neştire..

Let there be morning

Pentru că l-am ascultat dintotdeauna, şi continuă să-mi dea fiori şi zîmbete. Să vină mereu dimineaţa!


Now the end is drawing nearI can’t believe it’s finally hereTake some time to pray for meFor what will be
Let the sun riseLet the birds singLet there be lightLet there be morning
I don’t know howI made it till nowLet there be lightLet there be morningLet there be morning
Hello future, goodbye pastNow each breath can be my lastWill I see another dawn?Will I be reborn?
Let the sun riseLet the birds singLet there be lightLet there be morning
I don’t know howI made it till nowLet there be lightLet there be morning
Let the sun riseLet the birds singLet there be lightLet there be morning
I don’t know howI made it till nowLet there be lightLet there be morning
Let there be lightLet there be morningLet there be lightLet there be morning