Azi cînd l-am întîlnit la opera (Manon de Massenet) după aproape 10 ani...după ce de emoție a trebuit să îi repet numele de cîteva ori pentru a mă asigura că e colegul meu din clasa întîi, cu care stătusem în bancă, care mă trăgea de păr..și care era dureros de deștept....m-a răscolit o amintire.
Eram în clasa întîi, pe la sfîrșit de an. Învățătoarea ne-a propus o problemă un pic mai provocatoare în timpul lecției de matematică. A motivat clasa cu o notă de 10 pentru cel/cea care găsește soluția primul sau prima. Era una dintre acele probleme care se rezolvă cu segmente. Eu eram în banca din rîndul trei. Priveam țintit problema încercînd să mă concentrez, era o problemă puțin distorsionată față de cea rezolvată acasă (cu tata, dar pe care o înțelesesem bine-bine) și aici urma un mic efort...Am început a scrijeli segmente în caietul verde în pătrățele...am luat-o și pe dos și pe față, dar continuam să mă blochez...ceva îmi scăpa, nu reușeam să îi dau de capăt...cînd în banca din spatele meu răsărise răspunsul ca o grindină peste mințile mele fumegînde...De fapt, glasul lui pronunțase soluția foarte calm..de parcă ar fi fost atît de evidentă...
Eu am înțepenit. Chiar și după ce am aflat răspunsul corect...nu îmi dădeam seama cum de o rezolvase. Eram dezamăgită..mă dezamăgisem pe mine însămi, eram și revoltată, dar în același timp plină de respect sau admirație pentru Andrei. Și totuși eu sufeream că nu eram destul de deșteaptă pentru a înțelege cum de o rezolvase...Dintr-odată mă podidiseră lacrimile..stăteam cuminte în banca din rîndul trei..cu capul plecat și ochii uzi de lacrimi..ce îmi șiroiau pe obraji..
- Irina, ce s-a întîmplat? mă întrebase învățătoarea.
- Mă doare burta, dna Învățătoare, am icnit eu...cu nasul în caiet, încercînd să rezolv problema pînă Andrei o fi terminat-o la tablă.
__________________________
În această lună Andrei absolvește facultatea de Matematică la MIT.
wow... nice story
ReplyDelete