Mi-aduc aminte de un examen oral în cadrul companiei...la uşa căruia ne aliniasem, bolborosind formulele ca psalmii, scotocind prin toate notiţele, încercînd să ne încurcăm unii pe alţii pentru a ne umple de curaj în faţa temutului examinator..Şi numai el stătea concentrat, cu ochii plutind printr-o puzderie de gînduri îndepărtate..Mă apropiai de el, colegul meu îngîndurat şi-l întrebasem: Ce ai? Toţi repetă, iar tu pari a te fi cufundat într-un fel de meditaţie...
Da, mă gîndesc la examinatorul nostru. Mi-l imaginez gol. Îl dezbrac imaginar de toate veşmintele pînă dau de penis şi de fundul lui păros, îmi zise el foarte serios.
Yak, dar tu eşti scîrbos nu şagă...îngînai eu îngreţoşată de imagine.
Nu, nu. Tu nu înţelegi. Vouă tuturor vă este frică de el. De parcă nu ar fi şi el om ca mine şi ca tine. Deci, uneori trebuie să mă gîndesc la astfel de oameni în acest fel, să mi-i imaginez goi, sau cum fac cacă pe viceu...să îi cobor pe pămînt, să îi pun alături de mine..şi să am curaj cînd le vorbesc, realizînd că nu sunt decît oameni..la fel de oameni ca mine. E un exerciţiu de curaj şi încredere, nu perversiune.
Iniţial am crezut că e scrîntit. Apoi, neruşinat mi s-a furişat şi mie acelaşi gînd gol despre profesorul nostru..şi m-a făcut să zîmbesc, m-a făcut să-l văd fără titluri, fără ani de experienţă, fără faima şi frica de care era înconjurat...l-am văzut om.
Azi am aflat că de fapt ce făcea colegul meu nu era perversiune, nu era imaginaţie scîrboasă sau disperată...ci pură filozofie..după Michel de Montaigne. În cărţile sale recomandă aceleaşi tehnici pe care le descria colegul meu...
Da, mă gîndesc la examinatorul nostru. Mi-l imaginez gol. Îl dezbrac imaginar de toate veşmintele pînă dau de penis şi de fundul lui păros, îmi zise el foarte serios.
Yak, dar tu eşti scîrbos nu şagă...îngînai eu îngreţoşată de imagine.
Nu, nu. Tu nu înţelegi. Vouă tuturor vă este frică de el. De parcă nu ar fi şi el om ca mine şi ca tine. Deci, uneori trebuie să mă gîndesc la astfel de oameni în acest fel, să mi-i imaginez goi, sau cum fac cacă pe viceu...să îi cobor pe pămînt, să îi pun alături de mine..şi să am curaj cînd le vorbesc, realizînd că nu sunt decît oameni..la fel de oameni ca mine. E un exerciţiu de curaj şi încredere, nu perversiune.
Iniţial am crezut că e scrîntit. Apoi, neruşinat mi s-a furişat şi mie acelaşi gînd gol despre profesorul nostru..şi m-a făcut să zîmbesc, m-a făcut să-l văd fără titluri, fără ani de experienţă, fără faima şi frica de care era înconjurat...l-am văzut om.
Azi am aflat că de fapt ce făcea colegul meu nu era perversiune, nu era imaginaţie scîrboasă sau disperată...ci pură filozofie..după Michel de Montaigne. În cărţile sale recomandă aceleaşi tehnici pe care le descria colegul meu...
No comments:
Post a Comment