De fiecare dată ca prima dată

Dacă nu am mai zburat şi eu cu avionul...dar fobia de zbor nu o domesticesc prin experienţă, e o frică pe care o resimt la fel de aprig ca prima dată...Puţine lucruri le resimţim ca prima dată după ce obişnuim să le facem în nenumărate rînduri. De ce anume frica e sentimentul ce nu îşi pierde din intensitate?

Azi am făcut zbor lung...oboseala mă scrîntise de membre, iar cartea din poală îmi luă memoria zborului pentru vreo oră...în care nu simţii deloc aerul tăiat de atîta viteză şi zbucium de motor. Cînd îmi dădui seama că peste o oră de vreme în mine nu se clintise niciun nerv..se coborî deasupra mea vreun arhanghel cu următorul gînd: Irina, ai scăpat de teama avioanelor..Să-mi fie de bine că era şi timpul, gîndii eu..

Nu se ridicase bine îngerul de pe creştetul meu pocit de nesomn şi foame că aud ca în gură de şarpe pe tot avionul:

- Ajutor! Ajutor!! Iura!! Nu muri, Iuraaaa!!!!! Ajutor!!!!

Iura era fără simţire, iar deasupra lui femeia îi dădea pumni să-l trezească la viaţă...Nu o puteau linişti nici însoţitorii de bord care erau mai mult preocupaţi să o calmeze pe soaţă decît să-l învie pe Iura, soţul.

Atunci simţii o frică. Femeia striga cît o ţineau plămînii..Nu muri Iura, te rog nu muri..iar eu înlemnisem, simţeam că mi s-au luat picioarele precum mi se iau uneori în unele vise cînd dau să fug de cineva care mă urmăreşte şi parcă nu mai pot mişca niciun muşchi..şi ca peştele pe uscat mă frămînt.

A venit cineva care s-a prezentat ca doctor. Oamenii au muţit toţi pentru a auzi bine ce zice doctorul, nici sugarii nu mai sugeau ţîţă...cînd cineva din sală ţipă: Scoteţi-i limba, se înăduşă!

Pe fruntea mea au răsărit borboane reci de sudoare. În acea clipă voiam atît de tare să fi fost medic încît mi-am rupt unghia inelarului stîng din carne. Mă gîndeam că nu e semn bun că se întîmplă asta acum. Apoi am început a număra copiii din salon. Eu am o idee fixată undeva pe vreun deget de la picior că dacă sunt copii în salon nu se va întîmpla nimic rău căci Domnul se va îndura de nevinovăţia lor. Dar de data asta erau mai mulţi derbedei şi gură cască, bărbaţi care înjurau de Cristos, grijanie şi paşti...şi iar mă gîndeam că nu e semn bun...

Am încercat să-mi bag minţile în carte...poate m-o lua cititul cu tot cu Diana din carte pe undeva pe vreo plajă din Mangalia...Dar cînd dezdoi colţul cărţii unde mă oprisem la pagina...186. Eu m-am născut în 1986...oare să fie vreun semn?, mă gîndii eu iar...

Femeia lui Iura respira prin masca de oxigen...pe Iura îl luaseră undeva în spate.

Vecinul meu comandase un ceai: Aveţi şi miere, vă rog? Miere de albine, nu mere...Da, de pus în ceai. Bine, da-ţi-l şi aşa...

Peste mai puţin de un minut aud lîngă mine: Paştele măsii, rahat de avion!! Cînd am întors capul să văd de ce înjură vecinul meu l-am văzut cu ceaiul pe pantaloni. Mă privi zîmbind de parcă nu s-ar fi opărit numai ce..şi îmi repetă de parcă ar fi crezut că nu l-am auzit bine: Am zis că e rahat de avion, uite ce mai tremură. Şi-mi zîmbi din nou. Mie însă nu mi-a venit deloc a rîde...

îmi auzeau inima cum bate...cu ecou prin urechile înfundate, am început a îngîna rugăciuni precum fac doar atunci cînd sunt în primejdie, citeam fără a înţelege o boabă din cartea de pe braţe...cînd am înţeles că iar mi-e frică..o frică paranoică, o frică de moarte...

- Zburaţi pentru prima dată, domnişoară, da? mă întrebă vecinul meu.
- Da...